Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » A-C » Displaying items by tag: munte
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Nicolae Babu s-a născut la 26 octombrie 1901 în satul Dişniţa, situată lângă oraşul Corceaua (albanezul Korce) din sud-vestul Albaniei otomane.
În copilărie a cutreierat muntele Tomor din vecinătate, precum şi rămăşiţele vestitelor localităţi aromâne Moscopole şi Gramoste, distruse de Ali-paşa în secolul XVIII. Criticul aromân Hristu Cândroveanu (1928 - ) observa că starea de spirit inoculată de aceste privelişti de glorie în ruine se va răsfrânge mai târziu în versurile, povestirile şi piesele de teatru ale lui N.B.

Celnici fărşeroţi din Albania

Sâmbătă, 30 Aprilie 2011 13:48

Una din cele două ocupaţii principale ale fărşeroţilor din Albania la începutul secolului XX era încă păstoritul. Majoritatea erau picurari ce lucrau pentru o elită de celnici, proprietari de mari turme de oi, visând bineînţeles ca prin muncă să ajungă şi ei celnici.

În 1985 apărea la editura Cartea Românească din Bucureşti volumul de poezii Ramura de măslin al scriitoarei aromâne Kira Iorgoveanu (1948 N. Bălcescu/Tulcea, România - ).

 

Cele 64 de pagini ale cărţii, pe care am găsit-o în biblioteca vărului meu Cristian Culeţu, cuprind 41 de poezii în română structurate în trei părţi: ’’Ramura de măslin’’, ’’Alexandru’’ şi  ’’Amintiri dintr-un secol bizantin’’.

 

’’Ramura de măslin’’ include 18 poezii: Ramura de măslin (I), Sentimentul străbunilor, Zeul, Ramura de măslin (II), Egeică, Cele trei mări ale sufletului, La anul 1000, Familie, Această pădure, Amintirea copilăriei, Cîteva clipe de fericire, Descîntec, Dacă, Straniul abandon, Nepotrivire, ’’Anna soror...’’, Pustiul ridica dune şi Exodul măslinilor.

 Poeta vede în ramura din măslinul străbun din pământurile strămoşeşti o apărătoare împotriva vicisitudinilor sorţii, ce apar sub forma vorbelor rele sau a animalelor sălbatice: ’’Tăcută, printre atâtea furtuni stîrnite/De vorbele cu limbi ascuţite de viperă,/Trec cu fruntea împodobită/Cu-o ramură din măslinul sădit/De mîna bunicii – la ţărm de Egee, /La marginea de Kavală şi/La marginea de sud/A neamului meu’’ (Ramura de măslin I); ’’Dormeam într-o cîmpie/Fără nici o umbră de arbore./Doar o ramură de măslin/Se odihnea pe pieptul meu./Au venit şerpii veninoşi ai pustiului/M-au privit şi-au plecat./Au venit lupii flămînzi ai codrilor/M-au privit şi-au plecat./Au venit urşii munţilor/M-au privit şi-au plecat./Ramura de măslin/De toate mă apăra’’ (Ramura de măslin II).

De asemenea, exemplul credinţei străbunilor e foarte puternic la K.I.: ’’Străbunii-şi mînă turme şi nalţă la cetăţi/Şi- sabia credinţei firavul trup şi-împlîntă./Credinţa lor mi-e crez şi sentiment etern/Şi amintirea lor în mine plînge, cîntă’’.(Sentimentul străbunilor)

Sentimentul străbunilor revine în Egeică, mare la care este port oraşul grecesc  Kavala al bunicilor: ’’Să-mi înec lacrimile-n/Ochii tăi cei mulţi,/Că nu-l pot auzi pe bunicul/Strigînd din Kavala: <Amarea! Amarea!>’’

Cartea este dedicată surorii Sultana, menţionată în poezia Familie ca având o ’’vorbă tăioasă’’ de care trebuia să asculte. În aceeaşi poezie mai face referire la bunicul păstor, la bunica din Kavala, la mama căreia îi plăceau nunţile, la tatăl căruia îi place oraşul, la fratele Mina ’’dus cu caravana de dor’’şi la nepotul ‚’’mic păcurar’’, care ’’paşte vorbele vechi!’’ şi pe care-l hrăneşte cu ’’basme străvechi’’. Motivul livezii cu măslini revine în această poezie, fiind subiectul visului celeilalte bunici şi locul în care poeta visează că face transhumanţă cu străbunii.

Această pădure este probabil o  pădure din România care-i aminteşte scriitoarei de pădurile din munţii Pindului (nordul Greciei), despre care afirmă că: ’’Păduri surori sigur sînt!’’. Asemănarea celor două păduri o face să-şi amintească de străbunii păstori din Pind: ’’Şi-o clipă-am crezut că se vor ivi/Străbunii străbunilor mei/În şigunile (haine de păstori – n.n.) largi, mînîndu-şi turmele./Ei au rămas acolo, în Pind, Şi arbori mari au crescut peste ei/Şi oasele lor străluminează în vis/Cum, altădată, turmele lor/Străluminau peste lume’’.

Amintirea copilăriei este marcată de zilele petrecute la stâna Bunicului, scris cu prima literă majusculă. Prezentul departe de imaginea copilăriei o determină să se întrebe retoric despre puterea bătrânului păstor de a  rezista tentaţiei oraşului: ’’Cum de-a putut/Să nu mai plece o zi de la stînă,/Şi cum de n-a vrut să vadă/Luminile şi drumurile oraşului/La marginea căruia îşi aşezase stîna?’’

Puterea bunicii ca femeie cunoscătoare a tradiţiilor este relevată în Descîntec, când viitoare poetă simţea că i s-au înnodat mâinile. Bătrâna ’’Nu s-a mirat, nu s-a speriat/Şi m-a-nfăşurat în cuvinte,/Neînţelese cuvinte...’’, care şi-au făcut efectul imediat.

 

’’Alexandru’’ cuprinde 4 poezii: Vis cu Alexandru Macedon (I), Vis cu Alexandru (II), Vis la Pella şi Atîtea fapte...

Visele cu ’’Marele’’ ’’Macedonean’’ cuceritor al Orientului sunt alimentate de recitirea nesfârşită a cărţii populare Alexandria. Sentimentele sufleteşti ale poetei pentru ’’El’’, care ’’de mult este departe’’, se traduc într-o puternic dorinţă de a se lega de se lega de ’’Singurul meu iubit dintotodeauna’’: ’’Vreau să mă fac mireasă-adevărată/Şi mă-mbrac cu Macedonia,/Cămaşa mea aspră şi albă - /Şi merg în întîmpinarea Lui,/A Macedoneanului înviat!’’

În Vis la Pella, poeta spune un monolog către Alexandru, aflat între ruinele capitalei Macedoniei antice ca un ’’Pom falnic, verde, fără rădăcini’’. După ce l-a văzut ’’falnic’’ în ’’cămăşi străine’’ ca ’’împărat al lumii’’, poeta constată: ’’Şi-acuma vii în visul  meu şi-mi spui /Că patria nu-i lumea, şi te doare’’. Ea trage o concluzie fermă din experienţa umană a acestei mari personalităţi a istoriei antice care a murit tânăr la Babilon, foarte departe de ţara sa: ’’Şi mă însemni pe mine pe vecie/Cu o credinţă ce nu pot s-o vînd/Şi-mi spui că bine nu poate să-mi fie /Decît lîngă-al strămoşilor mormînt’’.

 

Partea a III a este alcătuită din 19 poezii: Amintire dintr-un secol bizantin, O amintire a unei împărătese bizantine, Moment bizantin (I), Moment bizantin (II), Moment bizantin (III), Din ziua-aceea, Şarpele singurităţii, Şi încă-o noapte albă, Doar mîini de frig,  Noaptea iar, Pierdută-i zăpada, La sfîrşitul acela de vară, Simt singurătatea, Inscripţii pe suflet, Cerneala Bizanţului, Mioritică, Mărunţită piatră, E pămîntul acuma şi Mîngîind un vechi rosariu.

 Amintire dintr-un secol bizantin este încadrată într-un ’’secol de mult apus’’.Poeta foloseşte cuvântul subliniat ’’fratre’’ şi apoi propoziţia subliniată ’’Torna, torna, fratre’’, în contextul unei lupte victorioase a armatei bizantine. Aceasta este prima propoziţie cunoscută în protoromână (Întoarce-te, întoarce-te frate), fiind înregistrată în scrierile istoricilor bizantini Teofilact, din secolul VII, şi Teofan, din secolul VIII. Ei relatează că în 587, când armata bizantină executa un marş de noaptepe drumurile râpoase ale munţilor Balcani, povara unui animal de transport s-a desprins, iar un soldat l-a avertizat pe camaradul său cu aceste cuvinte. Dar ele au avut ca efect apariţia panicii în rândul armatei imperiale, care s-a transmis şi în rândurile invadatorilor avari, care au fost apoi înfrânţi. Poezia se încheie cu versurile subliniate ale unui cântec  de dragoste în aromână: Haide, bre, gione,/Doil’ii s-nă luăm,/Un trup şi un suflit/Doil’ii s-n-avem,/Şi-aestă bană/Noi doil’ii s-u treaţim,/Scafa di moarte/Doil’’ii s-u bem. Redau eu mai jos în româneşte: ’’Haide,măi ,iubite/Noi doi să ne luăm (căsătorim)/Un trup şi un suflet /Noi doi să avem/Şi această viaţă/Noi doi să o trecem/Paharul morţii/Noi doi să-l bem’’.

