Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » D-F » Displaying items by tag: 1940
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Sterie Diamandi se numără printre oamenii de cultură puțin sau deloc cunoscuți generațiilor formate după 1944. Cărțile sale nu au fost reeditate până în 1991, iar numele i-a trecut într-o nedreaptă uitare.


S-a născut la 22 august 1897 la Mețova-Aminciu, în Epir.


Tatăl său a fost militantul aromân Vasile Diamandi- Aminceanul.


A învățat în școal primară din comuna natală. Începe studiile medii la Liceul Român din Salonic și le continuă la Ianina / Grecia, Bitolia / Macedonia și București. În 1919-1922 absolvă Facultatea de Litere și Filozofie la Universitatea din București cu mențiunea ’’Magna cum laudae’’.


A urmat o lungă carieră didactică în diverse orașe din România: Drobeta Turnu Severin (1923-1924), Roman (1924), Iași (1925-1936 la Școala Normală ’’Vasile Lupu’’) și București (din 1936 la Liceul ’’Aurel Vlaicu’’).


La Iași a fost o periaodă de timp și membru al Consiliului Municipal.


În paralel a avut și activitate scriitoricească.

Din 1921 publică note, recenzii și articole despre aromâni și despre cultură în revistele: „Buletinul Institutului de Literatură", „Anuarul Şcolii Normale «V. Lupu»", „Adevărul", „Cuvânt dăscălesc" , „Gândul vremii", „Cuget moldovenesc", „Minerva", „Peninsula Balcanică", „Săgetă­torul", „Porunca vremii", „Vremea" şi „Vremea şcolii". La ‘’Cuvânt dăscălesc’’ este și redactor în 1924-1925.


A publicat în ordine cronologică volumele de biografii: Galeria oamenilor politici / 1935, Eroii revoluției ruse / București / 1937, Galeria dictatorilor / 1938, Oameni și fapte din istoria aromânilor / București / 1940, Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului, Iisus Mântuitorul / I-III / București / 1943. Ultima carte antumă a lui Sterie Diamandi este volumul de eseuri intitulat Arca lui Noe.


Eroii revoluției ruse îi prezintă pe bolșevicii V.I. Lenin, L. Troțki și I .V. Stalin, iar în Galeria dictatorilor sunt prezentați polonezul Pilsudski, italianul B. Mussolini, germanul A. Hitler, turcul K. Attaturk și portughezul A. Salazar.


A încetat din viață la București, la 11 iunie 1981.


Galeria oamenilor politici a fost reeditat în 1991 cu note și fotografii pe baza unui exemplar din 1935 adnotat și corectat de autor, pus la dispoziția editurii bucureștene Gesa de către fiica autorului, doamna profesor Bîrlea. S. D. a creionat biografiile a 12 mari oameni politici români din prima jumătate a secolului XX: Regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Ion G. Duca, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Constantin Stere, Ion Mihalache, A.C. Cuza, Constantin Argetoianu și Mihail Manoilescu.

 


SURSE

Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, editura Gesa, București, 1991, Notă asupra ediției, p. 2.

***, http://www.crispedia.ro/Sterie_Diamandi

***, Enciclopedia României: Sterie Diamandi, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Sterie_Diamandi

În secolul XIX, reprezentanţii familiei Petraşincu se numărau printre fruntaşii aromânilor din Cruşova, localitate din Macedonia otomană.


Sterie Petraşincu s-a născut la 5 mai 1890, ca fiu mezin al lui Nicolae şi Polixeniei. După ce a absolvit liceul românesc din Monastir, azi Bitolia, în Macedonia otomană, s-a înscris în 1909 la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Din 1912 este medic practicant la Aşezământul Brâncovenesc din capitală.


