Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » A-C » Displaying items by tag: Babu
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Nicolae Babu s-a născut la 26 octombrie 1901 în satul Dişniţa, situată lângă oraşul Corceaua (albanezul Korce) din sud-vestul Albaniei otomane.
În copilărie a cutreierat muntele Tomor din vecinătate, precum şi rămăşiţele vestitelor localităţi aromâne Moscopole şi Gramoste, distruse de Ali-paşa în secolul XVIII. Criticul aromân Hristu Cândroveanu (1928 - ) observa că starea de spirit inoculată de aceste privelişti de glorie în ruine se va răsfrânge mai târziu în versurile, povestirile şi piesele de teatru ale lui N.B.

Celnici fărşeroţi din Albania

Sâmbătă, 30 Aprilie 2011 13:48

Una din cele două ocupaţii principale ale fărşeroţilor din Albania la începutul secolului XX era încă păstoritul. Majoritatea erau picurari ce lucrau pentru o elită de celnici, proprietari de mari turme de oi, visând bineînţeles ca prin muncă să ajungă şi ei celnici.

Colimitra Constantin - Fărşeroţii / 1986

Vineri, 22 Aprilie 2011 13:54

fărşeroţi

Discutam cu mătuşa mea Eugenia Pitu (născută Teja) despre cărţile având ca subiect aromânii pe care le are în bibliotecă  şi mi-a arătat ceea ce fusese o carte a lui Constantin Colimitra, scrisă în româneşte şi întitulată ’’Fărşeroţii’’. Cartea are o dedicaţie scrisă de mână a autorului pentru Nicolae (Coli) Pitu (’’unul din urmaşii vestitei familii de celnici fărşeroţi PITU’’)  şi a ajuns cândva în posesia regretatului Gheorghe (Geogia) Pitu, rudă cu Nicolae şi socrul mătuşii mele. Foarte interesat de referinţele din carte privind familia Pitu, bătrânul  Geogia a citit-o din scoarţă din scoarţă până i s-au dezlipit şi s-au amestecat o mare parte din foi. Mi-a luat oarece timp pentru a reconstitui cartea, mai ales că nu era paginată, deşi  are şi o erată în care se precizează numărul paginilor la care s-au făcut greşeli. Autorul explică erorile prin faptul că lucrarea a fost ’’operată la computer’’, pe prima pagină menţionânu-se (în loc de editură) că ’’regia’’ aparţine lui Andrei Colimitra, fiul scriitorului. Am găsit lipsă de pagină sau pagini în trei locuri, cartea având cel puţin 300 de pagini.

 

Constantin Colimitra (1912-2001) s-a născut în satul de fărşeroţi Pleasa din sudul Albaniei, a venit în 1928 în România şi a emigrat în SUA în 1977. Cartea a fost scrisă la bătrâneţe, în 1986, şi, deşi se precizează în subtitlu că este o monografie, ea are un caracter memorialistic. Autorul, care nu a folosit documente în redactarea lucrării, recunoaşte că s-a bazat pe buna sa memorie, care i-a furnizat 70% din ceea ce a scris.

 

Înainte de Cuprins a fost plasată poezia Vouă, fărşeroţii mei de C.C, prima strofă explicând şi scopul cărţii: ’’Vouă, Fărşeroţii mei vă-nchin această carte; Cu ea păşiţi de-a dreptul în lumea fără moarte.’’ (sublinierile aparţin lui C.C.)


De asemenea, textul de pe coperta spate, este sugestiv în acest sens: ’’Am scris această carte şi cu dorinţa ca ea să inspire unul, cinci, zece, chiar mai multe condeie de geniu, răsărind din generaţiile viitoare ale fărşeroţilor sau cele ale românilor macedoneni, în general, pentru a scrie cu litere de foc, cu litere ce ar putea să ardă, să transforme în cenuşă toate planurile celor ce încearcă dispariţia noastră ca neam cu identitate de non greci, non albanezi şi non slavi.’’ (sublinierea aparţine autorului)


Cartea este străbutută de la un cap la altul, indiferent de capitol, de ideea originii romanice a fărşeroţilor şi de ideea relaţiei de frăţietate între români şi aromâni, autorul preferând să folosească denumirea de ’’ români macedoneni’’, deşi fărşeroţii în majoritatea lor nu locuiesc în Macedonia. Pe parcurs autorul prezintă şi o teorie proprie privind locul de origine al formării neamului fărşeroţilor la nord de Dunăre, abordând şi problema ramurilor acestui neam.