O amintire a unei împărătese bizantine prezintă o revoltă a mulţimii de ’’zdrenţăroşi şi flămînzi’’ care strigau <Vrem Bizanţul!> (Constantinopol/Istanbul). Ca o reminiscenţă a timpurilor plebei romane, răsculaţii au urcat pe tron un cocoşat, pe capul căruia au pus coroana imperială şi i-au smuls împărătesei hainele imperiale de purpură pentru a fi ’’muşcată de ruşinea goliciunii’’. Dar ’’Minune! S-au îndepărtat speriaţi /Văzând că sub straiul de purpură/Straie de stele purtam/Şi-n urma fiecărui pas de-al meu/Rămînea cîte-un ochi de oglindă/În care şi-au văzut hidoasele chipuri’’. Ca urmare  a acestei dezvăluiri la modul propriu a originii divine a demnităţii imperiale, împărăteasa şi-a recâştigat ’’(...) imperiul,/Straiele de purpură şi tronul Bizanţului’’.

 

În 1985 apărea la editura Litera din Bucureşti volumul de poezii Cântări ş-suschirări armâneşţă (Cântări şi suspinări aromâneşti) al lui Gh. M. Merca.


Potrivit notei de pe ultima pagină este vorba de o ‘’Lucrare apărută în regia autorului’’.


Conform foartei scurte autobiografii de pe saitul Agonia, Gh. M. Merca este ‘’Născut în Cadrilater, deportat în timpul războiului, actualmente locuiesc în Bucureşti’’.


Cele 96 de pagini ale cărţii, pe care am găsit-o în biblioteca vărului meu Cristian Culeţu, cuprind 43 de poezii structurate în patru părţi: Di dor (De dor), Di vreari (De dragoste), ‘’Transpuneri din poezia clasică română’’ şi ‘’Versuri în daco-română’’.


Partea I include 17 poezii în aromână: Limba noastă, Aniversari, Munţîlli Paicu (Munţii Paicu), Tu hoara mea (În satul meu), Pădurli-a noasti (Pădurile noastre), Sumcheturlu la Livădzi (Sfântul Petru la Livezi), Siţirarea (Secerarea), Ni-aveam un dor di hoară (Mi-aveam un dor de sat), Ni-aveam un pondu doru (Mi-aveam un dor blestemat), Calea încllisă (Drum închis), Dispărţîri dit viaţă, După patrudzăţi di-ani, Livădzli – hoara mea (Livezi – satul meu), Amarea lai (Marea neagră), Ploai ş-suschiri (Ploaie şi suspinări), Mirliu (Bocet) şi Cara s-moru (Dacă voi muri).

Textele poeziilor Limba noastă şi Ni-aveam un dor di hoară sunt postate şi pe saitul ‘’Agonia’’.


În partea II au fost incluse 6 poezii în aromână: Feată cu-oclli chindisiţî (Fată cu ochii frumoşi), Cruşuveana (Fata din Cruşevo), Ştii la feată cînd zburamu (Ştii tu fată când vorbeam), Tu-amurgişu (În amurg), La numta ta şi Primveara cîndu trandafilli.


Cele 18 transpuneri din poezia românească au ca subiecţi următorii patru poeţi: Octavian Goga cu poezia La noi; Mihai Eminescu cu Auşlli (Bătrânii) , La Steaua, Ţi ti leadzîni (Ce te legeni), O armîni (O, rămâi), Ţi easti vrearea? (Ce este amorul?), Dorni!(Dormi!), Ca fciorucutriiram pîdurli (Fiind băiet păduri cutreieram), Noaptea, Rivideari (Revedere), După ţi ahînt dzîli (După ce atâta vreme), Singură s-duţea pit feriţ (Singură se ducea prin ferigi), Catrene, Seara pî dzeană (Sara pe deal) şi Mirachea (Dorinţa); George Coşbuc cu Noi vrem locu (Noi vrem pământ) şi Trei Doamne; Lucian Blaga cu Ulise.


În sfîrşit, poeziile în daco-română ale lui G.M. sunt întitulate La castelul de la Ciucea şi Burebista.


SURSE:

Gh. M. Merca, Cântări şi suschirări armâneşţă, Litera, Bucureşti.

http://agonia.ro/index.php/author/0010785/index.html?newlang=ron

http://www.poeziile.com/autori/Lucian-Blaga/ulise-13.php

http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/cosbuc.php

http://poeziisiversuri.com/poeti/mihai-eminescu/


 

Nuşi Tulliu s-a născut la 23 aprilie 1872 în comuna aromânească Avdela din munţii Pindului, în Macedonia otomană.


Avdela, unde s-a născut douăzeci de ani mai târziu filologul Tache Papahagi (1892-1977 Bucureşti), este situată într-o regiune compact aromânească. Această regiune cuprinde satele Perivole, Breaza, Băiasa, Baia, Cireşi, Samarina, Furca, Amer, Aminciu (Meţovo), Săracu, Coturi, Călarl'i, Cornu. Aceste sate sunt înşirate de-a lungul râului Băiasa şi a râului Alb, ce străbat culmile Pindului, uneori trecînd de 2500 m, aşa cum sunt Zmolcul şi Oul. Scriitorul aromân Hristu Cândroveanu (1928 - ) observa în 1985 că în această zonă se vorbeşte din ce în ce mai puţin aromâna, la 40 de ani de la închiderea şcolilor româneşti.


Învaţă la şcoala românească din Clisura şi la liceul românesc din Bitolia, oraş în Macedonia otomană. În România urmează şi absolvă Facultatea de Litere în 1894-1899 şi studiază în paralel doi ani la Drept. Între 1905-1908 studiază în oraşul german Leipzig.


În 1892, la absolvirea liceului, lucrează un an la gimnaziul român din Ianina, în Epir, cu economiile realizate plecând în România. În perioada 1899-1902 funcţionează ca revizor şcolar în Epir şi Tesalia, departamente adminsitrative ale Greciei. Apoi a revenit în România, unde lucrează ca jurnalist şi publică în periodicele aromâneşti. Din Germania a revenit ca inspector al şcolilor româneşti din Grecia şi apoi ca profesor în comuna natală între 1908-1912. După primul război mondial (1914-1918) a revenit în România, după 1919, ca profesor de liceu la Silistra (Durostor, Cadrilater), Chişinău şi Bucureşti.


Debutează în publicistică în 1894 cu un articol în revista „Peninsula Balcanică".

Între 15 noiembrie 1898 şi 30 septembrie 1899 scoate pe propria cheltuială revista ''Pindul''.

Colaborează cu poezii în aromână şi română la numeroase publicaţii: „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", „Epoca", „Ecoul Macedoniei" (director între 1903 şi 1906), „Noua revistă română", „Revista poporului", „Lumina" (Bitolia), „Grai bun", „Foaia literară" (Ploieşti), „Moldova de la Nistru", „Graiul", „Apărarea" etc.


Poeziile Nsus tu munte, Cilnicamea ş-picuraril'i, Cătră vimtu, Ravdă, inimă, Cîntic di iarnă, Seară, Toamnă, Cătră munte, Sărcăceana, La fîntîna dit vuloagă, Blăstem di vrut au apărut în ''Revista Pindul'', an I/1898, nr. 1,2,3,6,9,10, 11.

Poeziile Tru muntile di Zmolca, Plîngul aromânului, Loai cârliglu, Noapte de veară, A cuclui, pri un purumbu..., Pleacă-ţ fesea..., Feata şi gionile, Tu pădure, Lilicea a vrearil'ei, Frundză vearde, Nane-nane au apărut în ''Frăţil'ea'', an I/nr. 1,2,3,5,9 şi an II/nr.14,15,16, 17,18.

Poeziile Costa şi Cătră oaspiţ au apărut în ''Ecoul Macedoniei'', an II/1904, nr. 4 şi 6.

Poeziile Graiu di jale, Auşlu şi Orsa au fost publicate în ''Lilicea Pindului'', an I, nr. 3, 2,5.

Poeziile Cîntic şi Ghioclu-a meu au apărut în ''Graiu bun'', an I, nr. 2 şi 4-5.

Poeziile A unui ''Cîntic di jale'' şi Cîntiţe di jale au fost publicate în ''Lumina'', an IV, nr.4 şi 6.

Poezia Maruşea a fost inclusă în Antologia aromânească a lui T. P., publicată în 1922.

Poeziile Munte vrut şi Trîşi la treile şopate... au fost publicate în ''Peninsula balcanică'', an II/1924, nr.17-18.

Poeziile Flueara, Agalea-agalea... şi Maia au apărut în volumul Poezii din 1926.

Aceste 38 de poezii au fost incluse şi în antologia publicată în 1985 de H. C. şi Kira Iorgoveanu, care au ataşat şi propriile transpuneri în română.


Prima carte, Poezii lirice-eroice, cu peste 150 de titluri, i-a apărut în 1907. Criticul literar român Mihail Dragomirescu (1868-1942) remarca în acest volum ''simple pastişe'' după M. Eminescu, G. Coşbuc, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Şt. O. Iosif, poezia populară, dar şi ''anumite bucăţi elegiace pline de un adevărat simţământ poetic''.