În timpul participării României la primul război mondial (1916-1918), S.P. este medic sublocotenent în Regimentul 8 Călăraşi. A fost singurul medic din divizie care nu se îmbolnăveşte de tifos exantematic, deoarece şi-a izolat cortul departe de unitate şi a avertizat cu împuşcarea pe oricine s-ar fi apropiat.În timpul marilor lupte de rezistenţă din vara lui 1917, s-a remarcat la Soveja şi Valea Curiţei la postul de prim ajutor, recuperând răniţii de sub focul artileriei germane. Tot acum a căpătat renumele de ’’doctorul care trăgea cu mitraliera’’. În acest context, un obuz inamic cade chiar lângă el, dar nu explodează datorită solului mlăştinos. Regimentul său a fost printre primele unităţi româneşti care au intrat în 1918 în Chişinău, capitala Basarabiei eliberate de bolşevici. Un camarad de război apropiat i-a fost fostul său coleg de liceu George Simotta. Nu i-a plăcut să povestească întâmplări din război, fiind impresionat de versurile lui Artur Enăşescu referitoare la crucile soldaţilor necunoscuţi: „Cruce alba de mesteacăn/Răsărită printre creste/Cruce albă de mesteacăn/Cruce fără de poveste/Braţele-ţi de vânturi smulse/Se vor pierde pe poteci/Numai brazda de ţărână/Nu-l va părăsi pe veci.”

 

După război, S.P. şi fratele său Vanghele şi-au lichidat bunurile din Cruşova natală. Aici se va întâni cu Efterpi Papatheodossi, stabilită în Skopje şi venită şi ea în Cruşova natală pentru un sejur la munte. Căsătoria lor a avut loc la Skopje.

 

După nuntă, a plecat cu soţia la Paris, unde s-a specializat în urologie la clinica Neker în ianuarie-martie 1921. La întoarcerea în România lucrează ca specialist la secţia de urologie condusă de profesorul Moscu din cadrul Spitalului Brâncovenesc.


În 1925 se naşte fiul său Nicuşor, eveniment anunţat din uşă în uşă de Nicu, fiul fratelui său Anton, în familie vorbind în aromână. În această situaţie, în 1929 familia Petraşincu s-a mutat în casă nouă,proiectată de prietenul arhitect G. Simotta, pe baza unui credit cu dobândă mică acordat de Banca Naţională. În imobilul cu patru etaje situat pe bulevardul Elisabeta faţă în faţă cu Liceul Lazăr, doctorul şi-a deschis cabinetul medical.


Dar Efterpi moare în 1932, la numai 35 de ani, ca urmare a unei boli incurabile. Casa era proprietatea soţiei, iar legea succesiunii din epocă prevedea că numai copii pot moşteni averea mamei.În această împrejurare S.P.devine tutorele fiului său, a cărui educaţie va fi o prioritate.


La Aşezământul Brâncovenesc primea,ca şi ceilalţi medici, un salariu modic, fiind un mod de a realiza acte de caritate. În această instituţie medicală, înfiinţată în 1838 de băneasa Safta Brâncoveanu, va lucra 20 de ani ca medic chirurg şi se va desăvârşi în profesia sa. În plan militar în 1935 este medic de divizie, iar după doi ani medic-şef. A scris numeroase articole de specialitate publicate în România şi în străinătate şi a devenit preşedinte al Societăţii Române de Urologie. În acelaşi timp lucrează fără concediu la cabinet pentru a achita împrumutul şi a scoate casa de sub ipotecă, eveniment care va avea loc în 1940.


În 1936 se recăsătoreşte cu Safta Neghină, dar numai după ce primeşte acordul fostului său socru, Teodor Papatheodossi.


De asemenea, a scris articole în susţinerea cauzei aromânilor din Balcani, meritele în această activitate fiindu-i recunoscute prin numirea în funcţia de preşedinte al Societăţii de cultură macedo-române din Bucureşti.


La sfârşitul anului 1940, în timpul regimului naţional-legionar instaurat la 14 septembrie,a făcut parte dintr-o delegaţie de intelectuali aromâni condusă de fruntaşul legionar Constantin Papanace care a fost primită de generaul Ion Antonescu, ’’conducătorul statului’’, pentru a discuta situaţia aromânilor din Grecia.


De asemenea, în jurnalul lui I.A. figurează o discuţie avută de acesta la 11 martie 1941, după alungarea legionarilor de la putere, cu S.P., N. Batzaria şi Cola Ciumetti, în legătură cu situaţia aromânilor colonizaţi în Cadrilater şi recolonizaţi în Dobrogea, după cedarea Cadrilaterului Bulgariei în septembrie 1940.


