Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » J-L » Displaying items by tag: istorie
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

 RĂZVAN LIMONA, n. 21 martie 1973, Tulcea, profesor.Limona Răzvan

 

Studii şi perfecţionări:

Şcoala generală nr.6, Tulcea;

Colegiul  „Spiru C. Haret”, Tulcea; 

Facultatea de Istorie a Universităţii Creştine  „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, specializare Istoria Contemporană (1991–1996); licenţă la Universitatea Bucureşti (1996); perfecţionare/specializare în Metodica istoriei şi opţionalelor (MEC - Fundaţia Universitară a Mării  Negre, 2000- 2002),

Management educaţional (Centrul Regional de Formare Constanţa, 2002), Management economic (bursă Socrates, Budapesta, 2003)

Istoria şi pedagogia Holocaustului (Yad Vashem, Ierusalim, 2000;

CDJC, Paris, 2001);

doctor în istorie al Facultăţii de Istorie a Universităţii „A.I. Cuza” Iaşi cu teza  „Populaţia Dobrogei în perioada interbelică” (2009).

            Profesii şi locuri de activitate:

profesor de istorie la Colegiul „Brad Segal” Tulcea (1996 – 2009);

secretar al Societăţii Române de Ştiinţe Istorice, secţia Tulcea (1999–2000); vicepreşedinte al Societăţii Române de Ştiinţe Istorice, secţia Tulcea (2001); director educativ, Colegiul „Brad Segal”, Tulcea (2001–2003);

consilier educativ, ISJ Tulcea (2004)

            Articole şi volume publicate:

            Relaţii interetnice în Dobrogea anilor 1918–1940, în „Daima. Revistă de  cultură, spiritualitate şi opinie”, An I, Nr. 2–3, 2005;

            Moştenirea demografică şi socio – culturală a  Dobrogei în cadrul României întregite, în „Daima. Revistă de cultură, spiritualitate şi opinie”, An III, Nr. 8 – 9, 2007;

            Relaţii interetnice în Dobrogea anilor 1918–1940. Locuire şi tradiţii, în „Steaua Dobrogei”, Anii VIII – IX, Nr. 31 – 36, 2007;

            Dobrogea şi problemele sale (1918–1940), în „Steaua Dobrogei”, An X, Nr. 37 – 38, 2008;

            Opţionalul în istorie. Posibilităţi, opţiuni, proiectare, Ed. Harvia, Tulcea, 2001;

            Reforma  agrară din 1921 în dezbaterile  parlamentare, Ed. Harvia,Tulcea, 2001;

            Naţionalităţile şi problemele lor în documentele de arhivă dobrogene (1879–1941), Ed. Harvia,Tulcea, 2007

            Populatia Dobrogei, Ed. Semanatorul - Editura-online, Bucuresti, 2009;

            Nationalitati si problemele lor, Ed. Semanatorul - Editura-online, Bucuresti, 2009;

            Scurtă auto-biografie: Sunt dobrogean, născut  dintr-un  tată  aromân  şi  o mamă basarabeancă. Părinţii şi familiile  lor au fost obligaţi să se stabilească  în  provincie  ca  urmare  a invaziei sovietice  în  Basarabia şi schimbului de populaţie  provocat de Tratatul de la Craiova  din 1940.  Un  paradox vechi  al  istoriei, ce  îmbină  răul şi binele, a  dus la întâlnirea  lor şi naşterea mea.

            

            Imagine de pe coperta cărtii “Populatia Dobrogei”

             

            Despre lucrare: Este produsul a  şapte  ani de cercetare  şi  reflecţie ce au tins spre conturarea unei direcţii mai puţin  atinsă, axată  pe  rolul şi impactul etniilor asupra Dobrogei. Contribuţia  personală a  urmărit  definirea mai  multor  obiective de lucru, printre care se numără :

  • Centrarea  analizei ştiinţifice  pe evoluţia naţionalităţilor dobrogene  în  perioada  interbelică
  • Prezentarea  coerentă a  evoluţiei demografice  a provinciei şi  etniilor  prezente între  anii  1878  şi  1940
  • Folosirea  extensivă a  documentelor  de  arhivă  locale  capabile  să susţină ideile şi concluziile  lucrării
  • Identificarea  aspectelor  esenţiale ale  evoluţiei demografice  şi economice  a  oraşului  Tulcea  şi  a naţionalităţilor ce au locuit aici între  anii  1878  şi  2002

 

SURSA:

***, Răzvan Limona, ''Semănătorul'', http://www.editura-online.ro/html/razvan_limona.html

Mihai Marinache, Thede Kahl - ''Istoria aromânilor'', ''Daima'', Tulcea, An II, 2006,  No 6-7, pp. 87-88 (http://www.personalia.tulcealibrary.ro/M.%20Marinache%20Istoria%20aromanilor.pdf)


Ioana Petreuş, Thede Kahl: Istoria aromânilor, ''Familia Română'', Baia Mare, decembrie 2010, pp. 36-37 (http://www.bibliotecamm.ro/pdf/fr_2010_4.pdf)
Thede Kahl este o personalitate im -
presionantă a istoriografiei euro pe -
ne care se ocupă cu probitate în
spe cial de sud-estul Europei.
Născut în 1971 în Austria, a studiat geo -
grafia, slavistica şi bizantinologia la mai multe
universităţi europene. A participat de asemenea
la numeroase proiecte internaţionale de cer ce -
tare despre structura etnică a ţărilor balcanice.
În prezent este membru în Comisia de balca no -
logie a Academiei de ştiinţe din Austria şi lu -
crează la Institutul de Cercetări est şi sud-est
europene. În anul 1999 şi-a susţinut doctoratul
la Universitatea din Münster cu lucrarea Etni -
citatea şi răspândirea aromânilor în Europa de
sud-est.
O carte de referinţă despre aromâni a cer -
cetătorului austriac Thede Kahl este volumul Is -
toria aromânilor (Editura Tritonic, Bucureşti,
2006).
Studiile cuprinse în această carte au fost
scrise iniţial în alte lim bi (germană, greacă, en -
gleză) şi apoi traduse în limba română de Maria
Bara (soţia autorului), Codruţa Vlad şi Gabriela
Backe. Volumul este structurat pe 11 capitole şi
cuprinde articole ce reflectă rezultatele cer ce -
tărilor de teren din sudul Dunării. Autorul în -
cearcă o definire a aro mânilor prin prisma ling -
visticii şi dialectologiei prezentând fenomenele
etnicităţii la aromâni. Aromânii mai sunt numiţi:
vlahi, tzntziari, aro mani şi rrămâni, iar aromâna
este considerată a fi pe lângă meglenoromâna,
istroromâna şi da co româna, unul din cele patru
dialecte romanice din Balcani.
În capitolul VI este pusă sub lupă ţara în
care trăieşte majoritatea aromânilor: Grecia.
Este bine argumentat rolul aromânilor în istoria
Greciei, rol jucat prin intermediul a numeroşi
cărturari şi oameni de afaceri aromâni.
Analiza unor sate (Zagori, Ioanina, zona
Epirului) subliniază un paradox: aromâna şi-a
pierdut treptat importanţa într-un teritoriu po -
pulat în majoritate de aromâni, fiind înlocuită în
timp cu limba greacă. „Satele din Zagori sunt un
bun exemplu pentru a demonstra că o stare eco -
nomică bună poate arunca în plan secundar