A scris în aromână şi un roman, Murminţ fără cruţe, apărut în foileton în ziarul ''Ecoul Macedoniei'' în 1903.

Alte două romane, Tragedia unei idile (1928) şi Calvarul neamului (Exodul aromânilor) (1931), au ca temă tot soarta aromânilor din munţii Pind, ''grefând elemente mitologice, istorice şi etnografice pe structuri de melodramă'', cf. descrierii saitului ''Crispedia''.

În limba română a scris Poezii, apărute în 1907, şi File rupte din viaţa aromânilor, publicate în 1919, creaţii care sunt, în opinia lui H. C., ''fără pregnanţa'' de care a dat dovadă în scrierile în aromână.


Este inclus de T. P. în Antologia aromânească publicată în 1922. De asemenea, filologul îi publicăi în 1926 şi volumul Poezii cu transpuneri în română, în cadrul ''Bibliotecii Naţionale a aromânilor'', iniţiată şi condusă de el.


A încetat din viaţă la 8 aprilie 1941, la Bucureşti.


Postum este inclus de H. C. în Antologie lirică aromână, publicată în 1975, şi în Antologie de proză aromână, publicată în 1977.

În SUA, la Syracuse i-au apărut următoarele volume în aromână: Puizii în 1989(prefaţă de Dina Cuvata), Murmintsă fără crutsi în 1993 (ediţie îngrijită de Eva Catrinescu şi Dina Cuvata), Golgota-a Farăljei în 2002 (ediţie îngrijită de Tiberius Cunia şi Dina Cuvata).

Pe saitul aromân ''Giony'' sunt postate poeziile Noapti di veară şi Loai cârliglu.

. (http://agonia.ro/index.php/poetry/13936645/Fata_%C5%9Fi_fl%C4%83c%C4%83ul) (12.04.2010)


T. P. îl caracteriza ca fiind ''cel mai mare liric al aromânilor''.


Dintre scriitorii români, H. C. îl raporta la Vasile Alecsandri. Criticul considera ''poeme de mare adâncime'' următoarele creaţii ale lui N. T.: Plîngul aromânului, Grai di jale, Cîntiţe di jale, Auşlu, Lilicea a vrearil'ei, Loai cîrligu, Cilnicamea şi-picurall'i, Costa. Tematica lor include transhumanţa păstorilor cu familiile lor, haiducia şi cărăuşia, care ţin de ''patriarhalitatea unei existenţe parcă după legi arhetipale, tulburată cînd şi cînd de vicisitudini ale istoriei frământate a aromânilor trăind într-o regiune-mozaic al popoarelor''. Preeminenţa liricii sale a explicat-o H.C. prin ''plasticitatea expresiei lui poetice'', definind-o cu versul germanului J. W. Goethe (1749-1832): Ich singe wie der Vogel singt (Eu cânt cum cântă pasărea). El a exemplificat în acest sens cu versurile: Oi-lele şi oi-bobo, / Plîngu ocl'il'i di caimo, / Plîndzi ş-inima-ni di dor, / Ca birbiilu tu nior (Oi-lele şi oi-bobo, / Plâng ochii de obidă-dor-durere-speranţă, /Plînge şi inima de dor,/ Ca privighetoarea în nor).


Saitul enciclopedic românesc ''Crispedia'' îi caracterizează astfel opera poetică: ''În versul lui străbate îngrijorarea pentru pierderea graiului strămoşesc şi a etniei înseşi. Ameninţarea vine de la un duşman în faţa căruia totul se prăbuşeşte („Că ardu-a noastre case / Şi moare lailu-armân"). Fie balade, fie idile, fie cântece de dor, stihurile lui Tulliu sunt expresia, dramatică, a stingerii unei lumi ancestrale, a pierderii speranţelor, de unde şi tonalitatea adesea apocaliptică. Prozodia, bogată şi variată, adaptează tradiţia cultă la specificul expresiei folclorice dialectale.'' l

 

SURSE:

Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 82-84.

***, ''Crispedia'', http://www.crispedia.ro/Nusi_Tulliu

***,, ''Profesoru'', http://www.profeso.ru/scriitori-biografii/147-nusi-tulliu-biografie


Caratana Nicolae – Aşteptu soarile / 1985

Luni, 19 Septembrie 2011 09:08

În 1985 poetul aromân Nicolae Caratana (14.07.1914 Horopani, Grecia - 19.10.1992 Constanţa, România) a publicat volumul de versuri aromâne Aşteptu soarile.


Având subtitlul poeme în dialectul aromân, lucrarea a apărut ’’în regia autorului’’, conform notei de final a editurii Litera din Bucureşti.


Cele 72 de pagini ale cărţii cuprind 42 de poezii (titlurile în română îmi aparţin): Limba-a noastră, Boţ (Voci), Cătră părintele Averchie, Fărţăroţîli, Ligendă, Cum s’ ti agârşescu (Cum să te uit), Plângute tri Muscopule (Plângerea Moscopolei); Macidonie, mi ’mviscui cu tine (Macedonie, m-am împodobit cu tine); Alexandriadă; Dumnidzale, Dumnidzale; Dor, Când va s’ creapă topa Avlona, Nvis, Vine oara tra să ’nviaţ (A venit timpul să înviaţi), Rugăciune către mama, Cătră munte, Horopani, Muntile, Expatriare, Vin să seamin (Vin să semăn), ’Nă dzuă va s’işim ş’ noi tu pade (Într-o zi vom ieşi la liman), Voi s’ ţî hiu hiliu (Vreau să-ţi fiu fiu), Rădăcină, Tri tine nu bănaşi vîrnă oară (Pentru tine nu ai trăit niciodată), Nice ’nă limbă nu-ţ deade arihate (Nici o limbă nu ţi-a dat linişte), Calu, Fără trup, Nu ai lipsă di trup (Nu ai nevoie de trup), Sfinxul, Masturlu Manoli (Meşterul Manole), Plângute tri şcoalile armâneşti înclise (Plângerea şcolilor aromâne închise), Alumta al Iacov cu anghilu (Lupta lui Iacov cu îngerul), Suflit-a meu tu pădure (Sufletul meu în pădure), Di aua pîn’didinde (De aici până dincolo), Tine soare ş’mine lună (Tu soare şi eu lună), Cântic di vreare (Cântec de dragoste), Foame şi seate, Îli zburam un zbor di iarbă (Îi ziceam un cuvânt de iarbă), Cântic, Cânticul al Gârguţa, Cântic fărşirotesc, Blisteame tri aceli ce şi-alasă limba (Blesteme asupra acelora care îşi uită limba).


În final, autorul a redactat următoarea Notă explicativă:

‘’Ç – Se citeşte ţ. Provine dintr-un c latin. Cînd provine dintr-un t latin, a fost redat prin ţ. Etimologizarea nu am putut-o menţine la sfârşitul cuvintelor, cînd consoana suferă alternanţă. Ex. boaçe, plural boţ, Çe faţ? (Ce faci?)

ļ – Se citeşte ca în italiană gli.

ň – Se citeşte ca în italiană campagna. Provine dintr-un n latin sau ň neogrec.

m cu căciuliţă – Se citeşte tot moale. Provine dintr-un m latin.

ĭ – În poziţie intersilabică este mut. Ex. Armânĭļi.

ŭ – În poziţie finală este semivocalic. Ex. hiliŭ, în poziţie intersilabică este mut.Ex. graiŭlu.

dz – Se pronunţă ca în neogreacă tz.

gh – De provenienţă neogreacă, se pronunţă ca în neogreacă γ (gama). Ex. aghre, Vérghia, Stérghia.

th – Se pronunţă ca în engleză think.

ATENŢIE!

Orice i final se pronunţă semivocalic, ca în daco-română. Ex. găini. Se pronunţă vocalic cînd joacă rolul de desinenţă la nominative plural, şi este precedat de un ĭ (mut) sau ŭ (mut). Ex. Armânĭļi, hiļŭlu.

La substantivele terminate în consoană, exceptîbnd pe l şi r, articularea s-a făcut prin l, ca în daco-română. Acest gen de articulare se întîlneşte în unele regiuni din Macedonia. Ex. chieptul, omul. Cele terminate în diftong, prin articolul lu. Ex. boŭlu, arâŭlu. La fel cele terminate în r. Ex. Zborlu. Cele terminate în l, u final rol şi de articol. Ex. calu.

Vocala cu apertură închisă anterioară, cînd provine dintr-un a latin, a fost redat ă prin â, cînd provine din i latin prin î. Cele din fondul limbilor balcanice, tot prin î.

Prin această scriere, oarecum etimologizată, am căutat să demonstrez, cel puţin visual, provenienţa din acelaşi trunchi al celor două dialecte, aromâna fiind rămasă într-un stadiu arhaic.’’

Nacu D. Scrima s-a născut în 1900 în satul aromânesc Perivole, în care se va naşte mai târziu şi George Perdichi.


Supranumit de localnici ''Perla Pindului’’, Perivole se află în centrul aşezărilor aromâneşti din munţii Pindului, lângă vârful Ou, la o altitudine de 1400 m.

Studiază la şcoala primară din sat, apoi la liceul românesc din Bitolia (Macedonia) şi absolvă Facultatea de inginerie silvică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti

Încetează din viaţă în 1941 la Hunedoara.