În Cuprins găsim următoarele capitole: 1. Satul, oameni şi nume;2. Îndeletniciri şi averi;3. Trai şi obiceiuri;4.Ceilalţi fărşeroţi ;5.Fărşeroţii din America;6. Luptătorii-apărători, eroii şi poetul (ciubucachi);7.Notă finală;8.O Notă aparte. Deşi nu apare în Cuprins, în conţinutul cărţii se găseşte capitolul Fărşeroţii din România, intercalat între capitolele 5 şi 6.


De asemenea, lucrarea include un număr de 54 de fotografii alb-negru de la începutul secolului XX. Majoritatea pozelor prezintă persoane din familile Colimitra, Pitu, Babaiana, Nacea, Balamaci, Trandu, Ciufecu, Faţi, Vangheli, Ghiţă,Ţiculi, Baţu, Cipu, Babu, Custula, Bichi, Bileca, Caramitru, Zechiu, care trăiau în localităţile Pleasa, Dişniţa, Korce (’’Corceaua’’) din Albania, precum şi  în SUA. Aşa cum menţionează şi autorul în Notă aparte, fotografiile prezintă mai ales ’’MIREASA FĂRŞEROATĂ’’  în port naţional.


Capitolul I este dedicat satului Pleasa aşezat în apropierea satelor  Pleasa de Jos, Zumbleac, Cuci şi Biţca, locuite de ’’turci’’ sau ’’albanezi  turcizaţi’’, cum le spune autorul, deşi mai potrivit ar fi albanezi musulmani.

În peisajul montan care încadra Pleasa existau Şipotul Mare şi Şipotul Mic, pădurea de fag, de unde familia tăia lemne doar pentru o construcţie importantă, marea pădure de aluni, ale căror frunze, ca şi frunzele de fag, reprezentau hrană pentru turmele de capre ale fiecărei familii, turme care se reuneau primăvara, vara şi toamna pe pajiştea satului sub îngrijirea lui Gheorghe, căprarului satului.Hotarul satului era reprezentat de Fîntâna cea Mare (Izvorul cel Mare)şi sătucul Stropani, locuit de familia Pitu.La marginea satului exista o arie, unde se treiera grâul de pe mica parcelă a familiei Geambazi, una din cele două care deţineau teren agricol, pe această arie  încingându-se hore separate ale tinerilor şi tinerelor. La marginea satului era locul numit ’’Dârşteli’’, adică Dârstele, unde femeile duceau materialul din lână la piuă. Tot la râu femeile spălau rufele cântând în grup, vara la Şipotul mic (Şipotul lui Tegu), iar în celelalte anotimpuri la Şipotul mare, care era apărat de vremea rea de construcţii din trei părţi. Tot lângă sat erau Capul de Râu şi Izvorul lui Naşcă.

După ce încheie cu descrierea peisajului, scriitorul evocă două construcţii importante ce adăposteau instituţii ce defineau satul: biserica cu hramul Sfintei Fecioare şi şcoala primară românească.

 

C.C. trece apoi la prezentarea casă cu casă a familiilor satului: Popescu,Baţu ’’Idici’’, Ciufecu, Caramitru, Ghiţă, Vangheliu, Bichi, Măca, Bindela, Docu, Caceaveli, Paşia, Geavela, Dargati, Şuta, Mila, Nastu, Giti, Bileca, Ciacalioni, Memu, Corumi, Cuşticea, Dima, Teja, Pitaşu, Geambazi, Şanazu, Caleşu, Cocea, Puia, Şola, Dolu, Mizu, Zechiu, Babaiana (Pitu),Panu , Becali, Chiacu, Sota, Caciamaia (fost Nastu), Culeţu, Talabacu, Stilu, Cutina, Babaţili (Cuşticea), Bici, Statina şi în final familia sa. Ca reprezentanţi ai familiilor sunt nominalizaţi bărbaţii, cu ocupaţiile şi trăsăturile lor. Un spaţiu important este alocat personalităţii  tatălui lui Constantin Colimitra, Andrei (Chendra) Colimitra,  şi  rolului său important în migrarea majorităţii locuitorilor Pleasei în România în 1928.