diferenţele etnice şi poate con duce la crearea
unei noi identităţi regionale. Identitatea comună
„romanică” i-a unit pe zagoreni indiferent de
originea lingvistico-culturală şi socio-pro fe sio -
na lă”. Autorul este preocupat de schimbarea
identităţii aromânilor din Bulgaria şi chiar din
România. Apoi face o incursiune în muzica şi
dansurile tradiţionale aromâne care l-au ajutat în
învăţarea limbii aromânilor: „eu am învăţat aro -
mâna cu ajutorul muzicii tradiţionale şi con sider
că muzica este cel mai bun profesor de limbă”.
Într-un capitol autorul ne prezintă primele
texte în aromână care au fost parţial cercetate de
oameni de ştiinţă, istorici şi filologi. Multe
dintre ele au fost scrise în limba greacă între anii
1731-1831 fiind greu de abordat, după Thede
Kahl, din cauza dificultăţilor de descifrare şi din
cauza comparaţiei dialectelor aromâne cu alte
lim bi romanice ale Europei de vest. Răspândirea
aromânilor pe suprafeţe întinse ale Europei de
sud-est a pus în primplan relaţiile cu popoarele
vecine în detrimentul limbii aromâne. Se vor -
beşte de existenţa a cinci grupuri de aromâni
care pot fi diferenţiate şi prin deosebiri ling -
vistice. Cercetători precum Weigand, Capidan,
Pa pahagi şi Caragiu Marioţeanu împart dialec -
tele aromâne în două categorii: nordice (fâr -
şeroţii, muzăchearii şi muscopolenii) şi sudice

(pindenii şi grămuştenii).

vlahilor megleniţi din satul Nânti (Notia
de astăzi), aflat acum pe teritoriul Turciei, un
studiu de caz interesant despre asimilare şi con -
servare, despre islamism şi creştinism. Religia a
jucat un rol hotărâtor pentru identitatea vlahilor
mu sulmani. Ea a dezvoltat posibilitatea iden -
tităţii cu alte etnii musulmane şi o aşează în
acelaşi timp la mare distanţă de rudele de limbă
(vlahii): „Noi ne-am turcit, dar în inimile noastre
am rămas creştini. De fapt, am lăsat liturgia de-o
parte” mărturiseşte un vlah meglenit.
Ultimul capitol are accente polemice chiar
din dorinţa de a sublinia adevărul cercetării.
Spune autorul: „Exact acolo unde istoria este
mai puţin limpede şi sunt semne de întrebare,
istoricii şi etnologii amatori îşi dau frâu liber
imaginaţiei. La acestea se adaugă răstălmăciri şi
interpretări greşite, care ajung să constituie fun -
damentul unor teorii ce provoacă, nu de puţine
ori, conflicte. De aceea nu pot decât să sper că
această carte va fi premisa unui di a log con -
structiv, de care toate minorităţile au atât de
mare nevoie”.
Preocupat mereu de chestiunea mi no ri -
tăţilor, Thede Kahl, călătoreşte mult şi studiază
fenomenele la faţa locului, contribuind, fără pre -
judecăţi naţionale, la dezvoltarea cunoaşterii

Balcanilor cu informaţii actuale.

 

 


În 1976 Chiraţa Iorgoveanu Dumitru a publicat la editura Minerva din Bucureşti o Antologie de poezie populară aromână.


Volumul este dedicat ’’BUNICILOR MEI, MINA ŞI MARIA IORGOVEANU’’.


Cele 426 de pagini ale lucrării cuprind o PREFAŢĂ a editorului, o NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI, 7 secţiuni şi cîte un Index alfabetic (după primul vers) şi bibliografic al poeziilor în Aromână şi în Dacoromână.


PREFAŢA include paragrafe referitoare la istoria aromânilor, la limba vorbită de ei, la cultura lor scrisă, la poezia populară publicată şi o critică literară asupra acesteia.

Colimitra Constantin - Fărşeroţii / 1986

Vineri, 22 Aprilie 2011 13:54

fărşeroţi

Discutam cu mătuşa mea Eugenia Pitu (născută Teja) despre cărţile având ca subiect aromânii pe care le are în bibliotecă  şi mi-a arătat ceea ce fusese o carte a lui Constantin Colimitra, scrisă în româneşte şi întitulată ’’Fărşeroţii’’. Cartea are o dedicaţie scrisă de mână a autorului pentru Nicolae (Coli) Pitu (’’unul din urmaşii vestitei familii de celnici fărşeroţi PITU’’)  şi a ajuns cândva în posesia regretatului Gheorghe (Geogia) Pitu, rudă cu Nicolae şi socrul mătuşii mele. Foarte interesat de referinţele din carte privind familia Pitu, bătrânul  Geogia a citit-o din scoarţă din scoarţă până i s-au dezlipit şi s-au amestecat o mare parte din foi. Mi-a luat oarece timp pentru a reconstitui cartea, mai ales că nu era paginată, deşi  are şi o erată în care se precizează numărul paginilor la care s-au făcut greşeli. Autorul explică erorile prin faptul că lucrarea a fost ’’operată la computer’’, pe prima pagină menţionânu-se (în loc de editură) că ’’regia’’ aparţine lui Andrei Colimitra, fiul scriitorului. Am găsit lipsă de pagină sau pagini în trei locuri, cartea având cel puţin 300 de pagini.