Hristu Cândroeveanu îl caracteriza pe poetul N. D. S. ca fiind ''mimetic'', asemenea ''copiştilor'' cu har după tablouri de maeştri, recunoscându-l pe George Coşbuc în Dit xeane (Întors acasă). De asemenea, în Muşata ohrideană (Frumoasa ohrideană), N.D.S. cântă pe note eminescine din Luceafărul, iar în pastelul 'Nă seară-n Valea Caldă este remarcabil câte un ''accent macedonskian''. Acelaşi H. C. aprecia că N.D.S. ''nu avea conştiinţa estetică a literaturii'', dar că poemele sale sunt mici ''romane'' sentimentale sui-generis din trecutul viaţii aromânilor din Peninsula Balcanică.

Poeziile Muşata ohrideană, Dit xeane, Minduiri, La Mărăşeşti,Va-ni ti jiilescu, gione, Aşteptare şi Nă seară-n Valea Caldă au fost publicate pentru prima dată în antologia Cândroveanu - Iorgoveanu din 1985.


SURSA
Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu (editori), Un veac de poezie aromână, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 348.

Visarion (1809 - 1884 Athos, Grecia)

Miercuri, 26 Octombrie 2011 07:44

Antonie ieromonahul, Visarion / File de pateric din împărăţia monahilor - Sfântul Munte Athos. Cuvioşi părinţi athoniţi ai veacului al nouăprezecelea, editura Christiana, Bucureşti, 2000,

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/batranul_visarion.pdf


În 1985 apărea la editura Facla din Timişoara volumul Trei balade aromâne /Trei balade armâneşti al scriitorului aromân Hristu Cândroveanu (1928 Babuc/Durostor, România- ), cu versiuni aromâne aparţinând poetului aromân Ioan Cutova (1919 Veria, Grecia – 1992 România).


Cartea este o reluare a ediţiei în română apărută în 1980 la editura Ion Creangă din Bucureşti.


Cele 64 de pagini ale cărţii cuprind baladele Tînărul păstor din munţi/Gionli picurar dit munţ, Puntea de pe rîul Arta/Puntea di pri-arîulu Arta şi Stafia/Stihiolu.


În Cuvînt înainte autorul motivează apariţia acestei cărţi şi prin epuizarea rapidă a Antologiei lirice aromâne din 1975, a Poveştilor de la miazăzi din 1976 şi a Antologiei de proză aromână din 1977, toate editate de H.C.


El precizează că sursa de inspiraţie a acestor balade este reprezentată de motive folclorice sud-dunărene, atrăgând atenţia asupra comunităţii de motive literare cu folclorul nord-dunărean pentru Tînărul păstor din munţi ca variantă a Mioriţei şi a Punţii de pe rîul Arta ca variantă a Meşterului Manole.


H.C. apreciază că I. C. a reuşit ’’o transpunere excelentă în grai aromân’’, ce va permite publicului să urmărească ’’relaţia de la limba literară la unul din principalele ei dialecte’’.


O scurtă notă întitulată ’’Semne specială pentru versiunea aromână’’ arată cum se citesc următoarele semne:

’’L’, l’ – l muiat, ca ital. Gli

Ñ, ñ – n muiat ca fr gn

Dz, dz – sunet muiat între d şi z

Dh, dh – ca engl. Th (sonorizat)

Th, th - Ca sunetul grecesc Θ, θ’’

 

Tînărul păstor din munţi neînarmat, căruia îi plac cântecul, hora,trânta şi poveştile, îşi duce turma de oi la vale cu gândul la o fată. Dar seara, pe neaşteptate, este împuşcat de ‘’lotri, toţi păgâni’’, care-i ucid şi câinii, după ce aceştia sfârtecaseră câţiva atacatori. Doar o ‘’codană’’ îl plânge, în timp ce păstorul le reproşează codrului şi munţilor că i-au lăsat pe ‘’mişei’’ să-l doboare. Păstorul şi-ar fi dorit ca bandiţii ce-i furaseră turma să fi luptat cu el în luptă dreaptă bărbătească, iar codrul şi munţii regretă că nu l-au putut ajuta. După ce se târeşte toată noaptea sângerând cade la stâna ortacilor săi, cărora le cere să-i găsească turma şi să-I pedepsească pe hoţi. Apoi le cere să nu le spună mioarelor că a murit şi să-l îngroape pe plai ca să audă fluierul, naiul şi cimpoiul pentru ca ‘’Şi iar să mă simt păstor/Şi în cea lume, de sus,/Frumoasă şi ea nespus!/Dac-o fi tot ca la noi-/Cu stîne, turme de oi,/Cu soare,şi vînt, şi ploi…’’ De asemenea le cere să-i pună la mormânt diverse lucruri de la stînă care să-i aducă aminte ‘’C-am fost celnic, neam de soi/Şi cu mari turme de oi…’’ (Că fui celnic cu fălcare/Şi cupii întredz di ml’ioare!) În final, el transmite mamei sale că s-a însurat în străinătate: ‘’Dar, de va afla bătrîna,/Sărutaţ-i sfîntă-mîna!/Şi-I spuneţi de mine-anume/C-am ieşit şi eu în lume,/Şi departe mă-însurai,/C-o mîndră fată de crai,/Frumoasă – cum stelele/Şi rudă cu ielele,/Şi naş îl avui pe soare,/Nuntaşi – turme de mioare,/Iar luna a fost şi ea,/Aşa cum se cuvenea,/Cununiile-mi ţinea,-/Doamne,ce se mai fălea!/Că a fost l nunta mea…/Şi mînca.mînca şi bea,/De ziceai că saţ n-avea!’’ În versiunea aromână, finalul sună astfel: Ama di-află-a mea bitîrnă,/Voi băşeaţ-l’e sîmta mînă!/L’I dzîţeţ că ñi-adrai nume,/Că işii şi eu tu lume,/Că diparte mi-nsurai,/Feată di-amiră îñi loai,/Muşată –ca stealile/Ş-cu surină cu-albile,/Nun ñi-avui măritlu soare/Şi numtari – cupii di ml’ioare,/Luna fu aclo şi ea/După aradhă, cum prindea,/Curuñile că- ñi ţînea, - /Doamne, cît s-cama-alăvda/C-agiuca la nunta mea…/Ş-s-andupa, ‘ndupa şi- ñi bea,/Ş-di buneţnu s-fînătea!

 

În balada Puntea de pe rîul Arta este vorba de trei fraţi ‘’Neam cinstit de păcurari/Înţelepţi şi gospodari’’ (Picurari di soe veacl’e/Ş-nicuchiri fără di preacl’e), care ‘’erau zidari frumoşi/Meşteri mîndri, norocoşi,/Că-şi luară de neveste/Fete dalbe – ca-n poveste!’’(Ş-ţi nu-adrară iuţido!/Masturi gioni ş-cu tihiro./Treil’I şi-loară nveaste-ahtări/ Şi dal’eane şi cu hări). Poetul aminteşte de locurile pe unde îi purta transhumanţa pe cei trei păstori: fluviul Vardar, Bistriţa, Băiasa, Zagor, regiunea greacă sudică Moreea, oraşul Ohrida şi munţii Pind. ‘’Un împărat vestit’’ aude de faima acestor ‘’meşteri, meşteri mari’’ şi-i angajează să-I constriască un ‘’pod aurit’’ peste rîul Arta. Meşterii cer un termen de şapte ani pentru a termina lucrarea, dar împăratul îi ameninţă că încazul nerespectării contractului îi va ucide cu mîna lui. Dar fraţii ‘’Tot căzneau aci-n pustii,/Însă tot ce se-ncropea - /Noaptea apa nimicea,/Nu-mplineau nimic, să stea!/Şase ani le-a mers aşa!’’ (Tu irñiu lucrau di-alagă/Punţăl’ei thimel’ilu s-bagă,/Ma ţe dzua anălţa/Noaptea apa afănsea,/Nu biţeau ţiva,ţiva!/şase añi aşi triţea!) O pasăre călătoare îi dezvăluie fratelui mai mare că ‘’O, oameni voi, necăjiţi, /Treaba tot n-o isprăviţi/Pîn’ n-aţi pune-n temelii/Pe-a mai mică-ntre soţii, /Soaţa Prîslei – ca o floare,/Oricît inima vă doare…’’ (Oamiñi, nu vă năriţ,/Lucrul voi nu-l bitisiţ/Pînă nu băgaţ thimeal’e/Cama ñica-vă mul’eare,/A ñiczanlui,piruşeană,/Cît-ţe inima s-vă doară) Badea cere cumnatei mai mici să le aducă bucate, iar aceasta cînd ajunge la faţa locului glumeşte inocentă cu cei trei fraţi: ,,Meşterilor,bieţi de voi!/ Cerul v-ajute-n nevoi!/ Vă cam plîngeţi de noroc, - /Puntea, văd, că stă pe loc…’’ (Masturi, pisusil’I trei!/Nu-aveţ tihe vă plîndzeţ foc, - /Că puntea vă sta pri loc…) Aceştia îi mărturisesc : ‘’De-aia am zis cu jurământ/Şi ne-am legat prin cuvînt/C-astăzi, prînzul cin’ l-aduce,/Acasă nu se mai duce!/trupu-I punem temelie,/Poate-aşa lucrul să ţie!’’ (Tr-aestă treil’I giurăm,/Greu giuratec nă ligăm, - /Prîndzul adz cari va lu-aducă/Năpoi nîsă sî nu s-ducă!/Trup-thimel’iu aoa să-armînă,/Poate acşi lucrul va ţînă!) Iar mezinul o păcăleşte pe soţia sa: ‘’Plîng, că îmi căzu din deget/ Cel inel – şi-acum preget să-l iau din groapă,/Că e cu noroi şi apă…/Treci tu, dalbo, şi-l adu,/De pe unde îmi căzu!’’ După ce femeia coboară în groapă, cei trei meşteri se reped să o zidească, surzi la rugăminţile ei că trebui să-l alăpteze pe pruncul de acasă. În final, tânăra mamă i-a blestemat pe meşterii ‘’mişei’’şi construcţia lor: ‘’…Apele să urle-n prund,/Precum pruncul meu flămînd!/Puntea tremure mereu, /Ca ziditul trup al meu!/Rîul ieie-şi neîncetat /Vamă de om înecat!/Iar voi, meşteri – să pieriţi/Precum sînii mei, striviţi!/Şi s-aveţi noroc în viaţă,/Cît creşte iarbă pe gheaţă…’’ În versiunea aromână finalul sună astfel: Apa s-hibă totna ghic,/Ca agiunlu- ñi ficiuric!/S-treambură neacumtinat/Puntea ţi cu greu o-adrat, /Ca truplu- ñi tu tih băgat!/S-iasă arîulu dit cupañe/Di-omlu nicat curbane!/Masturi, voi – s-v-afănăsiţ/Ca siñl’i-ñi apitrusiţ!/S-aveţ tihire tu bană,/Cîtă iarbă-I pri cămbană…