Instaurarea regimului comunist (1944-1947) va fi urmată de eveniment nefericite în viaţa lui S.P. Naţionalizarea imobilelor va fi urmată de mutarea în casa lor a unor familii străine, evacuate din propriile case pentru a face loc potentaţilor noului regim.Naţionalizarea Aşezământului Brâncovenesc duce la schimbarea conducerii spitalului, iar refuzul dr. S.P. de a face compromisuri morale şi politice au condus la închiderea secţiei de urologie,evenimente urmate la scurt timp de închiderea cabinetelor particulare.


S.C.M.R. a intrat şi ea în vizorul regimului comunist, liderii săi fiind arestaţi de poliţia încă netransformată în miliţie şi eliberaţi la scurt timp. Dar situaţia lui S.P. se complică, fiind acuzat de ’’fascism’’ şi ’’rasism’’,şi în consecinţă, a fost închis în lagărul de la Slobozia. Regimul legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) îl numise în funcţia de ’’comisar de românizare’’, pe care o refuzase. Pentru eliberarea sa au intervenit cu declaraţii scrise: Beiu Aigher, chiriaş al lui S.P. timp de 15 ani, prof. dr. I. Iacobovici de la Spitalul Brâncovenesc, dr. H. Alterescu şi dr. Katz-Galaţi, sindicatul Epitropiei Brâncoveneşti etc.


A primit o pensie mică, fiind acceptat să lucreze la o policlinică cu plată. Avea puterea să glumească spunând că e fericit că nu l-au dat afară din casă. A murit în 1968, pe mormântul său găsindu-se ofrande anonime,iar telefoanele pentru consultaţii se primeau încă la mult timp după decesul său.

 

SURSE:

Buzatu Gh., Cheptea Stelea, Cîrstea Marusia, ‘’ Jurnalul Maresalului Antonescu’’, Vol.I 4.IX1940-31.XII.1941 http://honoretpatria.wordpress.com/2010/11/05/generalul-ion-antonescu-%E2%80%9Dmarti-11-martie-1941-orele-1900%E2%80%9D-audien%C8%9Ba-reprezentan%C8%9Bilor-macedo-romanilor-din-dobrogea-bucure%C8%99ti-11-martie-1941/

MESSAILĂ NICOLAE, ‘’A S C E N D E N Ţ Ă’’, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti2010 pp. 59-69 http://www.bibliotecametropolitana.ro/Uploads//3_2011/111741.pdf

Tambozi Justin (editor), Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al cauzei aromânilor, editura fundaţiei ’’Andrei Şaguna’’, Constanţa, 1996, p.15

În 1996 la editura fundaţiei ’’Andrei Şaguna ’’ din Constanţa era publicată broşura Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al cauzei aromânilor. Broşura prezenta manuscrisul lui C.P. întitulat Uneltiri criptostrăine pe lângă Mareşalul Ion Antonescu în timpul regimului legionar. Discuţii încordate avute cu el, manuscris îngrijit şi prefaţat de economist doctorand Justin Tambozi. Lucrarea era sponsorizată de J.T. şi Iani Tutungiu.


La început prefaţatorul s-a delimitat de Mişcarea Legionară, al cărei fruntaş a fost Constatin Papanace, reţinând din activitatea acestuia acţiunile de susţinere a cauzei aromânilor: ’’(...) el a parcurs cu străduinţă toate scrierile despre macedo-români (subliniere J.T.), clarificând numeroase aspecte şi sintetizând cu un spirit elevat conotaţiile luptei multiseculare a gintei sale latine, a luat atitudine în apărarea fiinţei şi tradiţiilor fraţilor săi în speranţa îndrituită a rezolvării cauzei lor, a scris articole şi studii pertinente despre aromâni (macedo-români) (subliniere J.T.), a editat publicaţii, unele în limbi de circulaţie, cu o tenacitate exemplară.’’