 

Constantin Colimitra (1912-2001) s-a născut în satul de fărşeroţi Pleasa din sudul Albaniei, a venit în 1928 în România şi a emigrat în SUA în 1977. Cartea a fost scrisă la bătrâneţe, în 1986, şi, deşi se precizează în subtitlu că este o monografie, ea are un caracter memorialistic. Autorul, care nu a folosit documente în redactarea lucrării, recunoaşte că s-a bazat pe buna sa memorie, care i-a furnizat 70% din ceea ce a scris.

 

Înainte de Cuprins a fost plasată poezia Vouă, fărşeroţii mei de C.C, prima strofă explicând şi scopul cărţii: ’’Vouă, Fărşeroţii mei vă-nchin această carte; Cu ea păşiţi de-a dreptul în lumea fără moarte.’’ (sublinierile aparţin lui C.C.)


De asemenea, textul de pe coperta spate, este sugestiv în acest sens: ’’Am scris această carte şi cu dorinţa ca ea să inspire unul, cinci, zece, chiar mai multe condeie de geniu, răsărind din generaţiile viitoare ale fărşeroţilor sau cele ale românilor macedoneni, în general, pentru a scrie cu litere de foc, cu litere ce ar putea să ardă, să transforme în cenuşă toate planurile celor ce încearcă dispariţia noastră ca neam cu identitate de non greci, non albanezi şi non slavi.’’ (sublinierea aparţine autorului)


Cartea este străbutută de la un cap la altul, indiferent de capitol, de ideea originii romanice a fărşeroţilor şi de ideea relaţiei de frăţietate între români şi aromâni, autorul preferând să folosească denumirea de ’’ români macedoneni’’, deşi fărşeroţii în majoritatea lor nu locuiesc în Macedonia. Pe parcurs autorul prezintă şi o teorie proprie privind locul de origine al formării neamului fărşeroţilor la nord de Dunăre, abordând şi problema ramurilor acestui neam.


În Cuprins găsim următoarele capitole: 1. Satul, oameni şi nume;2. Îndeletniciri şi averi;3. Trai şi obiceiuri;4.Ceilalţi fărşeroţi ;5.Fărşeroţii din America;6. Luptătorii-apărători, eroii şi poetul (ciubucachi);7.Notă finală;8.O Notă aparte. Deşi nu apare în Cuprins, în conţinutul cărţii se găseşte capitolul Fărşeroţii din România, intercalat între capitolele 5 şi 6.


De asemenea, lucrarea include un număr de 54 de fotografii alb-negru de la începutul secolului XX. Majoritatea pozelor prezintă persoane din familile Colimitra, Pitu, Babaiana, Nacea, Balamaci, Trandu, Ciufecu, Faţi, Vangheli, Ghiţă,Ţiculi, Baţu, Cipu, Babu, Custula, Bichi, Bileca, Caramitru, Zechiu, care trăiau în localităţile Pleasa, Dişniţa, Korce (’’Corceaua’’) din Albania, precum şi  în SUA. Aşa cum menţionează şi autorul în Notă aparte, fotografiile prezintă mai ales ’’MIREASA FĂRŞEROATĂ’’  în port naţional.


Capitolul I este dedicat satului Pleasa aşezat în apropierea satelor  Pleasa de Jos, Zumbleac, Cuci şi Biţca, locuite de ’’turci’’ sau ’’albanezi  turcizaţi’’, cum le spune autorul, deşi mai potrivit ar fi albanezi musulmani.

În peisajul montan care încadra Pleasa existau Şipotul Mare şi Şipotul Mic, pădurea de fag, de unde familia tăia lemne doar pentru o construcţie importantă, marea pădure de aluni, ale căror frunze, ca şi frunzele de fag, reprezentau hrană pentru turmele de capre ale fiecărei familii, turme care se reuneau primăvara, vara şi toamna pe pajiştea satului sub îngrijirea lui Gheorghe, căprarului satului.Hotarul satului era reprezentat de Fîntâna cea Mare (Izvorul cel Mare)şi sătucul Stropani, locuit de familia Pitu.La marginea satului exista o arie, unde se treiera grâul de pe mica parcelă a familiei Geambazi, una din cele două care deţineau teren agricol, pe această arie  încingându-se hore separate ale tinerilor şi tinerelor. La marginea satului era locul numit ’’Dârşteli’’, adică Dârstele, unde femeile duceau materialul din lână la piuă. Tot la râu femeile spălau rufele cântând în grup, vara la Şipotul mic (Şipotul lui Tegu), iar în celelalte anotimpuri la Şipotul mare, care era apărat de vremea rea de construcţii din trei părţi. Tot lângă sat erau Capul de Râu şi Izvorul lui Naşcă.

După ce încheie cu descrierea peisajului, scriitorul evocă două construcţii importante ce adăposteau instituţii ce defineau satul: biserica cu hramul Sfintei Fecioare şi şcoala primară românească.

 

C.C. trece apoi la prezentarea casă cu casă a familiilor satului: Popescu,Baţu ’’Idici’’, Ciufecu, Caramitru, Ghiţă, Vangheliu, Bichi, Măca, Bindela, Docu, Caceaveli, Paşia, Geavela, Dargati, Şuta, Mila, Nastu, Giti, Bileca, Ciacalioni, Memu, Corumi, Cuşticea, Dima, Teja, Pitaşu, Geambazi, Şanazu, Caleşu, Cocea, Puia, Şola, Dolu, Mizu, Zechiu, Babaiana (Pitu),Panu , Becali, Chiacu, Sota, Caciamaia (fost Nastu), Culeţu, Talabacu, Stilu, Cutina, Babaţili (Cuşticea), Bici, Statina şi în final familia sa. Ca reprezentanţi ai familiilor sunt nominalizaţi bărbaţii, cu ocupaţiile şi trăsăturile lor. Un spaţiu important este alocat personalităţii  tatălui lui Constantin Colimitra, Andrei (Chendra) Colimitra,  şi  rolului său important în migrarea majorităţii locuitorilor Pleasei în România în 1928.