Îndeletniciri şi averi cuprind cele două ocupaţii principale care aduceau venituri fărşeroţilor: oieritul şi caravanele cu cai şi ''mulări'' (catâri).C.C. precizează că albanezii le spun fărşeroţilor ’’ciobeni’’, denumirea aromână fiind ’’picurari’’. El evocă instituţia celnicatei cu multiplele sale dimensiuni, iar printre numele de celnici (proprietari de mari turme de oi care angajau ciobani) pe Nastu, Memu, Carabina, Ciufecu, Bardu, Gaci, Rigea, Spau, Teja, Celea, Fotu, Bichi, Zega, Zechiu, Nacea, Docu, Babu. Descrierii stânei îi este alocată un spaţiu larg.

În ceea ce priveşte caravanele ce transportau mărfuri cu cai şi catâri, autorul exemplifică cu propriul său tată şi amintirile sale din copilărie. Indiferent de anotimp, ’’cărvănarii’’ fărşeroţi  băteau drumurile din întreaga peninsulă Balcanică, fiind mereu sub ameninţarea albanezilor musulmani.Colimitra consideră important din punct de vedere politic să se scrie despre aceste două ocupaţii practicate exclusiv de români macedoneni,  explicând că ele au stat la baza economiei populaţiilor eterogene din Balcani. Ca urmare, acestea ar trebuie să fie azi recunoscătoare pentru binele făcut străbunilor lor de fărşeroţi , el solicitând ’’să acordaţi statut de minoritate, cu drepturi egale, cu drepturi ce le aveţi voi toţi: albanezi, greci, sârbi şi bulgari.’’(sublinierea aparţine autorului)


Capitolul  Trai şi obiceiuri tratează alimentaţia, în particular pita, şi relaţiile interumane, bazate pe moralitate şi respect. Un spaţiu foarte larg în restul capitolului acordă Colimitra obiceiurilor legate de nuntă, cu peţit, logodnă şi săptămâna de petreceri (de miercuri până miercuri), în care un rol important îl jucau muzicanţii, momentul definitoriu constituindu-l plecarea miresei din casa părintească spre noua sa familie.


În capitolul Ceilalţi fărşeroţi, după ce  menţionează localităţi aromâne din Grecia şi Macedonia Iugoslavă,  C.C. se ocupă de fărşeroţii din Corceaua, Dişniţa şi Stropani (Albania).Cu această ocazie, se relevă că în plan secundar, fărşeroţii au mai practicat meseriile de croitor şi pantofar, mai ales în oraşul Corceaua. Sunt menţionaţi membri ai familiilor Pitu, Babu, Nacea, Caramitru, Vriga, Balamaci, Teja, Cicani, Şanazu, Cocea, Talabacu, Nastu,Baţu, Rigea, Carabuzi,Becea, Mila, Uscatu, Gazuci (Balamaci), Celea, Spau. În ceea ce mă interesează, sunt menţionaţi patru dintre cei şapte fraţi Teja porecliţi ’’Guţi’’ din Dişniţa: ’’Toţi cei patru fraţi pe care i-am cunoscut , croiţi aproape pe acelaşi calapod:buni, omenoşi, prietenoşi şi galanţi. Vanghele, deci unul dintre fraţi, a fost încă din tinereţe un şofer de vază’’. Vanghele a venit în România,unde a fost de asemenea şofer şi şi –a întemeiat familia la Sibiu, unde a şi decedat. Este posibil ca unul din ceilalţi trei să fi fost bunicul meu, Virgil. Pentru autor o sursă de informaţii despre dişniţari a fost consăteanul lor Iana Babu. Un spaţiu important îl acordă scriitorul familiei Pitu şi sătucului acesteia Stropani.