Manuscrisul fusese pus la dispoziţia editurii de Carol Papanace, fratele lui Constantin. Carol a publicat în 1995 la editura Brumar lucrarea fratelui său Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români. Prefaţa era semnată de medicul Ionel Zeană, care arăta că: ’’(...) toate manuscrisele lui Constantin Papanace, referitoare la problema aromână, sunt atât de interesante , scrise judicios şi obiectiv şi, pe deasupra, solid argumentate, încât merită să fie republicate integral’’. I.Z. sublinia că ’’Republicarea este de o importanţă capitală pentru salvarea de la pieire a acestei viguroase ramuri a neamului românesc , care a putut să reziste două milenii tuturor vitregiilor istorice abătute asupra ei, dar care azi, în noile condiţii politice, în care se face atâta caz de drepturile sacrosancte, imprescriptibile ale omului şi ale minorităţilor etnice, riscă să dispară definitiv în câteva decenii, dacă nu se intervine urgent şi energic şi nu se întreprind măsuri adecvate de protecţie, nu numai pe căi oficiale, ci şi particulare, individuale şi colective, prin asociaţii culturale, întruniri publice, simpozioane, festivaluri artistice, expoziţii, conferinţe, presă, radio-tv,literatură, biblioteci etc’’.


În acest sens, editura fundaţiei A.Ş. publicase în 1995 lucrarea lui C.P. Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul european şi se atrăgea atenţia că o altă lucrare a lui C.P. îşi aştepta editorul: Reflecţii asupra destinului istoric şi politic al Aromânilor.


Înaintea manuscrisului lui C.P., editorul prezintă scurte biografii ale lui C.P. , generalului Ion Antonescu, profesorului universitar George Murnu, scriitorului Nicolae Batzaria, medicului Sterie Petraşincu şi avocatului Petre Papacostea (vezi secţiunea Biografii de pe sait). Ultimii 4 au făcut parte din delegaţia de intelectuali aromâni care l-a însoţit pe Papanace la întâlnirea cu I.A. (’’conducătorul statului’’ de la 04.09.1940-n.n.) care ocupă locul central în manuscrisul lui P.


Într-o scurtă ’’Lămurire’’, C.P. arată că la început, I.A. era rezervat în relaţia cu el, numindu-l ’’Macedoneanul’’ la ceremonia de depunere a jurământului în calitate de subsecretar de stat la ministerul de finanţe.După unele convorbiri despre chestiunile balcanice şi elementul Aromânesc (sublinierile editorului) aceste rezerve s-au diminuat.


Prima neînţelegere cu I. A. a apărut la scurt timp după invazia Greciei de către armatele Italiei fasciste la 28 octombrie 1940, când aromânii din Grecia au început să fie persecutaţi de autorităţile greceşti. La o şedinţă a conducerii legionare prezidată de I.A. asistat de Horia Sima, C.P. propunea represalii împotriva grecilor din România. La opoziţia celor doi lideri ai regimului autoritar de la Bucureşti, C.P. a declarat: ’’Dacă trăia Căpitanul (Corneliu Zelea Codreanu a fost executat în 1938 de regimul autoritar al regelui Carol II– n.n.), nu era să se vadă acest spectacol trist, ca o populaţie românească să fie exetrminată atunci când la cârma Statului Român se află un regim legionar (de la 14.09.1940-n.n.). Eu nu mă pot cu această situaţie când ramura din care fac parte este nimicită’’. Iniţial a I.A. a reacţionat dur ca şi H.S., dar apoi s-a reţinut, înţelegând că acuzaţia lui C.P. îl viza în primul rând pe H.S.


În timpul vizitei oficiale a lui I.A. la Berlin, unde a fost însoţit şi de C.P., studenţi şi poliţişti legionari au sechestrat în locuri necunoscute pe unii fruntaşi greci din România. Alţi fruntaşi greci din România au intervenit pe lângă soţia generalului, Maria, pentru eliberarea celor reţinuţi.


Această problemă a fost pusă de Rioşianu, subsecretarul de stat la interne, în prima şedinţă de guvern restrâns referitoare la ordinea publică, la care finanţele nu participau de obicei, dar la care C.P. a fost invitat. R. a subliniat ’’dezordinele coloniştilor din Cadrilater, care îşi fac de cap în Ţară’’ (aromânii colonizaţi în judeţele Caliacra şi Durostor, retrocedate Bulgariei la 7 septembrie 1940, şi care fuseseră recolonizaţi cu predilecţie în judeţele Constanţa şi Tulcea – n.n.). Apoi a urmat un scurt dialog între C.P. şi I.A. :