Îndeletniciri şi averi cuprind cele două ocupaţii principale care aduceau venituri fărşeroţilor: oieritul şi caravanele cu cai şi ''mulări'' (catâri).C.C. precizează că albanezii le spun fărşeroţilor ’’ciobeni’’, denumirea aromână fiind ’’picurari’’. El evocă instituţia celnicatei cu multiplele sale dimensiuni, iar printre numele de celnici (proprietari de mari turme de oi care angajau ciobani) pe Nastu, Memu, Carabina, Ciufecu, Bardu, Gaci, Rigea, Spau, Teja, Celea, Fotu, Bichi, Zega, Zechiu, Nacea, Docu, Babu. Descrierii stânei îi este alocată un spaţiu larg.

În ceea ce priveşte caravanele ce transportau mărfuri cu cai şi catâri, autorul exemplifică cu propriul său tată şi amintirile sale din copilărie. Indiferent de anotimp, ’’cărvănarii’’ fărşeroţi  băteau drumurile din întreaga peninsulă Balcanică, fiind mereu sub ameninţarea albanezilor musulmani.Colimitra consideră important din punct de vedere politic să se scrie despre aceste două ocupaţii practicate exclusiv de români macedoneni,  explicând că ele au stat la baza economiei populaţiilor eterogene din Balcani. Ca urmare, acestea ar trebuie să fie azi recunoscătoare pentru binele făcut străbunilor lor de fărşeroţi , el solicitând ’’să acordaţi statut de minoritate, cu drepturi egale, cu drepturi ce le aveţi voi toţi: albanezi, greci, sârbi şi bulgari.’’(sublinierea aparţine autorului)


Capitolul  Trai şi obiceiuri tratează alimentaţia, în particular pita, şi relaţiile interumane, bazate pe moralitate şi respect. Un spaţiu foarte larg în restul capitolului acordă Colimitra obiceiurilor legate de nuntă, cu peţit, logodnă şi săptămâna de petreceri (de miercuri până miercuri), în care un rol important îl jucau muzicanţii, momentul definitoriu constituindu-l plecarea miresei din casa părintească spre noua sa familie.


În capitolul Ceilalţi fărşeroţi, după ce  menţionează localităţi aromâne din Grecia şi Macedonia Iugoslavă,  C.C. se ocupă de fărşeroţii din Corceaua, Dişniţa şi Stropani (Albania).Cu această ocazie, se relevă că în plan secundar, fărşeroţii au mai practicat meseriile de croitor şi pantofar, mai ales în oraşul Corceaua. Sunt menţionaţi membri ai familiilor Pitu, Babu, Nacea, Caramitru, Vriga, Balamaci, Teja, Cicani, Şanazu, Cocea, Talabacu, Nastu,Baţu, Rigea, Carabuzi,Becea, Mila, Uscatu, Gazuci (Balamaci), Celea, Spau. În ceea ce mă interesează, sunt menţionaţi patru dintre cei şapte fraţi Teja porecliţi ’’Guţi’’ din Dişniţa: ’’Toţi cei patru fraţi pe care i-am cunoscut , croiţi aproape pe acelaşi calapod:buni, omenoşi, prietenoşi şi galanţi. Vanghele, deci unul dintre fraţi, a fost încă din tinereţe un şofer de vază’’. Vanghele a venit în România,unde a fost de asemenea şofer şi şi –a întemeiat familia la Sibiu, unde a şi decedat. Este posibil ca unul din ceilalţi trei să fi fost bunicul meu, Virgil. Pentru autor o sursă de informaţii despre dişniţari a fost consăteanul lor Iana Babu. Un spaţiu important îl acordă scriitorul familiei Pitu şi sătucului acesteia Stropani.

Apoi trece la de rudele sale din Volos şi Caterina (Grecia). Tot în Caterina menţionează familiile Gaci, Pala, Nicola, Cresu,Grămosteanu, Baia, precizând că mulţi dintre ei vor migra în România.Alte localităţi din Grecia cu aromâni sunt Brazniţa şi Zâmârdeşi, la graniţa cu Albania.

Nu sunt uitaţi fărşeroţii din Macedonia iugoslavă, care au fondat aşezările Gramaticova, Cândrova, Paticina, Fetiţa în frunte cu celnicii Zega, Zdru, Cuşa, Fotu, Nasta etc

În fine o menţiune specială pentru fărşeroţii din Şescu, ale căror femei aveau veşminte ce-au ajuns să fie cântate de poetul anonim pentru frumuseţea lor.


Capitolul Fărşeroţii din America prezintă cele trei generaţii de fărşeroţi din SUA, primii ajungând acolo la începutul secolului XX. Mulţi erau absolvenţi ai şcolilor româneşti din imperiul otoman,  care nu îşi găseau un rost în provinciile nemodernizate ale Turciei. Ei s-au aşezat în oraşele de pe coasta Atlanticului, înfiinţând în 1903 Societatea de cultură şi ajutor ’’Fărşerotul’’. Au menţinut spiritul comunitar căsătorindu-se cu fete aduse de acasă şi au construit biserici şi săli de spectacole pentru reuniuni ale comunităţii. Generaţia a doua a urmat şcoli superioare, acomodânu-se cu noile profesii ale societăţii moderne. Trimeteau bani acasă, iar unii au revenit acasă. Printre familiile din SUA care au menţinut spiritul aromân autorul citează pe: Pitu, Balamaci, Faţi, Şola, Cipu, Ghiţă, Culeţu, Caceavali, Ciufecu, Coca, Adam, Costula, Ianelu, Cresu, Geambazi, Geavara, Dumitrescu (Vangheliu), Ceanaca, Becea, Bileca, Celea, Liti, Chiacu, Rigea, Lupu, Mara, Nastu, Nicola, Puci, Pândaru (Dragati), Morova, Babaiana, Şanazu, Şunda, Spau, Vangheli, Vasilescu (Gioga), Teja, Babu, Baţu, Belu, Colimitra etc. Cu regret scriitorul remarcă faptul că unii reprezentanţi ai celei de a treia generaţii nu a urmat exemplul înaintaşilor. O menţiune specială pentru Nacu Zdru care edita începând cu 1978 pe cheltuiala sa publicaţia ’’Frunza vlahă’’.