 

Tema baladei Stafia este legătura puternică a omului cu meleagurile natale. Vasiliţa, o fată din Vodena frumoasă ca un ‘’izvor de vise’’ este peţită de ‘’un june de departe’’. Mama ei nu doreşte însă să o mărite departe de casa părintească, dar Costandin, cel mai mic dintre cei nouă fraţi ai fetei, îl îndrăgeşte pe străin ‘’Şi face el ce face, că/Pe cei doi îi uneşte’’.Totodată, mezinul îi promite mamei că de cîte ori va dori să-şi vadă fata, el va fi cel care o va aduce ‘’din zarea-ndepărtată’’. Dar o epidemie îi seceră pe cei nouă fraţi,a căror mamă rămasă singură îl blestemă pe mezin pentru rolul său în înstrăinarea surorii sale: ‘’Şi-atît l-a blestemat pe fiu,/Cu atîta foc şi pară,/Că n-avea tihnă Prîsle-al ei,/Îl da mormântu-afară!’’ (Ş-ahît ea hil’-su ş-blăstimă,/Dit inima-l’I amară,/Că-ariñe ñicăzlu nu-află/Tru groapă, iu l-băgară) . Ca urmare, Costandin, ‘’stafie umblătoare’’, merge la sora sa şi îi cere să vină cu el la casa mamei lor. Păsările care-I însoţeau pe drum spuneau: ‘’Piu-piu-piu şi piu-piu-piu, /Un mort umblă cu un viu!’’. La observaţia Vasiliţei ‘’Costandine, paseri spun/Că umblă morţii pe drum!’’, acesta răspunde: ‘’Lasă să spună ce vor/Că asta e legea lor’’. Ajunşi aproape de casa părintească, mezinul o trimite pe soră înainte, motivînd că trebui să-şi pască calul. Dar ‘’Fata cît s-apropia/El în groapă se-ntorcea,/pacea iară că-şi găsea, /Acasă că mi-o vedea,/De blestem se slobozea’’ (Ş-hil’ea theamă sî-apruchea,/El tu groapă ş-si turna,/Isihia di ş-afla,/Acasă-l’I cît ş-u videa,/Di blăsteame ş-ascăpa). Concluzia de final a poetului este ‘’Că la noi s-a pomenit/Să nu pleci printre streini,/Unde nu prinzi rădăcini, - /de unde dorul te cheamă,/Să dai gliei tale seamă’’. Finalul în aromână sună astfel: Ş-hil’ea theamă si-apruchea,/El tu groapă ş-si turna,/Isihia di ş-afla,/Acasă-l’i cît ş-u videa,/Di blăsteame ş-ascăpa./Că adetea-I di zămane/S-nu ti cherdză pri tu xeane,/Iu nu faţ vîrnoară peane, - /D-iu te-acăliseşte dorlu,/s-nu ţ-aşteargă loclu torlu.

 

 

 

 

În memorialistica sa poetul aromân Constantin Colimitra (1912-2001), născut în satul de fărşeroţi Pleasa din sudul Albaniei, abordează în diverse capitole şi istoria fărşeroţilor ca ramură a aromânilor balcanici. C.C. preferă expresiei ‘’aromâni’’pe cea de ‘’români macedoneni’’, scrisă uneori cu iniţiale mari, aşa cum se proceda până în prima parte a secolului XX, deşi aromânii nu au trăit şi nu trăiesc numai în Macedonia istorică.

 

Din vechime fărşeroţii au practicat transportul de mărfuri cu caravanele de cai şi catâri prin Balcanii otomani, Veneţia, ajungând până în imperiul austro-ungar şi Ţările Române, aducând de la Braşov postav pentru îmbrăcămintea fărşeroţilor mai bogaţi. Importanţa oieritului şi cărvănăritului în istoria fărşeroţilor este relavată în următorul paragraf: ‘’Aşadar, oieritul şi cărvănăritul, cele două meserii, cele două îndeletniciri care conferă şi nume şi situaţie de stăpân, de om neatârnat sau nesupus voinţei sau capriciilor altora, au fost din timpurile cel mai vechi, pâinea şi cuţitul pe misalea-sufraua (măsuţă cu picioare scurte – n. n.) fărşerotului sau aceea a românului macedonean.’’

 

Alt element care a ajutat la menţinerea identităţii entice a fost religia: ‘’Biserica, dragul meu cititor, a fost nava cu ajutorul căreia am străbătut vremurile grele, de-a lungul veacurilor, atât noi, fărşeroţii, cât şi în general românii macedoneni, cât şi fraţii noştri din fericita Dacie.’’ După ce descrie jocul Sochia din copilărie, C.C. dezvoltă importanţa religiei şi a tradiţiei în istoria fărşeroţilor: ‘’(…) cu această tradiţie frumoasă, cu o puternică credinţă, în calitate de creştini, fărşeroţii au străbătut veacurile, în mijlocul străinilor, neabătuţi, neclintiţi, neschimbaţi şi neasimilaţi. Ei au rămas în continuare ca un neam aparte,neam de limbă latină, de structură fizică şi sufletească traco-romană, az rămas Români Fărşeroţi aşa cum şi-au spus, încă de la începutul începutului, aşa cum i-au cunoscut toţi cei ce i-au descoperit şi au scris despre ei, după ce le-au cercetat trecutul, istoria, viaţa, graiul, credinţa, tradiţii şi obiceiuri’’. Tinerii care au plecat să muncească în SUA s-au întors cu experienţa alegerii unor reprezentanţi ai comunităţii pentru gestionarea averii bisericii, eveniment amintit de Constatin Colimitra prin prisma alegerii tatălui său în această funcţie, urmat de Miciu Caramitru.

 

Educaţia tinerilor se baza pe moraliatea transmisă oral peste secole prin legi nescrise: ‘’Apoi controlul familiei asupra băieţilor era foarte strict. În problem aceasta ca şi în altele, de alt fel, în care este sau sunt angajate: onoarea, prestigiul, numele,mândria şi demnitatea nu existau compromisuri. Se părea că astfel de educaţie se transmitea tacit, sau era moştenită, odată cu suma celorlalte calităţi ale bunicului şi tatălui. La fărşeroţi ca şi la toţi românii-macedoneni, pe linie mai mare, sau mai înaltă, gândind, moralitatea domnea autoritară din tronul în care o instalase viaţa aspră, încă din începuturi. Durând mii de ani şi trecând prin atâtea generaţii nimeni nu încerca uzurparea ei.Şi cât era de frumoasă,de curată viaţa, sub legile ei nescrise, ba da: scrise în conştiinţa fiecăruia! Nici un scandal,nici un conflict provocate de atitudini sau comportări dezonorabile.’’ Un eveniment petrecut într-o generaţie anterioară este legat de rara încălcare a tradiţiei, al cărei protagonist nefericit a fost Miha Nastu, care a acceptat să preia şi numele soacrei sale Caciamaia, fapt ce i-a atras moartea în urma blestemului tatălui său (vezi articolul). Transmiterea evenimentelor din cadrul comunităţii se făcea oral, mai ales prin ‘’auşi’’ (bătrâni), care se reuneau vara pe pajiştea de lângă biserică, când depănau amintiri din viaţa lor, chiar dacă acestea erau cunoscute.

Femeile fărşeroate erau astfel omagiate pentru rolul istoric în cadrul familiei: ‘’Femei-mătuşi, sau femei-mame, toate fără învăţătură, fără nici o zi de carte măcar,unde, totuşi, aţi învăţat să fiţi model de hărnicie, de seriozitate, şi de tot ceea ceajutăa vă aşeza pe piedestalul de marmoră albă, pe piedestatul nemuririi (sublinierea noastră)?’’