’’Mă surprinde faptul că Domnul Rioşianu, care se arată atât de bine informat asupra ilegalităţilor făcute de Macedoneni, nu pomeneşte niciun cuvânt despre atrocităţile care le comit Grecii D-sale împotriva populaţiei româneşti din Grecia.Dacă nu pentru alt ceva, cel puţin pentru a găsi o explicaţie ilegalităţile car ele semnalează în cazul în care ele sunt juste. Eu nu cunosc nimic, fiindcă după cum ştiţi aseară ne-am întors din călătoria de la Berlin (începutul lui noiembrie-n.n.).Fără a aproba cele ce au făcut , omeneşte găsesc o explicaţie .Nu se poate pretinde unor oameni care îşi văd părinţii, fraţii şi surorile internaţi,avutul distrus şi satele incendiate, să aibă răbdare până la infinit, mai ales că până acum nu s-au luat nici un fel de măsuri de protecţie eficace.’’

Antonescu: ’’Dar de unde ştii că acolo se petrec cele ce spui?’’

Eu: ’’Am sute de informaţii şi din toate părţile în acest sens.’’

Antonescu:’’Şi eu primesc informaţii, dar din 100, abia un adacă este justă!’’

Eu:’’Vă voi da un raport trimis de cineva de acolo cu date precise; cât priveşte Grecii sechestraţi aici, voi face toat e diligenţele să aflu cine a făcut această operaţie şi să fie eliberaţi, dar pentru aceasta nu trebui să se irite spiritele cu acuzaţii nedrepte.’’

 

P. reda această conversaţie din memorie, apreciind că ea fost redată ’’trucată şi mutilată’’ în cartea Pe marginea prăpastiei (apărută în 2 vol. Bucureşti în 1942 – n.n.). După câteva zile de la această şedinţă cetăţenii de naţionalitate greacă au fost eliberaţi, dar în opinia lui P. ’’uneltirile Criptostrăinilor pentru ponegrirea Macedonenilor au continuat pe lângă Antonescu.’’


El a prezidat apoi o şedinţă a Societăţii de cultură Macedo-Române din Bucureşti (înfiinţată în 1879 prin decret domnesc–n.n.), unde a declarat că ’’drepturile românilor vor fi efectiv apărate în noua conjunctură creată de Axă (alianţa dintre Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militaristă la care a aderat şi România regimului Ion Antonescu – n.n.) în Peninsula Balcanică’’.


De asemenea, C.P. a dat o declaraţie pentru presa oficială a regimului naţional-legionar, care a condus la reacţia lui Collas, ministrul grec la Bucureşti, pe lângă I.A. Ca urmare C.P. a primit o adresă din partea ministerului de interne. ’’Am răspuns tot în scris, punând chestiunea la punct, în special teza lui Antonescu cu izbucnirea unui conflict şi indispoziţia Axei,arătând că problema persecuţiilor din Grecia nu sepoate compara cu aceea din Ungaria, întrucât Grecia nu face parte din sistemul Axei, ca Ungaria.’’


Aceste probleme le-a ridicat şi într-o şedinţă specială a Consiliului de 35 al SCMR.


Toate aceste evenimente au condus la convocarea lui P. de către general la o discuţie ’’în chestia Macedonenilor’’, cerându-i să invite şi câţiva fruntaşi ai comunităţii. Întâlnirea a avu tloc la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în cabinetul lui A.

’’Conducătorul’’ a început destul de abrupt , arătând că primeşte nenumărate plângeri din ţară referitoare la coloniştii Macedoneni şi intervenţii repetate ale ministrului grec la Bucureşti şi, în consecinţă, i-a avertizat că, în cazul în care aceste agitaţii nu încetează, va ordona măsuri ale forţelor de ordine publică. Generalul a exemplificat cu un articol din ziarul ’’Armatoli’’ caracterizat de atacuri la adresa grecilor şi cu declaraţiile lui P. la întorcerea de la Berlin , care ’’l-au alarmat pe Domnul Collas’’.

Declaraţia lui A. a provocat stupoare şi P. a considerat că ’’această situaţie nu poate rămâne nepusă la punct’’, încercând ’’să o dozez pentru a fi totuşi suportabilă’’ pentru firea cazonă a generalului:

<<Domnule General,

Când mi s-a comunicat că doriţi să aveţi o conferinţă cu mine şi cu Fruntaşi Macedo-Români, în chestiunea Macedoneană, am fost plin de bucurie, că în sfârşit această problemă începe să preocupe forul cel mai înalt al Statutului Român. Credeam că aveţi probleme înalte de discutat şi chiar speram că vreţi să ne aduceţi vreo veste bună în legătură cu această ramură românească, care continuă să sufere încă prigoane cumplite. (...)