Fărşeroţii din România sunt evaluaţi de Colimitra la trei mii de familii din Albania şi trei mii din Grecia, aşezate în momentul scrierii cărţii în marea lor majoritate în judeţul Constanţa şi Bucureşti. În momentul venirii în România, în perioada interbelică, au fost colonizaţi în judeţele Durostor şi Caliacra, luate de la Bulgaria după războiul balcanic din 1913. Colimitra relevă că în procesul de colonizare un rol important l-a jucat Societatea Macedono-Română înfiinţată în Bucureşti, în 1879. În sudul Dobrogei, fărşeroţii şi-au schimbat ocupaţiile devenind agricultori. Dar în septembrie 1940 cele două judeţe au fost cedate Bulgariei şi fărşeroţii au migrat din nou, în localităţile în care sunt aşezaţi şi azi.


Luptătorii-apărători, eroii şi poetul este un capitol în care sunt prezentate personalităţi ale fărşeroţilor care s-au remarcat în lupta pentru fiinţa naţională cu antarţii greci şi albanezii musulmani: Caciandoni, Colocotroni, Custula Tanasacu cîntat de poetul Cola Ciubucachi, Coli Ghiza care şi-a răzbunat fratele ucis, preotul martir Haralambie Balamaci, locuitorii Republicii din munţii Suli,locuitorii Pleasei care s-au opus oficierii slujbei de episcopul grec (eveniment cântat în ’’Pleasa, hoară râmânească’’), Culicea Cicani şi Andrei Balamaci, Atanasie Nastu. Este nominalizat Ioan Fotu ca autor al lucrării ’’Românii Fărşeroţi’’, în care sunt expuse suferinţele fărşeroţilor sub dominaţia otomană în Albania, carte pentru care Colimitra a editat un sumar.


În Nota finală, C.C. închină lucrarea ’’tuturor Fărşeroţilor: străbuni, bunici şi părinţi’’ (sublinierea aparţine autorului), celor înmormântaţi în ruinele Fraşariului, Moscopolei şi Pleasei, celnicilor, ’’picurarilor’’, ’’cărvănarilor’’ şi apărătorilor de neam şi limbă care s-au sacrificat în luptele cu antarţii greci, başbuzucii, gheganii albanezi şi armata otomană.


Sursă:
Colimitra Constantin, Fărşeroţii, monografie, regia Andrei Colimitra, SUA, 54 foto alb negru, 300 p.

 

Editura ”ASTRA MUSEUM” anunță ieșirea de sub tipar a volumului Istroromânii – repere cultural-istorice, carte care cuprinde totalitatea studiilor rezultate în urma cercetării de teren efectuată de echipa de muzeografi a C.N.M. ”ASTRA” în Croația, în vara acestui an, la care se adaugă comunicările prezentate în cadrul sesiunii din septembrie. Coordonat de Elena Potoroacă și tipărit cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național, volumul este structurat pe patru capitole: Istorie, panorama Zejane Lingvistică, Civilizație populară și tradiții și Conexiuni culturale. Un album fotografic color foarte consistent completează imaginea de ansamblu asupra cercetării de teren și a Zilelor culturii istroromâne la Sibiu.

În Cuvânt înainte, directorul Muzeului ”ASTRA”, domnul prof. dr. Corneliu Bucur, situează acțiunile legate de istroromâni pe linia programului de Asistență culturală pentru Diaspora, lansat în anul 2005: ”Faptul că peste 2,5 milioane de cetățeni români, cu diaspora 3,5-4 milioane români, trăiesc, permanent sau vremelnic, în afara României și că prima lor necesitate spirituală, în dialogul cu țara adoptivă, de emigrație sau care i-a angajat temporar, este afirmarea identității lor etnoculturale, ne-a motivat inițiativa, angajamentul și programul, laborios întocmit și derulat prin mai multe forme de activitate și canale de mediatizare.” Femela

Proiectul derulat de Muzeul ”ASTRA” s-a bucurat de participarea a doi cercetători din Italia, domnul Emil Petru Rațiu, prezent în acest volum cu studiul Localități și castele din Valea Arsei și coincidențe istorice, și domnul Ervino Curtis, a cărui expoziție a putut fi vizitată, preț de câteva săptămâni, în holul Primăriei Municipiului Sibiu. Domnul Curtis face, în acest volum, câteva referiri pertinente la ideea de ”fuziune de culturi și limbi în Europa de azi.”

Studiile cu tematică lingvistică abordează problematica elementului autohton în dialectul istroromân (domnul Vasile Frățilă), interferențele croato-slave (domnul Richard Sârbu) și termenii de origine italiană (doamna Ana Maria Pop). Subliniind dificultatea majoră pe care o întâmpină orice specialist care dorește să cerceteze elementele de substrat, și anume lipsa textelor (”cea mai importantă dovadă”), domnul profesor Vasile Frățilă trece în revistă acele cuvinte ale românei comune care se regăsesc în dialectul istroromân: ”Probabil că cele mai multe elemente lexicale românești atribuite substratului traco-dac au caracterizat într-o epocă mai veche întreaga romanitate răsăriteană, deci româna comună, din care s-au desprins cele patru dialecte, inclusiv cel istroromân.”

Istoricul Lucian Robu, alături de Elena Potoroacă, realizează o trecere în revistă a istoriei istroromânilor, pe baza celor mai pertinente repere istorice din perioada sec. XIV-XX. Sunt menționate cele mai importante documente publicate pe această temă, ale unor cercetători care, în urmă cu secole, au refăcut traseul parcurs de istroromâni până în Croația, începând cu cercetarea lui Ioan Maiorescu, din anul 1857.Cicci venditori di carbone

Cartea Istroromânii – repere cultural-istorice acceptă grile de lectură diverse, adresându-se deopotrivă cercetătorilor, oamenilor de știință, cât și celor care manifestă o minimă curiozitate față de acest fenomen uimitor al supraviețuirii dialectului istroromân și a unei mici, dar extraordinare comunități, în mijlocul unei culturi de sorginte slavă. (Ovidiu Baron)

Notă: Cartea poate fi procurată de la Muzeul ASTRA (Piața Mică, nr. 11)


SURSA

Ovidiu Baron, Istroromânii

VICTOR PAPACOSTEA, născut la Viziru (județul Brăila) dintr-o familie de intelectuali aromâni originari din Veria (Grecia), face studiile secundare și universitare în București. Își ia doctoratul în istorie cu ‘’Magna cum laude’’ în 1932. Este professor secundar în București, începând din 1919, subdirector la Liceul Gheorghe Lazăr din Capitală (1926), conferențiar (1934-1942) și profesor (1942-1947) la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, secția de Istorie, fondator și director al Liceului ‘’Mihai Eminescu’’ (1926-1927) și a Institutului de Studii și Cercetări Balcanice (1938-1947). Alături de elementele de elită ale tinerei generații de istorici a colaborat la ’’Revista istorică română’’, care milita pentru înnoirea științelor istorice. A întemeiat și condus revista ‘’Balcania’’ (1938-1947).