Apoi trece la de rudele sale din Volos şi Caterina (Grecia). Tot în Caterina menţionează familiile Gaci, Pala, Nicola, Cresu,Grămosteanu, Baia, precizând că mulţi dintre ei vor migra în România.Alte localităţi din Grecia cu aromâni sunt Brazniţa şi Zâmârdeşi, la graniţa cu Albania.

Nu sunt uitaţi fărşeroţii din Macedonia iugoslavă, care au fondat aşezările Gramaticova, Cândrova, Paticina, Fetiţa în frunte cu celnicii Zega, Zdru, Cuşa, Fotu, Nasta etc

În fine o menţiune specială pentru fărşeroţii din Şescu, ale căror femei aveau veşminte ce-au ajuns să fie cântate de poetul anonim pentru frumuseţea lor.


Capitolul Fărşeroţii din America prezintă cele trei generaţii de fărşeroţi din SUA, primii ajungând acolo la începutul secolului XX. Mulţi erau absolvenţi ai şcolilor româneşti din imperiul otoman,  care nu îşi găseau un rost în provinciile nemodernizate ale Turciei. Ei s-au aşezat în oraşele de pe coasta Atlanticului, înfiinţând în 1903 Societatea de cultură şi ajutor ’’Fărşerotul’’. Au menţinut spiritul comunitar căsătorindu-se cu fete aduse de acasă şi au construit biserici şi săli de spectacole pentru reuniuni ale comunităţii. Generaţia a doua a urmat şcoli superioare, acomodânu-se cu noile profesii ale societăţii moderne. Trimeteau bani acasă, iar unii au revenit acasă. Printre familiile din SUA care au menţinut spiritul aromân autorul citează pe: Pitu, Balamaci, Faţi, Şola, Cipu, Ghiţă, Culeţu, Caceavali, Ciufecu, Coca, Adam, Costula, Ianelu, Cresu, Geambazi, Geavara, Dumitrescu (Vangheliu), Ceanaca, Becea, Bileca, Celea, Liti, Chiacu, Rigea, Lupu, Mara, Nastu, Nicola, Puci, Pândaru (Dragati), Morova, Babaiana, Şanazu, Şunda, Spau, Vangheli, Vasilescu (Gioga), Teja, Babu, Baţu, Belu, Colimitra etc. Cu regret scriitorul remarcă faptul că unii reprezentanţi ai celei de a treia generaţii nu a urmat exemplul înaintaşilor. O menţiune specială pentru Nacu Zdru care edita începând cu 1978 pe cheltuiala sa publicaţia ’’Frunza vlahă’’.


Fărşeroţii din România sunt evaluaţi de Colimitra la trei mii de familii din Albania şi trei mii din Grecia, aşezate în momentul scrierii cărţii în marea lor majoritate în judeţul Constanţa şi Bucureşti. În momentul venirii în România, în perioada interbelică, au fost colonizaţi în judeţele Durostor şi Caliacra, luate de la Bulgaria după războiul balcanic din 1913. Colimitra relevă că în procesul de colonizare un rol important l-a jucat Societatea Macedono-Română înfiinţată în Bucureşti, în 1879. În sudul Dobrogei, fărşeroţii şi-au schimbat ocupaţiile devenind agricultori. Dar în septembrie 1940 cele două judeţe au fost cedate Bulgariei şi fărşeroţii au migrat din nou, în localităţile în care sunt aşezaţi şi azi.


Luptătorii-apărători, eroii şi poetul este un capitol în care sunt prezentate personalităţi ale fărşeroţilor care s-au remarcat în lupta pentru fiinţa naţională cu antarţii greci şi albanezii musulmani: Caciandoni, Colocotroni, Custula Tanasacu cîntat de poetul Cola Ciubucachi, Coli Ghiza care şi-a răzbunat fratele ucis, preotul martir Haralambie Balamaci, locuitorii Republicii din munţii Suli,locuitorii Pleasei care s-au opus oficierii slujbei de episcopul grec (eveniment cântat în ’’Pleasa, hoară râmânească’’), Culicea Cicani şi Andrei Balamaci, Atanasie Nastu. Este nominalizat Ioan Fotu ca autor al lucrării ’’Românii Fărşeroţi’’, în care sunt expuse suferinţele fărşeroţilor sub dominaţia otomană în Albania, carte pentru care Colimitra a editat un sumar.