 

C.C. subliniază că în Albania toţi românii macedoneni  sunt fărşeroţi, deşi în secolul al XVII ei s-au împărţit în trei grupe. Două din aceste grupe şi-au luat numele de la regiunea în care s-au aşezat. Unii s-au numit mizuchiari sau muzichiari, după ţinutul Mizucheia de lângă Marea Adriatică. Celălalt grup s-au numit câstrinioţi (probabil ca locuitori ai castrului sau Arghirocastrului din sudul Albaniei) sau cristinioţi (femeile lor purtau o cruce-tatuaj pe frunte).Toţi erau numiţi de albanezi ‘’ciobeni’’ sau ‘’vlai’’. Cei care şi-au păstrat denumirea tradiţională de fărşeroţi au mai păstrat contacte cu câstrinioţii în zona oraşului ‘’Corceaua’’ (albanezul Korce), câstrinioţii rămânând nomazi până în plin secol XX.Mizuchiarii s-au transformat însă în proprietari de mici terenuri arabile sau negustori şi hangii în centrul şi nordul Albaniei otomane,purtând însă nume ‘’curat fărşeroteşti’’ ca Ghini, Ianura etc. Unii dintre mizuchiari au venit în România în anii 1928-1930.

 

Este menţionată bineînţeles ‘’strălucirea vestitului oraş Moscopolea, cu o populaţie pur fărşerotească’’ de 70.000 de suflete, distrus de Ali-paşa din invidie generată de faptul că ‘’în toată Peninsula Balcanică nu exista un alt centru mai prosper, mai prosper decât acest oraş (…)’’ Poetul aromân Nicolae Velo (1882-1924)afirma în poezia Moscopolea că oraşul întrecea în lux Constantinopolul /Istanbul, capitala imperiului otoman.  În zona Moscopolei incendiată în 1769 de Ali din Tepeleni /Albania (1744-1822), paşă de Ianina, erau şi alte aşezări fărşeroteşti ca: Linotopi, Fuşa (câmp), Nicoliţa, Şipsca, Grabova (locul de naştere al lui Andrei Şaguna, mitropolitul ortodox al Ardealului în secolul XIX), Daniţa, Lănga, Nicea, Tomori şi oraşul Berat (latinescul Villardi). Nu este uitat Fraşari, important centru urban fărşerotesc cu peste 15.000 de locuitori, anterior Moscopolei.

Autorul mărturiseşte cu părere de rău că ‘’de multe ori, în discuţii cu mulţi fraţi români macedoneni, intelectuali sau semi, ei nu prea vor să recunoască’’ că fărşeroţii din Pleasa, Corceaua, satul Dişniţa, oraşul Bilişte, comuna Ucişte (populaţie majoritar albaneză creştină), satele Gramaticova, Cândrova, Paticina, Mirihova din Grecia, comuna Caragioli/Argiropolis (Grecia), Armiro, comunele Molovişte, Cruşova, Magarova, Beala, Belcameni au strămoşi comuni.

 

El admite că grămostenii au avut propria lor identitate ca ramură a aromânilor, celnicii lor, în frunte cu Hagi Steriu, construind oraşul Gramoste. Având o populaţie de 20.000 de locuitori, acest centru aromânesc a fost distrus de acelaşi Ali-paşa, cam în aceeaşi perioadă cu Moscopolea.

 

Colimitra relatează evenimentul dramatic din 1780, când locuitorii satelor aromâne Fraşari, Costreşti, Corteşti, Javaleni şi Jarcani, dintr-o regiune a Albaniei otomane unde erau persecutaţi, au migrat într-o noapte cu turmele lor în provincia Corceaua, în munţii din Dişniţa. Majoritatea s-a aşezat în Pleasa, o parte în Dişniţa, restul la Câlive (corturi) şi familia celnicului Pitu la Stropani. Unele familii de celnici de aici şi-au pierdut oile în timp, cum a fost cazul lui Culicea Teja, în timp ce Pitenii s-a menţinut până în jurul anului 1920. Suferinţele fărşeroţilor în timpul celor 500 de ani de dominaţie otomană în Albania sunt descrise de Ioan Fotu în Românii Fărşeroţi.

 

C.C. povesteşte şi un eveniment care a avut loc în timpul vieţii bunicului său celnicului Hristu Colimitra, şi a celnicului Spiru Balamace (în secolul XIX), legat de impozitul plătit sultanului în valoare de o sută de mii de lire de aur turceşti pentru cele 100.000 de oi ale satului Pleasa (vezi articolul). Aceaşi celnici au contribuit financiar la ridicarea mănăstirii Sf. Ilie din Ucişte, comună de albanezi creştini vecină cu Pleasa (vezi articolul).

 

Obţinerea independenţei de către Albania otomană în 1912 şi primul război mondial (1914-1918) au contribuit la deteriorarea condiţiilor ocupaţiilor tadiţionale ale fărşeroţilor: oieritul şi caravanele. În acest context, tinerii au început să se orienteze spre România şi SUA. Încă de la începutul secolului, unii tineri au emigrat în America, majoritatea în oraşe de pe coasta Atlantică. Pentru a-şi menţine identitatea,ei au înfiinţat în 1903 ‘’Societatea Fărşerotul’’ şi două biserici ortodoxe cu slujbe oficiate în româneşte. Emigrat şi el în America din România în 1977, la fiul său, Colimitra a constatat că reprezentanţii celei de a doua generaţie au absolvit şcoli superioare, adaptându-se la societatea urbană modernă şi depăşind criza economică din 1929-1933. De asemenea, cu regret a observat că unii reprezentanţi ai celei de a treia generaţii au început să piardă din moştenirea culturală a primelor două generaţii.

 

În acelaşi timp ‘’O nouă şi frumoasă zare a deschis destinul pentru fărşeroţi; zarea pe fruntea căreia scria: România.  Bărbaţii ca şi femeile însă, prin simplitatea lor nu cunoşteau nimic despre această Mumă-Patrie, dar instinctul şi un sentiment trezit le şopteau că drumul spre România este salvator , mai ales că acolo se află unii din tinerii care au învăţat la liceul român dinBitolia- Jugoslavia’’. Poetul relatează din amintirile proprii evenimentul migraţiei fărşeroţilor din Pleasa în Cadrilater (sudul Dobrogei), eveniment ce a avut loc în 1928 şi în care un rol important l-a jucat tatăl său, Andrei (Chendra) Colimitra (vezi articolul). De asemenea, un rol important în colonizarea în sudul Dobrogei l-a jucat Societatea de Cultură Macedo-Română,înfiinţată la Bucureşti încă din 1879, după obţinerea independenţei României. În judeţele Durostor şi Caliacra (Cadrilater), în calitate de colonişti s-au adaptat la ocupaţia de plugar , dar unii au continuat să ţină şi mici turme de oi. Copiii coloniştilor au avut ocazia să urmeze şcoala primară şi gimnaziul, mergând apoi şi laliceele din Silistra. Este interesant faptul că la festivităţile ocazionate de sărbătorile naţionale,judeţul Durostor era reprezentat de fărşeroţi: o fotografie de la sfârşitul cărţii prezintă ansamblul de dansuri populare fărşeroteşti pe scena Teatrului Naţional Bucureşti la 24 Ianuarie 1929. Apoi a urmat dureroasa retragere din Cadrilaterul cedat Bulgariei la 7 septembrie 1940 şi reaşezarea în judeţele Ialomiţa, Constanţa, Tulcea şi în zona Bucureştiului.

 

Când vorbeşte de România el o numeşte ‘’ţară’’, ‘’Patrie’’ sau ‘’Patria Mumă’’. Explicaţia o găsim în următorul paragraf: ‘’Cine poate crede că noi, românii macedoneni în general, am fi primit atât d euşor protecţia Statului Român, protecţia României atunci când Ea, regăsindu-ne după şaptesprezece secole, ne-a recunoscut ca fii ai Ei pierduţi şi a făcut din grija ce ne-a purtat-o o problemă naţională, o problemă românească de prim ordin, dacă nu am fi ştiut că suntem fiii Ei? Cine poate crede că un stat sau o ţară cheltuiesc anual sume enorme pentru a întreţine peste hotare sute de şcoli şi Biserici, pentru a plăti învăţători, preoţi, dascăli, oameni de serviciu, pentru a plăti chiar grupele de luptători români macedoneni care îşi apărau fiinţa etnică, dacă acest Stat, acea Ţară n-ar şti că cei pentru care se sacrifică atât de mult sunt fiii lor?’’