Deputat de Caliacra (1932) și subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale (4.XI.1944 – 6.III.1945), ca membru al Partidului Național Liberal, este destituit de la Catedra de istoria popoarelor balcanice (1947) din motive politice. Deținut politic la Sighet și la Malmaison (1950-1958), fără mandat de arestare, nejudecat și necondamnat, cariera sa științifică se frânge iremediabil după un deceniu și jumătate de persecuții.

 

 

SURSA

Cornelia Papacostea-Danielopolu, [Biografie VICTOR PAPACOSTEA], în Victor Papacostea, Tradiții românești de istorie și cultură, ediție îngrijită de C. Papacostea-Danielopolu, editura Eminescu, București, 1996, p. 314.

În memorialistica sa poetul aromân Constantin Colimitra (1912-2001), născut în satul de fărşeroţi Pleasa din sudul Albaniei, abordează în diverse capitole şi istoria fărşeroţilor ca ramură a aromânilor balcanici. C.C. preferă expresiei ‘’aromâni’’pe cea de ‘’români macedoneni’’, scrisă uneori cu iniţiale mari, aşa cum se proceda până în prima parte a secolului XX, deşi aromânii nu au trăit şi nu trăiesc numai în Macedonia istorică.

 

Din vechime fărşeroţii au practicat transportul de mărfuri cu caravanele de cai şi catâri prin Balcanii otomani, Veneţia, ajungând până în imperiul austro-ungar şi Ţările Române, aducând de la Braşov postav pentru îmbrăcămintea fărşeroţilor mai bogaţi. Importanţa oieritului şi cărvănăritului în istoria fărşeroţilor este relavată în următorul paragraf: ‘’Aşadar, oieritul şi cărvănăritul, cele două meserii, cele două îndeletniciri care conferă şi nume şi situaţie de stăpân, de om neatârnat sau nesupus voinţei sau capriciilor altora, au fost din timpurile cel mai vechi, pâinea şi cuţitul pe misalea-sufraua (măsuţă cu picioare scurte – n. n.) fărşerotului sau aceea a românului macedonean.’’

 

Alt element care a ajutat la menţinerea identităţii entice a fost religia: ‘’Biserica, dragul meu cititor, a fost nava cu ajutorul căreia am străbătut vremurile grele, de-a lungul veacurilor, atât noi, fărşeroţii, cât şi în general românii macedoneni, cât şi fraţii noştri din fericita Dacie.’’ După ce descrie jocul Sochia din copilărie, C.C. dezvoltă importanţa religiei şi a tradiţiei în istoria fărşeroţilor: ‘’(…) cu această tradiţie frumoasă, cu o puternică credinţă, în calitate de creştini, fărşeroţii au străbătut veacurile, în mijlocul străinilor, neabătuţi, neclintiţi, neschimbaţi şi neasimilaţi. Ei au rămas în continuare ca un neam aparte,neam de limbă latină, de structură fizică şi sufletească traco-romană, az rămas Români Fărşeroţi aşa cum şi-au spus, încă de la începutul începutului, aşa cum i-au cunoscut toţi cei ce i-au descoperit şi au scris despre ei, după ce le-au cercetat trecutul, istoria, viaţa, graiul, credinţa, tradiţii şi obiceiuri’’. Tinerii care au plecat să muncească în SUA s-au întors cu experienţa alegerii unor reprezentanţi ai comunităţii pentru gestionarea averii bisericii, eveniment amintit de Constatin Colimitra prin prisma alegerii tatălui său în această funcţie, urmat de Miciu Caramitru.

 

Educaţia tinerilor se baza pe moraliatea transmisă oral peste secole prin legi nescrise: ‘’Apoi controlul familiei asupra băieţilor era foarte strict. În problem aceasta ca şi în altele, de alt fel, în care este sau sunt angajate: onoarea, prestigiul, numele,mândria şi demnitatea nu existau compromisuri. Se părea că astfel de educaţie se transmitea tacit, sau era moştenită, odată cu suma celorlalte calităţi ale bunicului şi tatălui. La fărşeroţi ca şi la toţi românii-macedoneni, pe linie mai mare, sau mai înaltă, gândind, moralitatea domnea autoritară din tronul în care o instalase viaţa aspră, încă din începuturi. Durând mii de ani şi trecând prin atâtea generaţii nimeni nu încerca uzurparea ei.Şi cât era de frumoasă,de curată viaţa, sub legile ei nescrise, ba da: scrise în conştiinţa fiecăruia! Nici un scandal,nici un conflict provocate de atitudini sau comportări dezonorabile.’’ Un eveniment petrecut într-o generaţie anterioară este legat de rara încălcare a tradiţiei, al cărei protagonist nefericit a fost Miha Nastu, care a acceptat să preia şi numele soacrei sale Caciamaia, fapt ce i-a atras moartea în urma blestemului tatălui său (vezi articolul). Transmiterea evenimentelor din cadrul comunităţii se făcea oral, mai ales prin ‘’auşi’’ (bătrâni), care se reuneau vara pe pajiştea de lângă biserică, când depănau amintiri din viaţa lor, chiar dacă acestea erau cunoscute.

Femeile fărşeroate erau astfel omagiate pentru rolul istoric în cadrul familiei: ‘’Femei-mătuşi, sau femei-mame, toate fără învăţătură, fără nici o zi de carte măcar,unde, totuşi, aţi învăţat să fiţi model de hărnicie, de seriozitate, şi de tot ceea ceajutăa vă aşeza pe piedestalul de marmoră albă, pe piedestatul nemuririi (sublinierea noastră)?’’