În Nota finală, C.C. închină lucrarea ’’tuturor Fărşeroţilor: străbuni, bunici şi părinţi’’ (sublinierea aparţine autorului), celor înmormântaţi în ruinele Fraşariului, Moscopolei şi Pleasei, celnicilor, ’’picurarilor’’, ’’cărvănarilor’’ şi apărătorilor de neam şi limbă care s-au sacrificat în luptele cu antarţii greci, başbuzucii, gheganii albanezi şi armata otomană.


Sursă:
Colimitra Constantin, Fărşeroţii, monografie, regia Andrei Colimitra, SUA, 54 foto alb negru, 300 p.

 

Nasta Atanasie (editor) - Ecou de cîntec aromânesc / 1985

În 1985 apărea la editura Litera din Bucureşti antologia Ecou de cîntec aromânesc, realizată de Atanasie Nasta. Pe ultima pagină se preciza: ‘’lucrare apărută în regia autorului’’. A. N. semna şi Cuvîntul înainte, Nota şi ‘’portretele’’ poeţilor selectaţi, Postfaţa fiind semnată de Valeriu Rus.


În ‘’Cuvânt înainte’’, editorul începe prin a remarca faptul că ‘’Dintre toate dialectele graiului românesc, cel aromân îşi dovedeşte şi în prezent vitalitatea şi dîrzenia în a supravieţui.’’ În aceste sens, este citat marele filolog român Alexandru Philippide, care explica ‘’atîta vigoare’’ prin faptul că deşi aromânii au fost înconjuraţi de ‘’străini mulţi şi influenţi’’, ei au format ‘’un bloc numeros şi compact’’ la care ‘’limba şi cultura specific românească să fi prins cele mai adânci rădăcini’’.


A.N. explică vitalitatea lor şi prin tradiţia cântecelor specific, cu o ‘’linie melodică de origine orfeică’’.


Filologul german Gustav Weigand (1893) şi colegul său aromân Tache Papahagi (1922) constatau că în cazul aromânilor <Poeziile sunt aproape fără excepţie destinate cântecului> şi,respectiv, că poeziile poartă denumirea de ‘’cîntece’’.


Specificul acestor cântece, acompaniate doar de fluier şi cimpoi, s-a păstrat datorită faptului că ‘’nu convertesc muzical decât o anumită formă prozodică, în care predomină riguros ritmul pentru armonizarea polifoniei’’. Poezia este cântată de doi solişti susţinuţi prin ison de un numeros grup vocal, lirismului melodic dându-i-se prioritate în detrimentul fondului narativ al poeziei. ‘’Poetizarea obiceiurilor, cenzura morală şi simţul estetic au creat o lirică pastorală şi erotică deosebită, tradiţionalizând o moştenire traco-ilirică autentică’’, considera editorul.


În privinţa ritmului, T.P. observa: <Ca şi la daco-români şi aromânii au cunoscut un singur fel de vers şi anume trohaicul de două lungimi de 5-6 silabe şi 7-8 silabe>.


A.N. aprecia că unele aspectele pur estetice din imagini, comparaţii şi metafore din lirica populară aromână sunt la nivelul literaturii române şi universale: ‘’s-mistica noaptea cu dzua’’ (se amesteca noaptea cu ziua).


Apoi, în a doua jumătate a secolului XIX , ’’dialectul şi-a făurit o expresie cultă lirică şi epică de prestigiu’’ prin operele lui Mihail Nicolescu, Constantin Belimace, George Murnu, Nuşi Tuliu, Marcu Beza, Nicolae Batzaria, Leon Boga, Zicu Araia, George Perdichi.


Urmaşii acestor pionieri ‘’omagiază trecutul, închinându-i această modestă antologie, pornită dintr-o conştiinţă moral-patriotică, pentru a nu se aşterne ingratitudinea şi uitarea peste idealul lor de frumos şi poezie’’.