Niciodată nu-mi putea trece prin gând că Dvs. ne-aţi chemat ca urmare a unei reclamaţii a Domnului Collas, determinată de motivul pueril că un student macedonean,a cărui comună natală este incendiată de Greci, avutul distrus, iar părinţii purtaţi în lanţuri spre lagărele de concentrare, îşi varsă focul într-o gazetă cu tiraj redus, un articol cu adjective tari. Este liber ca Domnul Collas în calitate de înfocat aptriot Grec, să aibe sensibilitatea cea mai ascuţită. Dar noi avem datoria să nu ne lăsăm turburaţi de această sensibilitate estetică şidacă vrem să ne preocupăm de problema Macedoneană, atunci să ascultăm nu tânguirile ipocrite şi cinice ale Domnului Collas, ci gemetele românilor din lagărele şi închisorile greceşti.

V-amintiţi Domnule General, în drum spre Roma, v-am spus că o mare misiune istorică vă aşteaptă pe Dvs. şi în ceea ce priveşte soarta elementului românesc răspândit în Balcani. De două mii de ani aceşti oameni suferă. Poate a sosit momentul ca acum să-şi primească răsplata suferinţelor şi libertatea mult aşteptată. N-am găsit toate condiţiile care speram acolo,dar acţiunea este în curs şi aceste condiţii optime se pot naşte mâine.(...)

Poate cu atât mai mult cu cât Dvs. ştiţi mai bine ca mine care este situaţia Ministrului nostru la Atena, Domnul V. Gane.

Este de mai bine de două luni la Atena, şi până acum n-a reuşit (să vază măcar odată) să fie primit măcar odată, în audienţă, de Primul Ministru Grec Metaxa, cu toate că avea atâtea lucruri grave de a aduce la cunoştinţă.Mereu a fost îndrumat spre un simplu Subsecretar de Stat, la Externe, fost pe vremuri Şef de bandă de Antarţi (paramilitari naţionalişti greci în perioada Imperiului Otoman-n.n.) (...)

Nu ştiu ce veţi face Dvs. cu deranjerile şi insolenţele Domnului Collas. Eu v-aş spune ca să-l îndrumaţi la mine să-i amintesc Domnului Collas, anumite lucruri ca să vie la realitate. Dar ori cum, noi ca Legionari şi Macedoneni , nu vom tolera ca pe viitor să fim la cheremul Fanarioţilor.

Eu mă străduiesc din răsputeri să potolesc legitima revoltă care a cuprins pe toţi ai noştri şi în special cei tineri, pentru tot ce se petrece în Grecia. Chiar articolele cu adjective tari le-am tolerat şi le-am găsit necesare ca să semai descarce revolta verbală şi să fie o supapă de siguranţă. Dacă însă actuala situaţie va continua şi în plus se vor adăuga şi aţâţările insolente ale lui Collas,sau ale altor grecotei (Scanavie,etc) care vă asaltează, nu mai pot garanta.’’

Antonescu: ’’Dar ce, cu aceasta vrei să mă ameninţi?’’

Eu:’’Nuvă ameninţ Domnule General , dar vă aduc la cunoştinţă o realitate care există şi pe care încalitatea Dvs. de Conducător al Statului , trebuie să o cunoaşteţi?!’’

Tensiunea ajunsese la maximum. Atmosfera era încărcată.

Antonescu a stat un moment şi apoi pe un ton schimbat a zis: ’’Să nu crezi că eu nu sunt sensibil la chestiuni de demnitate şi nu cunosc tot răul care l-au făcut Ţării şi neamului românesc, toţi aceşti Fanarioţi. Ş-apoi trebuie să ştiţi, că şi eu sunt de origine Macedonean.’’ (sublinierea editorului)(În biografia lui I.A., editorul îl citează pe preotul Ştefan Palaghia, care în Istoria mişcării legionare din 1993 susţinea originile balcanice ale genaralului.)