 

C.C. subliniază că în Albania toţi românii macedoneni  sunt fărşeroţi, deşi în secolul al XVII ei s-au împărţit în trei grupe. Două din aceste grupe şi-au luat numele de la regiunea în care s-au aşezat. Unii s-au numit mizuchiari sau muzichiari, după ţinutul Mizucheia de lângă Marea Adriatică. Celălalt grup s-au numit câstrinioţi (probabil ca locuitori ai castrului sau Arghirocastrului din sudul Albaniei) sau cristinioţi (femeile lor purtau o cruce-tatuaj pe frunte).Toţi erau numiţi de albanezi ‘’ciobeni’’ sau ‘’vlai’’. Cei care şi-au păstrat denumirea tradiţională de fărşeroţi au mai păstrat contacte cu câstrinioţii în zona oraşului ‘’Corceaua’’ (albanezul Korce), câstrinioţii rămânând nomazi până în plin secol XX.Mizuchiarii s-au transformat însă în proprietari de mici terenuri arabile sau negustori şi hangii în centrul şi nordul Albaniei otomane,purtând însă nume ‘’curat fărşeroteşti’’ ca Ghini, Ianura etc. Unii dintre mizuchiari au venit în România în anii 1928-1930.

 

Este menţionată bineînţeles ‘’strălucirea vestitului oraş Moscopolea, cu o populaţie pur fărşerotească’’ de 70.000 de suflete, distrus de Ali-paşa din invidie generată de faptul că ‘’în toată Peninsula Balcanică nu exista un alt centru mai prosper, mai prosper decât acest oraş (…)’’ Poetul aromân Nicolae Velo (1882-1924)afirma în poezia Moscopolea că oraşul întrecea în lux Constantinopolul /Istanbul, capitala imperiului otoman.  În zona Moscopolei incendiată în 1769 de Ali din Tepeleni /Albania (1744-1822), paşă de Ianina, erau şi alte aşezări fărşeroteşti ca: Linotopi, Fuşa (câmp), Nicoliţa, Şipsca, Grabova (locul de naştere al lui Andrei Şaguna, mitropolitul ortodox al Ardealului în secolul XIX), Daniţa, Lănga, Nicea, Tomori şi oraşul Berat (latinescul Villardi). Nu este uitat Fraşari, important centru urban fărşerotesc cu peste 15.000 de locuitori, anterior Moscopolei.

Autorul mărturiseşte cu părere de rău că ‘’de multe ori, în discuţii cu mulţi fraţi români macedoneni, intelectuali sau semi, ei nu prea vor să recunoască’’ că fărşeroţii din Pleasa, Corceaua, satul Dişniţa, oraşul Bilişte, comuna Ucişte (populaţie majoritar albaneză creştină), satele Gramaticova, Cândrova, Paticina, Mirihova din Grecia, comuna Caragioli/Argiropolis (Grecia), Armiro, comunele Molovişte, Cruşova, Magarova, Beala, Belcameni au strămoşi comuni.

 

El admite că grămostenii au avut propria lor identitate ca ramură a aromânilor, celnicii lor, în frunte cu Hagi Steriu, construind oraşul Gramoste. Având o populaţie de 20.000 de locuitori, acest centru aromânesc a fost distrus de acelaşi Ali-paşa, cam în aceeaşi perioadă cu Moscopolea.

 

Colimitra relatează evenimentul dramatic din 1780, când locuitorii satelor aromâne Fraşari, Costreşti, Corteşti, Javaleni şi Jarcani, dintr-o regiune a Albaniei otomane unde erau persecutaţi, au migrat într-o noapte cu turmele lor în provincia Corceaua, în munţii din Dişniţa. Majoritatea s-a aşezat în Pleasa, o parte în Dişniţa, restul la Câlive (corturi) şi familia celnicului Pitu la Stropani. Unele familii de celnici de aici şi-au pierdut oile în timp, cum a fost cazul lui Culicea Teja, în timp ce Pitenii s-a menţinut până în jurul anului 1920. Suferinţele fărşeroţilor în timpul celor 500 de ani de dominaţie otomană în Albania sunt descrise de Ioan Fotu în Românii Fărşeroţi.

 

C.C. povesteşte şi un eveniment care a avut loc în timpul vieţii bunicului său celnicului Hristu Colimitra, şi a celnicului Spiru Balamace (în secolul XIX), legat de impozitul plătit sultanului în valoare de o sută de mii de lire de aur turceşti pentru cele 100.000 de oi ale satului Pleasa (vezi articolul). Aceaşi celnici au contribuit financiar la ridicarea mănăstirii Sf. Ilie din Ucişte, comună de albanezi creştini vecină cu Pleasa (vezi articolul).

 

Obţinerea independenţei de către Albania otomană în 1912 şi primul război mondial (1914-1918) au contribuit la deteriorarea condiţiilor ocupaţiilor tadiţionale ale fărşeroţilor: oieritul şi caravanele. În acest context, tinerii au început să se orienteze spre România şi SUA. Încă de la începutul secolului, unii tineri au emigrat în America, majoritatea în oraşe de pe coasta Atlantică. Pentru a-şi menţine identitatea,ei au înfiinţat în 1903 ‘’Societatea Fărşerotul’’ şi două biserici ortodoxe cu slujbe oficiate în româneşte. Emigrat şi el în America din România în 1977, la fiul său, Colimitra a constatat că reprezentanţii celei de a doua generaţie au absolvit şcoli superioare, adaptându-se la societatea urbană modernă şi depăşind criza economică din 1929-1933. De asemenea, cu regret a observat că unii reprezentanţi ai celei de a treia generaţii au început să piardă din moştenirea culturală a primelor două generaţii.

 

În acelaşi timp ‘’O nouă şi frumoasă zare a deschis destinul pentru fărşeroţi; zarea pe fruntea căreia scria: România.  Bărbaţii ca şi femeile însă, prin simplitatea lor nu cunoşteau nimic despre această Mumă-Patrie, dar instinctul şi un sentiment trezit le şopteau că drumul spre România este salvator , mai ales că acolo se află unii din tinerii care au învăţat la liceul român dinBitolia- Jugoslavia’’. Poetul relatează din amintirile proprii evenimentul migraţiei fărşeroţilor din Pleasa în Cadrilater (sudul Dobrogei), eveniment ce a avut loc în 1928 şi în care un rol important l-a jucat tatăl său, Andrei (Chendra) Colimitra (vezi articolul). De asemenea, un rol important în colonizarea în sudul Dobrogei l-a jucat Societatea de Cultură Macedo-Română,înfiinţată la Bucureşti încă din 1879, după obţinerea independenţei României. În judeţele Durostor şi Caliacra (Cadrilater), în calitate de colonişti s-au adaptat la ocupaţia de plugar , dar unii au continuat să ţină şi mici turme de oi. Copiii coloniştilor au avut ocazia să urmeze şcoala primară şi gimnaziul, mergând apoi şi laliceele din Silistra. Este interesant faptul că la festivităţile ocazionate de sărbătorile naţionale,judeţul Durostor era reprezentat de fărşeroţi: o fotografie de la sfârşitul cărţii prezintă ansamblul de dansuri populare fărşeroteşti pe scena Teatrului Naţional Bucureşti la 24 Ianuarie 1929. Apoi a urmat dureroasa retragere din Cadrilaterul cedat Bulgariei la 7 septembrie 1940 şi reaşezarea în judeţele Ialomiţa, Constanţa, Tulcea şi în zona Bucureştiului.