 

Importanţa şcolii în limba română din satul natal în formarea unei conştiinţe naţionale este relevată în  următorul fragment: ‘’Şcoala unde am învăţat carte românească,venită la timp precum o mană cerească pentru a ne întări credinţa că noi, cei aflaţi pe alte meleaguri, suntem fraţii celor ce prin atâtea lupte şi jertfe au reuşit să-şi făurească o Ţară în nordul Balcanilor, frumoasă şi bogată cum alta nu-i. Că suntem fraţii despre care nu s-a ştiut veacuri de-a rândul, fraţii care ca şi ei au luptat să-şi apere limba şi identitatea traco-romană, produs al fericitei împreunări dintre cele două mari popoare din vechime: trac şi roman.’’ Vara, când unele ore de clasă se făceau în natură, ‘’Pe drum şi dus şi întors, în marş ca soldaţii, cântam cântece patriotice ca: Deşteaptă-te Române, Pe-al Nostru Steag E Scris Unire, Trei Culori, La Arme, şi altele că răsunau munţii cu păduri, cu stânci, cu văi, cu plaiuri,cu tot. Cântam cu suflet curat, cu pasiune, îndemnaţi,parcă, de o forţă nevăzută, de o dragoste născândă din senin, pentru Ţara pe care nici nu o cunoşteam, nu o văzusem în viaţa noastră, pentru România Mare, a cărei aripă protectoare o simţeam, instinctiv, plutind pe deasupra noastră.’’ Serbarea de sfârşit de an şcolar începea cu cîntecul ‘’Pe al Nostru Steag E scris Unire’’ şi se încheia cu cântecele ‘’Delteaptă-te Române’’ şi ‘’Trei Culori’’.

 

Descoperirile de ordin lingvistic făcute la şcoală au determinat apariţia sentimentului apartenenţei la o patrie: ’’Am înţeles încă din prima clasă că sunetul cuvintelor graiului nostru şi sunetul cuvintelor citite din cartea de română sunt aidoma, se îmbină armonios fără voia noastră şi nu ştiam cum să le sorbim mai repede, să le înmagazinăm în fundul memoriei, pe acestea din urmă, de unde să nu mai poată scăpa, ieşi afară, de frică a nu le pierde pentru totdeauna. Poate instinctul care prea greşeşte, ne îndemna la această sârguinţă, având în vedere că veacuri întregi românii fărşeroţi, românii macedoneni, nu au ştiut cum arată o patrie, cât de senin este cerul ei, cât de strălucitor şi călduros este soarele ei şi cât de fericit te simţi atunci, în clipa când îţi culci capul ca un copil,la sânul ei. Dragă cititorule, indiferent cine eşti, ce anume sentimente porţi în suflet, ce anume idei circulă prin creierul tău, dar o întrebare pot să-ţi pun chiar dacă nu am posibilitatea să-ţi cunosc răspunsul: Putem fi condamnaţi noi, noi cei care, timp de şaptesprezece secole nu am ştiut ce este o patrie, că ne iubim cu atâta ardoare patria regăsită?’’ (subliniere C.C.)

 

Tot în domeniul lingvistic, C.C. prezintă o listă cu peste 120 de cuvinte identice şi asemănătoare din ‘’graiul daco-român’’ şi ‘’graiul macedo-român’’. Printre cuvintele identice se numără: om, trup, cap, gură, guşă, braţ, pulpă, inimă, rinichi, splină, maţe, os, bărbat, casă, acasă, vatră (albanez), lemn, fag, apă, aluat, oaie, capră, ţap, cal,iapă, ied, caş, urdă, căşdare, bagă, uşă, poartă, leagă, vacă, bou, noaptea, seara, râu, soare, lună, munte, pădure, căşărie, roşu, alb, amar, drept, bun, rău, loc, sus, aproapea, stau, stai, stă, lacrimă, tată, flanelă, eu, el, noi, voinostru, noastră. Printre cele asemănătoare găsim:frămte/frunte, per/păr, ochi/ocliu, nare/nară, grumadz/grumaz, umiri/umeri, chiept/piept, păntic/pântec, mănâ/mână, deadzit/deget, unglie/unghie, cicior/picior, genucliu/genunchi, plâmăni/plămâni, hicat/ficat, răndzâ/rînză, chiale/piele, cară/carne, muleari/muiere, feată/fată, ficior/fecior, n’veastă/nevastă, cilimean (albanez)/copil, piră/pară, jer/jar, surţeali/surcele, frăndză/frunză, izvur/izvor, fântănâ/fântână, pâine/păni, fărină/făină, gârn/grâu, tărţi/tărâţe, birbec/berbec, niel/miel, mîndz/mânz, lapti/lapte, uzdur/uger, dzer/zer, speală/spală, hiearbi/fierbe, scoati/scoate, iase/iese, ‘nclide/închide, disclide/deschide, faţi/face, disfaţi/desface, căntâ/cântă, discăntâ/descântă, greaşti/grăieşte, aură/urlă, zgieară/zbiară, alatră/latră, căni/câine, căţauă/căţea, muldze/mulge, dzua/ziua, şoput/şipot, treaţe/trece, chiatra/piatra, arâmăne/rămâne, steale/stele, analt/înalt,vearde/verde, stane/stână, nasbastru/albastru, dulţe/dulce, şcliop/şchiop, ghios/jos, diparte/departe, gioc/joc, lăcrini/lacrimi, hiliu/fiu, tinir/tânăr, cămeaşă/cămaşă, nuntru/înăuntru, nafoară/afară. Autorul trage următoarea concluzie din aceste asemănări de cuvinte: ‘’(…)neamul românesc şi cel macedo-român au aceeaşi limbă, acelaşi grai, deşi între ele au intervenit nu numai despărţirea în spaţiu, geografică, dar şi cea de durată, cea de secole întregi. Cei care înclină să creadă că, deşi avem un grai comun, suntem două neamuri diferite care au luat naştere din acelaşi ametec traco-roman, în epoci diferite şi pe spaţii, pe arii diferite, sunt greşiţi. Proecesul de zămislire a unei limbi, unui grai este mai greu decât cel ce prevede zămislirea unui neam hibrid. Graiul românilor macedoneni care este unul şi acelaşi cu graiul românilor (daco-românilor) este opera unuia şi aceluiaşi neam hibrid dospit în matricea carpato-dunăreană.’’

 

Colimitra tratează şi situaţia politică nefericită a românilor macedoneni din Grecia şi Albania comunistă contemporană (1986): ‘’În acea Grecie ai cărei istoriografi, răscolind trecutul acrediteazăă teza prin care se susţine că românii macedoneni sunt greci romanizaţi. Nimic mai fals, nimic mai absurd. Noi ştim ce scop are enunţarea unor asemenea teze ce le combatem şi trebuie să le combatem cu toată tăria. Grecii, ştiind că în timpul de azi românii macedoneni , cu deosebire cei care trăiesc în interiorul graniţelor greceşti, sunt fără aripă protectoare, se gândesc să profite de acesttimp favorabil lor pentru a-şi atinge scopul, adică: pentr a realiza desnaţionalizarea noastră cu măsuri civilizate, nu aşa cum procedează celelalte state din Balcani şi în mod cu totul nepermis, statul actual albanez. Marele păcat este că şi unii dintre românii macedoneni, având la bază cultura greacă aduc şi ei apă la moara minciunilor acelor învăţaţi greci care calcă în picioare obligaţia profesională. Împrumutând teza grecească şi albanezii afirmă că în Albania nu există decât populaţie de origine albaneză, alt neadevăr sfruntat. Avem noi , fărşeroţii o zicală: ţ-aflai dzua, ş-măc  ş-mădua! transpus: ţi-am găsit ziua, îţi mănânc şi măduva! Adică: pentru că azi eşti slab, fără putere, eu pot nu numai să te bat, să te birui, dar şi să te distrug cu totul.’’

 

În faţa acestei situaţii dramatice a aromânilor din Balcani, Colimitra ripostează din punct  de vedere istoric astfel: ‘’Tuturor acestor tactici machiavelice întrebuinţate de statele balcanice, trebuie să le răspundem cu fermitate sprijiniţi pe marele,unicul adevăr că: 1. Noi, toţi românii macedoneni suntem fraţi între noi: de la fărşeroţi până la grămosteni şi mai departe până la aminceni (Aminciu/Meţovo, Grecia – n.n.), până la pindeni (munţii Pindului, nordului Greciei – n.n.) şi pânăă la toţi cei care îşi spun râmăn sau armân şi chiar până la acei ce vrând să facă pe placul grecilor, îşi spun vlahi. 2.Noi, toţi români macedoneni menţionaţi mai sus, suntem fraţi buni cu românii, cu acei români care, după veacuri de despărţire, de nesiguranţă, de nelinişte şi de oprimare, au reuşit prin lupte permamente şi cu munţi de jertfe omeneşti, să se constituie, în cele din urmă, într-un stat stăpân pe destinele proprii româneşti şi peo ţară al cărei teritoriu est eunul şi acelaşi cu cel stăpânit în vechime de străbunii traci sau geto-daci. 3. Noi, toţi românii macedoneni, în număr de cel puţin două milioane, aflaţi şi în timpul de azi,în cuprinsul celor patru ţări balcanice suntem urmaşii celor ce s-au desprins, s-au rupt din trupul daco-român, în cel de-al doilea secol al erei creştine, în condiţiile înregistrate de istorie şi cunoscute de toată lumea. Suntem urmaşi ai noului popor daco-român, născut din fericita încrucişare între dacii viteazului rege Decebal şi romanii marelui împărat Traian. Proba, dovada cea mai puternică, susţinînd acest fapt, aşa cum mai spus, este limba.’’