Prin îmbogăţirea vocabularului cu neologisme din ‘’poezia cultă naţională’’, ‘’poezia dialectală’’ a ajuns să cuprindă toate genurile de poezie. În acest sens este citat traducătorul homerid G. Murnu: <Dialectul posedă calităţi remarcabile, o tonalitate viguroasă, original de o profundă rezonanţă interioară>. Un   exemplu este sonetul său Tră Armăname (Pentru aromâni).


A.N. concluzionează că ’’poeţii dialectali contemporani se remarcă printr-o poezie în care reflecţia şi erotismul îmbracă o formă şi tonalitate influenţate de poezia naţională, fără ştirbirea originalităţii lor condiţionată de circumstanţe sociologice specifice’’. Ei au în comun ’’nostalgia plaiurilor natale, motivul mioritic, sentimentul originii şi al necesităţii luptei pentru păstrarea nealterată a structurii etnice.’’

 

În ’’Notă’’, A. N. explică adoptarea ortografiilor propuse de T.P. în 1922 şi de G.M. în 1931 prin lipsa unor norme oficiale şi prin ’’lipsa unui consens al filologilor dialectali’’. El preciza că în funcţie de ortografia adoptată de poeţii antologaţi, aceştia ’’şi-au făurit ritmul şi rima’’, fără a influenţa lectura poeziilor, deoarece ’’deosebirile nu sînt esenţiale’’.


Folosirea alfabetului latin a fost îndreptăţită, în opinia lui A.N., de tendinţele din scrierile lui Gheorghe Constantin Roja (1809, Budapesta) şi Mihail Boiagi (1813, Viena), împrumuturile din vocabularul grecesc fiind ulterioare ’’formării graiului românesc comun’’, care le-a asimilat.


Editorul îl citează pe Mihai Eminescu ’’în ceea ce priveşte rolul scrisului în dialect’’: <Limba română de aceea s-a depărtat şi s-a muiat aşa de tare pentru că aşa de lungă vreme nu a fost scrisă. CONSISTENŢA unei limbi începe cu scrierea ei.>


A.N. precizează că ’’Pentru facilitarea receptării valorii artistice, la unii poeţi am alăturat transpuneri în limba literară (română – n.n.)’’. De asemenea, ’’s-a impus folosirea unui glosar numai la poeziile în dialectul meglenit’’, iar ’’pentru unele cuvinte specifice din dialectul aromân, cititorul are la dispoziţie dicţionarul acestui dialect, opera lui Tache Papahagi.’’


În final, editorul îşi exprimă mulţumirea pentru faptul că ’’greutăţile materiale întâmpinate sînt recompensate de împlinirea unei îndatoriri faţă de unii înaintaşi care nu şi-au putut tipări frământările poetice’’.

 

Antologia cuprinde portrete şi creaţii a zece poeţi: Mihail Nicolescu (1835-1865) (3), Vasile Muşi (1895-1961) (5), Nicolae Babu (1901-1967) (6), Nicolae Caraiscu (1911-1969) (5), Theodor Minda (1911-1982) (7), Dumitru Pariza (1908-?) (7), Constantin Colimitra (1910-2001) (9), Atanasie Nasta (1912-1996) (12), Nicolae Caratana (1914-1992) (10), Costa Guli (1916-1985) (10), Chira Iorgoveanu (1948-) (9).

 

În postfaţă scrisă în septembrie 1984, V.R. observa ca ’’evident’’ faptul că în ultimele decenii aromânii ’’participă cu o ambiţie generoasă la viaţa ştiinţifică şi culturală generală românească’’ din România, ţările balcanice ’’în care trăiesc de secole’’ sau în alte ţări ’’unde i-a dus nestinsa lor sete de peregrinări, hrănită de drumurile de transhumanţă de odinioară’’.


În acest sens, sunt menţionate numele unor ’’distinse personalităţi’’ ale ştiinţei şi culturii româneşti: George Murnu, Elie Carafoli, Athanasie Joja, Th. Capidan, Pericle Papahagi, Valeriu Papahagi, Tache Papahagi, Toma Caragiu etc.


În particular este amintită şi editarea postumă a unor lucrări ale ’’eruditului’’ profesor al universităţii bucureştene Tache Papahagi, ’’unul dintre cei mai distinşi’’ elevi ai lui Ovid Densuşianu: Micul dicţionar folcloric (Minerva, 1979) şi volumele IV şi V din ’’Biblioteca naţională a aromânilor’’.