Această mărturisire a folosit-o Batzaria, ca să intervină cu o glumă care a înseninat atmosfera: ’’Ah!Apoi faţă în faţă, stau două butoaie de pulbere!’’

Toţi au râs. Mareşalul Antonescu surâzând a continuat: ’’Măsurile care trebuiesc luate trebuie să fie în cadrul legilor, şi nu acte izolate şi arbitrare, cum a fost sechestrarea Grecilor. Iată vă promit dacă Grecii nu se astâmpără şi persecuţiile din Grecia vor continua, vom înfiinţa şi noi lagăre de represalii, unde să fie închişi , un număr mai mare de Greci de câţi Români sunt închişi în Grecia’’...>>

După aceste declaraţii ale lui A., care reflectau şi linia politică a dreptei naţionaliste din acea epocă, discuţia a luat un curs cordial. După terminarea întrevederii, Papacostea i-a atras atenţia lui Papanace: ‘’prea tare ai fost’’. Acesta i-a replicat că a fost o problemă de psihologie, dat fiind faptul că îi cunoştea firea lui A.: ‘’Dacă am fi cedat cu un centimetru, cauza noastră era pierdută’’. Papanace a recunoscut în final că din partea sa a fost şi un calcul şi o ieşire.

 

După această discuţie, Papanace a constatat că Mihai Antonescu, care gira ministerul de externe, îi arăta toate instrucţiunile pe care le dădea misiunii diplomatice româneşti de la Atena ‘’pentru ca interesele româneşti să fie cu energie şi demnitate apărate’’. De asemenea, în 1942, pe când se afla în exil în Germania nazistă, Papanace s-a întâlnit cu un diplomat german întors de la Bucureşti, care i-a demonstrat în faţa tuturor legionarilor prezenţi că Antoneştii ‘’au vorbit foarte elogios de D-ta’’.


În finalul manuscrisului, P. concluziona că ‘’deosebita mea slăbiciune pentru problemele care se leagă de originea mea de Român Macedonean’’ a atenuat ascendentul pe care îl realizase faţă de I.A. şi influenţa politică pe care ar fi putut-o exercita asupra acestuia.


Broşura se încheie cu lucrările lui P. apărute la editura ‘’Armatolii’’ Cetatea Eternă şi în editura ‘’Biblioteca Română – Freiburg’’ (vezi secţiunea Bibliografie de pe sait)

 

 

P.P. s-a născut la 12 iulie 1893, la Viziru, Brăila,ca fiu al lui Guşu şi Florei Papacostea.

A fost fratele profesorilor universitari Victor, Cezar şi Alexandru Papacostea, foşti deputaţi.


G.P. a făcut parte din primul grup de tineri aromâni aduşi din Balcani de domnul A.I. Cuza (1859-1866) pentru a se educa în România şi a răspândi apoi cultura românească la sud de Dunăre.


P.P. a fost licenţiat în drept, dovedindu-se un eminent avocat.


În 1916 a publicat Geografia poştală.


A fost ales deputat de Caliacra (judeţ sud-dobrogean între 1913-1940) în anii 1920 şi 1926.


Din 1922 a fost secretar politic al generalului A. Averescu până la decesul acestuia în 1938.Ca urmare, a îndeplinit funcţia de director general al Poştelor în guvernul Partidului Poporului condus de A. în anii 1926-1927. A mai ocupat şi funcţia de director al Băncii de Credit.


La sfârşitul anului 1940, în timpul regimului naţional-legionar instaurat în 14 septembrie, face parte din delegaţia de intelectuali aromâni condusă de fruntaşul legionar Constantin Papanace, care a discutat cu generalul Ion Antonescu, ‘’conducătorul statului’’, problema aromânilor din Grecia.


În 1952, când ocupa funcţia de profesor suplinitor, a fost arestat de regimul comunist. A fost condamnat administrativ la 24 de luni de închisoare, fiind considerat un ‘’element dubios’’. După ce a fost eliberat din penitenciarul Piteşti la 15.04.1954, a fost urmărit şi a fost nevoit să lucreze în diverse cooperative.