 

 

Aşadar, C.C. lansează la punctul trei o teorie originală pentru originea aromânilor, cea conform căreia locaţia acestei origini ar fi fost Dacia romană. El respinge teza romanizării ilirilor (Iugoslavia şi Albania) şi macedonenilor din Balcani, în comparaţie cu romanizarea dacilor, considerând că aceste popoare aveau, ca şi grecii,un nivel cultural mai înalt decât romanii. De asemenea, respinge teza existenţei de triburi trace în Iliria, din amestecul cărora cu romani să fi apărut fărşeroţii. Consideră că la retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia în 271, s-ar fi retras şi familiile bogate în turme de oi în zonele de la sud de Dunăre, considerând această retragere ca temporară. Dar la invazia bulgarilor turanici la sfârşitul secolului VII ei s-ar fi retras în munţii Bulgariei de azi şi de acolo în munţii Macedoniei şi cei ai Iliriei. Poetul convertit în istoric subliniază: ‘’Ei s-au desprins din Carpaţi, din munţii Carpaţi şi au ocupat, pentru că aşa le-a cerut îndeletnicirea, alţi munţi,munţii balcanici. În ipoteza,emisă şi susţinută de unii, cum că neamul românilor macedoneni , inclusiv fărşeroţii, a luat naştere pe pământul Macedoniei şi Iliriei, din amestecul romanilor cu populaţia indigenă,acest bean ar fi avut şi cea de a doua îndeletnicire de bază: plugăritul, lucrarea pământului’’.  O a treia probă în susţinerea tezei sale a găsit-o în asemănarea traistelor muntencelor văzute în oraşul Novaci de la poalele Parângului (Gorj) cu cele aromâncelor din Balcani şi numai la acestea. În sfârşit , a patra dovadă ar fi obiceiul mărţişorului ca vestitor al primăverii, comun la romanitatea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană. Ca o completare, autorul respinge categoric dorinţa de a fi ‘’neapărat urmaşii lui Alexandru Macedon. Nu avem nici în clin, nici în mânecă ceva cu el. Şi nici cu Ilirii.’’ În poezia sa Vouă, fărşeroţii mei, cu care îşi începe cartea pe care o subîntitulează ‘’monografie’’, face aluzie la evenimentul istoric din anul 602, când migratorii slavii au rupt frontiera dunăreană a imperiului bizantin (roman de răsărit) şi s-au aşezat în provinciile balcanice, despărţind romanitatea nord-dunăreană de cea sud-dunăreană: ‘’Iar visul v-a fost nobil, dar vrearea ne-mplinită /De a duce trai cu fraţii în ţara hărăzită,/Căci soarta, aspra soartă v-a rupt din trunchiul mare/Spre a vă petrece viaţa pe-a Pindului spinare’’.

 

La întrebarea ‘’de unde numele de fărşerot?’’, Colimitra răspunde că prin digresiune de la numele localităţii antice Pharsalos (Tesalia, Grecia), respectiv Farsalioţi. Un argument l-a găsit la bătrâna fărşeroată Chiraţa Popescu din Paticina (Grecia), emigrată în America, unde la 102 ani spunea că suntem farsalioţi. Totuşi faptul că fărşeroţii nu au apărut ca neam la Pharsalos  este dovedit de lipsa de urme după părăsirea acestei zone. Apoi după întemeierea Fraşariului în Albania au preluat numele de fărşerot.

 

 Dacă în trecut străinii au vorbit despre originea fărşeroţilor, a venit rândul acestora să-şi afirme identitatea moştenită după sacrificiile înaintaşilor din Balcani: ‘’În trecut, au spus străinii ce suntem , acum când suntem atâţia care ne cunoaştem şi originea şi trecutul, care ştim că suntem descendenţii a două popoare, cele mai vechi şi cele mai puternice, în Europa, în perioada anilor care au premers creştinismului, noi: Românii Fărşeroţi, sau Românii-Macedoneni, să afirmăm cu tărie voinţa noastră ca neam aparte, în conglomeratul balcanic, voinţa, nestrămutata voinţă că vrem să rămânem ceea ce au fost şi proto străbunii, străbunii. Bravii, neîntrecuţii străbuni şi toţi cei ce ne-au făcut legătura cu ei, adică şi cea ce au fost taţii şi mamele noastre. Să nu uităm că Balcanul întreg: munţi, văi, plaiuri,poiene,deal, şes, este presărat cu morminte unde zac oasele celor ce au luptat şi au căzut eroic, pentru a ne lăsa nouă moştenire unnume falnic. Să nu uităm că pentru  a le cinsti memoria,noi trebuie să păstrăm cu orice preţ acest nume scump.’’

 

 

Poetul propune ca ‘’noi fărşeroţii împreună cu toţi ceilalţi români macedoneni să strângem fonduri în vederea înălţării unui monument din marmoră, dar grandios, pe pământul Patriei Regăsite, în inima ei, deci în Bucureşti. Un  monument care să reprezinte pe toţi luptătorii noştri, pe toţi cei ce şi-au dat viaţa, apărând limba şi fiinţa etnică. Să reprezinte străbunii, acei străbuni care deşi oameni simpli, au reuşit să păstreze,trecând prin furtuni nebănuit de grele şi de toate felurile, ceea ce ne-au transmis şi nou: falnicul, sfântul nume de Român Macedonean (sublinierea C.C.).’’ Un astfel de martir a fost preotul Haralambrie Balamaci de la biserica românească din Corceaua, care a fost împuşcat de antarţii (paramilitari-n.n.) greci la începutul secolului XX, pentru că a refuzat să oficieze slujba în limba greacă. Alţi eroi fărşeroţi au fost: Custula Tanasacu, care l-a ucis în luptă pe conducătorul otoman Muleazim şi a cărui vitejie a fost cântată de poetul Nicolae (Cola) Ciubucachi; Tase al lui Gamaleţ în 1770; căpitanul de haiduci fărşeroţi Steriu din zona munţilor Domuru (Tomor în albaneză); Nicolae (Coli) Ghiza, care şi-a răzbunat fratele asasinat de banditul Maliu; soţia lui Puiu şi învăţătorul Nisa Balamaci, care în 1914, în fruntea satului Pleasa, l-au alungat pe episcopul grec din Corceaua care venea să oficieze o slujbă în greceşte, eveniment redat în poezia Pleasa, hoară rămănească; conducătorii de grupuri Culicea Cicani, Dumitru (Mita) Ciufecu, Andrei Balamaci şi Atanasie Nastu de la începutul secolul XX; Laza Bujgoli şi Atanasie (Naşu), cunoscut pentru talentul său artistic (vezi articolul)

 

Importanţa istoricului ca intelectual pentru comunitatea aromânilor în comparaţie cu alte popoare este descrisă în următorul fragment, ocazia cu care face aluzie la ideea monumentului: ‘’Multe popoare, inclusiv cele din Europa, au Istorie fiindcă au avut şi oamenii care să o scrie. Au avut eroi pe car ei-au preamărit, eroi ale căror fapte şi vitejie le-au cântat fraţii lor contemporani , sau fraţii urmaşi, dar i-au onorat şi cu ridicarea de monumnete elocvent grăitoare. Noi, poporul nostru român macedonean avem atâţia eroi, dar nu am avut şi trubaduri care să le fi cântat lupta, eroismul, jertfele, în auzul lumii întregi şi nici cronicari cu a căror pană să-I fi înregistrat în Istoria Universală. Târziu de tot, datorită fraţilor din umbra Carpaţilor, ni s-a deschis şi nouă o zare prin care am ieşit la lumină. Că mult înainte ne-au descoperit străinii, soarta nu ni s-a schimbat pentru că aceştia s-au limitat la ceea ce le recomanda profesiunea.’’ Este dat ca un contraexemplu Riga Fereu, român macedonean din satul Velestin, declarat poet naţional grec (Constantin Rhigas Phereos Velestinlis), care nu a scris ‘’o strofă măcar  despre moartea fratelui său de sânge Caciandoni, despre acea moarte care înfioară şi inimile de piatră’’ sau despre mamele din munţii Suli, care s-au aruncat în prăpastie cu pruncii în braţe pentru a nu fi prinse şi dezonorate de albanezii musulmani.

 

La sfârşitul Războiului Rece (1986), Colimitra face pasul de la istorie la politică, abordând problema drepturilor omului pentru minoritarii aromâni din statele balcanice. El se adresează contemporanilor săi greci, albanezi, iugoslavi şi bulgari, amintindu-le de binele făcut de-a lungul istoriei de străbunii aromânilor străbunilor lor prin ocupaţiile de ‘’picurari’’ şi ‘’cărvănari’’: ‘’Ca descendenţi ai străbunilor voştri, aveţi o datorie morală, o datorie de onoare de împlinit: Să răscumpăraţi binele ce l-au făcut fărşeroţii, binele ce l-au făcut românii macedoneni străbunicilor voştri (sublinierea C.C.). Iar în ce fel îl puteţi răscumpăra vă amintim noi: Să reparaţi nedreptatea cu care sunt trataţi românii macedoneni, inclusiv fărşeroţii, adică: Să acordaţi statut de minoritate, cu drepturi egale, cu drepturi ce le aveţi voi toţi (sublinierea C.C.): albanezi, greci, sârbi şi bulgari’’.

 

 

SURSE:

Colimitra Constantin, Fărşeroţii, monografie, regia Andrei Colimitra, SUA,54 foto alb-negru, 300 p.

Georgescu Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, ediţia III, editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 22-23.

 

 

Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129 Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135 Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129 Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135
Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129 Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135 Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 129 Warning: Illegal string offset 'active' in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/templates/gk_finance_business/html/pagination.php on line 135
Pagina 1 din 2

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required