De asemenea, este menţionată activitatea Studioului de istorie şi literatură dialectală ’’George Murnu’’ de pe lângă Casa de cultură a sectorului 1 Bucureşti, condusă cu ’’pasiune, competenţă şi aleasă discreţie’’ de A.N. Acesta a avut ’’fericita idee’’ de a alcătui acest ’’florilegiu’’ de poezie aromânească din producţia literară a Studioului.


V.R. încheie subliniind că ’’POEZIA a fost una dintre cele mai durabile şi frumoase CETĂŢI ale românismului, prin care ne-am afirmat între popoarele lumii şi în constelaţia culturii şi civilizaţiei universale’’.

 

 

SURSE:

Nasta Atanasie (editor), Ecou de cîntec aromânesc, editura Litera, Bucureşti, 144 p.

Murnu George, Bair di cântic Armânescu, 1931, p. 6.

Papahagi Tache, Antologie aromânească

Papahagi Tache, Poezia lirică populară, E.P.L., 1967, p. 460.

Philippide Alexandru, Originea Românilor, vol. II, p. 564.

Weigand Gustav, Die Aromunen, Leipzig, 1894, vol. I, p. XII.

Poezii de N. Babu în antologia lui A. Nasta

Sâmbătă, 18 Iunie 2011 16:36

În 1985 poetul aromân Atanasie Nasta publica o antologie de poezie aromână, în care a selectat 6 poezii de Nicolae Babu (26.1011. Dişniţa, Albania otomană - ), ale căror versiuni româneşti îmi aparţin.


1. Avdză-ni plăngu-a meu, o Doamne! (Ascultă-mi plânsul meu, o Doamne!)

Scăpiraţi voi niori din dzeană!

Scăpiraţi! Bumbunidzaţi!

Cu rufeili-a voastri, rană

Pisti loc voi alăsaţi!

Pe-a mea hoară, tiş ca şoput

Lăsaţi lacrimle s-vă cură,

Că di cănd nu si-avdi cloput

Giocu ş-cănticu chirură.

(Scăpăraţi voi nori de sus!

Scăpăraţi! Tunaţi!

Cu fulgerele voastre, rană

Pe pământ lăsaţi!

Pe-al meu sat, la fel ca un izvor

Lăsaţi lacrimile să curgă,

Că de când nu se aude clopot

Dansul şi cântecul pieriră.)

În 1985 Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu publicau Un veac de antologie aromână.În această antologie de poezie aromână cultă, editorii au selectat trei poezii ale lui Nicolae Babu (1901-1967), transpuse în româneşte de H.C.: Dor di vruta, Parapun şi Tîş ca mîne...


Dor di vruta (Dor de draga(

Călduroasă ş-mult muşată
Era dzua hrisusită,
Cînd ti cunuscui eu tiune - 

Flitură di prumuveară;
(Era caldă, minunată -
Ziua aceea-n fir de aur,
Cînd te-am cunoscut, iubito,
Fluture de mai, tezaur;)

Cu-a tîu per glabin-flurie
Cu cusiţa-ţi displitită - 
Ş-cu-a ta boaţe ca di anghil,
Ţi-ni cînta pi ninga seară...
(Un şirag de galbeni- părul,
În cosiţe răsfirate,
Glas de înger, îngînat,
Ce-mi cîntai pe înserate...)

Di minuta hărioasă,
Ni te-avegl'iu cu foc mare - 
Cum se-aveagl'e cu-ngătane
Scumpa ocl'ilor lunină!
(Binecuvîntata clipă
O veghez de atunci, întruna,
Ca pe-a ochilor lumină -
Blînda, draga, dulcea, buna!)

Voi ca s-mor pîndar la tine - 
Ş-pînă cînd va s-am suflare,
Perlu-ţ galbin, ca fluria,
Tută era să-ni mi-avină.
(Şi-mi doresc să-i fiu pîndar
Clipei scumpe, neuitate,
Pletelor tale de aur -
Cît timp inima-mi mai bate!)