A fost tatăl academicianului Şerban Papacostea, născut la 25 iunie 1928 la Bucureşti. Vasta bibliotecă a tatălui a constituit un stimul în formarea ca istoric a fiului. Ş.P. crede că a moştenit optimismul de la tatăl său aducând ca mărturie amintirile unui coleg de detenţie al lui P.P., care sublinia că acesta a ajutat mulţi deţinuţii să nu se prăbuşească psihologic.

A decedat în 1969.


SURSE:

***, Fişă matricolă penală: Petre Papacostea, ‘’Memorial Sighet’’ http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=284&Itemid=153&lang=ro

Drăgusin Nicolae, Convorbire cu Şerban Papacostea, ‘’Dialoguri pentru viitori’’, editura Institului Cultural Român, Bucureşti, 2004, pp.82-106 http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=829

Tambozi Justin (editor), Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al cauzei aromânilor, editura

Fundaţiei ‘’Andrei Şaguna’’, Constanţa, 1996, pp.15-16

Satul de fărşeroţi Pleasa era aşezat în sudul Albaniei, lângă oraşul Corceaua (albanezul Korce) şi  în apropierea graniţei de azi cu Grecia. Princialele ocupaţii ale locuitorilor erau oieritul şi trasportul de mărfuri cu caravanele de cai şi mulări (catâri). Dar obţinerea independenţei Albaniei faţă de Turcia otomană în urma războiului balcanic din 1912 şi primul război mondial (1914-1918) au avut consecinţe negative pentru plesoţi. Prin trasarea graniţelor balcanice s-au redus suprafeţele păşunilor pentru iernatul turmelor de oi de ordinul a mii de animale. Armatele de ocupaţie anglo-franceze au construit o şosea între Korce şi capitala Tirana pe care au introdus tranportul auto. Acest nou mijloc de transport a devenit repede un concurent al cărvănarilor, unii dintre ei lansându-se în noua branşă prin achiziţionarea maşinilor uzate lăsate de aliaţi la retragerea de la sfârşitul războiului. În acelaşi timp, Corceaua devenea din ce în ce mai aglomerată de meseriaşii fărşeroţi , numărul tinerilor care nu–şi vedeau viitorul în roz fiind în creştere. Între timp unii din tinerii fărşeroţi care absolviseră liceul susţinut de statul român în Bitolia (Macedonia) s-au stabilit în România. Astfel ei au devenit un reper pentru cei de acasă, care căutau o ieşire din situaţia din ce în ce mai nesigură.

În 1940 istoricul și criticul literar român Șerban Cioculescu (1902-1988) a publicat lucrarea Viața lui I. L. Caragiale. În primul capitol, referitor la obârșia scriitorului clasic român, el comentează și teoria scriitorului aromân Nicolae Batzaria (1874 Krușevo * Imperiul Otoman – 1952 București * România) asupra originii numelui său.


<(…) Nu demult, N. Batzaria a atacat problema numelui de Caragiale, înclinînd către ipoteza derivării din caragiali, pe turcește oglindă neagră și în grecește caraghiali (8). Un correspondent din Constanța i-a propus apoi o altă etimologie din carațali (pe turcește spin negru), nume grecesc de familie, adeseori întâlnit la grecii de pe țărmul European al Mării Negre și din Asia Mică. La aceasta Batzaria a răspuns arătînd adevărata rostire turcească și semnificația acestui nume, cara-ceali (mărăcine negru) și precizând că în Macedonia sînt numeroase familii, de origine română sau albaneză,Țali și derivatele lor cu prefixe (9). În același articol, d-sa respinge părerea unui alt correspondent, care relevase că numele de familie Caragea, cu particular sufixă li, ar însuma pe cite un membru al familiei Caragea, și arată că această particular se adaugă la locul de naștere sau la o particularitate fizică, dar nu și la un nume neturcesc. Verbal, Batzaria ne-a mai propus etimologia carîngea (pe turcește furnică) – li, cu înțelesul toponimic de localitate bîntuită de furnici: Furnicești. Derivarea numelui de Carageali din Carîngeali prezintă însă dificultăți, prin alterarea sau căderea cîte unui sunet. Așadar, studiul conjugat al onomasticii și toponimiei, adeseori positive, iscă tot atît de frecvent nedumeriri, opunînd o serie de probabilități în locul certitudinii, care este una.>

 

SURSA

Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, Minerva, București, 1986, pp. 28-29.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required