Parapun (Obidă)

Eaeam avuţ nă oară noi - 
Şi-agiumsim fără vatră!
Prit Pind nu s-ved cupii di oi - 
Nu s-avd ni cîni s-alatră.
(Cîndva eram cuprinşi, avuţi!
Aveam în Pind o vatră.
Azi munţii ne sînt trişti, tăcuţi...
Nici cîinii nu mai latră!)

Giadeile tute sunt irnii,
Ca moarte par livădzle - 
Că nu-s cărvăni, ni irghilii...
Cum nă chirură prăvdzle!...
(Şoselele-s pustii, pustii -
Imaşurile goale,.
Unde-aţi pierit, voi - herghelii,
Chervane în răscoale?)

Aurlă-arîulu lăhrăros
Şi-alagă - neale, neale:
I dipriună lănghăros - 
Di cînd nu-adapă neale.
(Aleargă rîul, năpustit
Din oarbele-i izvoare!
O, cît de mult şi-ar fi dorit
S-adape iar mioare...)

Şi-ma fug bărbaţl'i di la noi - 
Tu xeane, fug diparte...
Mul'ierle, - acasă - tu-arăzboi,
Ţas savane di moarte!
(Bărbaţii pleacă nencetat,
Norocul să şi-l cate...
Femeile, rămase-n sat,
Linţolii tot ţes, toate!)


Tîş ca mîne... (Lie - ciocîrlie)

Picurare, - di când lumea,
Di cînd Plasea puil'iu ti feaţe,
Ştiu c-aduţe maşi harauă
Boaţea ta, pri iu-ţi treaţe...
(Noi aşa te-am pomenit -
Lie - lie - ciocîrlie:
Glasul tău, pe unde treci,
Să aducă bucurie...)

Tră ţe ază, cînd azboairi - 
Ocl'iu-nghios ţă-ncrufuseaşte?
Pi la soia ta ai spusă
Di si văr dor ti tucheaşte?
(De ce azi, cînd urci spre cer -
Ochiu-n jos ţi-i pironit?
Ce tot zici în viersul tău,
Ce năpastă te-a lovit?)

Nacă puil'i-ţ, picurare - 
Văr lai vultur ţă-l'i fură?
Nacă niclu-a tău cuibair,
Văr vimt zur ţi-l surupă?
(Ciocîrlie, nu cumva
Ţi-a furat puii condorul?
Ori furtuna ţi-a spart cuibul -
De te macină-atît dorul?...)

Nu jilea  - o, picurare!
Di-a ta tihe nu ti plîndze,
Că furtuna cînd s-dizleagă - 
Şi-oarghiri di-aţel'i mări, l'i frîndze!
(Nu mai plînge, ciocîrlie -
Că aşa-i turbatul vînt,
Uneori, pînî şi arbori
Zmulge, culcă la pământ!)

Năsă nu ştie s-aleagă. Al'ei -
I-ţe-l'i iase-n cale:
Bradz, l'ianură, schini, lilice, - 
Tute-l'i sunt ca ţiva şel'ie...
(El n-alege! Cînd porneşte -
Mătură orice, oricum:
Sihlă, brazi, pajişti cu flori,
Tot părăduieşte-n drum...)

Nă-i scriată - picurare,
S-nu avem maşi gioc şi-cîntare;
Cum li hunupsim - di bune,
Aşi s-hunupsim şi-di-amare!
(Ciocîrlie, ne-o fi scris
Să le îndurăm pe toate,
Bune, rele - cum ne vin,
Cine le-ar putea socoate?)

Nu him fapţ pi-aestă lume
S-avem bană nicurmată:
Cînd ti minduieşti tră ninte,
Minduia-te şi-tră turnată...
(N-am fost hărăziţi pe lume -
Să trăim necontenit...
Cum au toate-ncepătură,
Toate au şi un sfîrşit.)

Ponda-nivirinare-alas-u!
Agărşeal'i puil'i chiruţ...
Tîş ca mîni, picurare - 
Va s-ai alţă, cama vruţ!
(Uită dar, amar şi chin -
Lie - lie - ciocîrlie!
Ai să ai din nou, alţi pui...
Ce-a ucis vîmtul - nu-nvie!)

SURSA:
Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp.364-366.

 

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required