 

Când vorbeşte de România el o numeşte ‘’ţară’’, ‘’Patrie’’ sau ‘’Patria Mumă’’. Explicaţia o găsim în următorul paragraf: ‘’Cine poate crede că noi, românii macedoneni în general, am fi primit atât d euşor protecţia Statului Român, protecţia României atunci când Ea, regăsindu-ne după şaptesprezece secole, ne-a recunoscut ca fii ai Ei pierduţi şi a făcut din grija ce ne-a purtat-o o problemă naţională, o problemă românească de prim ordin, dacă nu am fi ştiut că suntem fiii Ei? Cine poate crede că un stat sau o ţară cheltuiesc anual sume enorme pentru a întreţine peste hotare sute de şcoli şi Biserici, pentru a plăti învăţători, preoţi, dascăli, oameni de serviciu, pentru a plăti chiar grupele de luptători români macedoneni care îşi apărau fiinţa etnică, dacă acest Stat, acea Ţară n-ar şti că cei pentru care se sacrifică atât de mult sunt fiii lor?’’

 

Importanţa şcolii în limba română din satul natal în formarea unei conştiinţe naţionale este relevată în  următorul fragment: ‘’Şcoala unde am învăţat carte românească,venită la timp precum o mană cerească pentru a ne întări credinţa că noi, cei aflaţi pe alte meleaguri, suntem fraţii celor ce prin atâtea lupte şi jertfe au reuşit să-şi făurească o Ţară în nordul Balcanilor, frumoasă şi bogată cum alta nu-i. Că suntem fraţii despre care nu s-a ştiut veacuri de-a rândul, fraţii care ca şi ei au luptat să-şi apere limba şi identitatea traco-romană, produs al fericitei împreunări dintre cele două mari popoare din vechime: trac şi roman.’’ Vara, când unele ore de clasă se făceau în natură, ‘’Pe drum şi dus şi întors, în marş ca soldaţii, cântam cântece patriotice ca: Deşteaptă-te Române, Pe-al Nostru Steag E Scris Unire, Trei Culori, La Arme, şi altele că răsunau munţii cu păduri, cu stânci, cu văi, cu plaiuri,cu tot. Cântam cu suflet curat, cu pasiune, îndemnaţi,parcă, de o forţă nevăzută, de o dragoste născândă din senin, pentru Ţara pe care nici nu o cunoşteam, nu o văzusem în viaţa noastră, pentru România Mare, a cărei aripă protectoare o simţeam, instinctiv, plutind pe deasupra noastră.’’ Serbarea de sfârşit de an şcolar începea cu cîntecul ‘’Pe al Nostru Steag E scris Unire’’ şi se încheia cu cântecele ‘’Delteaptă-te Române’’ şi ‘’Trei Culori’’.

 

Descoperirile de ordin lingvistic făcute la şcoală au determinat apariţia sentimentului apartenenţei la o patrie: ’’Am înţeles încă din prima clasă că sunetul cuvintelor graiului nostru şi sunetul cuvintelor citite din cartea de română sunt aidoma, se îmbină armonios fără voia noastră şi nu ştiam cum să le sorbim mai repede, să le înmagazinăm în fundul memoriei, pe acestea din urmă, de unde să nu mai poată scăpa, ieşi afară, de frică a nu le pierde pentru totdeauna. Poate instinctul care prea greşeşte, ne îndemna la această sârguinţă, având în vedere că veacuri întregi românii fărşeroţi, românii macedoneni, nu au ştiut cum arată o patrie, cât de senin este cerul ei, cât de strălucitor şi călduros este soarele ei şi cât de fericit te simţi atunci, în clipa când îţi culci capul ca un copil,la sânul ei. Dragă cititorule, indiferent cine eşti, ce anume sentimente porţi în suflet, ce anume idei circulă prin creierul tău, dar o întrebare pot să-ţi pun chiar dacă nu am posibilitatea să-ţi cunosc răspunsul: Putem fi condamnaţi noi, noi cei care, timp de şaptesprezece secole nu am ştiut ce este o patrie, că ne iubim cu atâta ardoare patria regăsită?’’ (subliniere C.C.)

 

Tot în domeniul lingvistic, C.C. prezintă o listă cu peste 120 de cuvinte identice şi asemănătoare din ‘’graiul daco-român’’ şi ‘’graiul macedo-român’’. Printre cuvintele identice se numără: om, trup, cap, gură, guşă, braţ, pulpă, inimă, rinichi, splină, maţe, os, bărbat, casă, acasă, vatră (albanez), lemn, fag, apă, aluat, oaie, capră, ţap, cal,iapă, ied, caş, urdă, căşdare, bagă, uşă, poartă, leagă, vacă, bou, noaptea, seara, râu, soare, lună, munte, pădure, căşărie, roşu, alb, amar, drept, bun, rău, loc, sus, aproapea, stau, stai, stă, lacrimă, tată, flanelă, eu, el, noi, voinostru, noastră. Printre cele asemănătoare găsim:frămte/frunte, per/păr, ochi/ocliu, nare/nară, grumadz/grumaz, umiri/umeri, chiept/piept, păntic/pântec, mănâ/mână, deadzit/deget, unglie/unghie, cicior/picior, genucliu/genunchi, plâmăni/plămâni, hicat/ficat, răndzâ/rînză, chiale/piele, cară/carne, muleari/muiere, feată/fată, ficior/fecior, n’veastă/nevastă, cilimean (albanez)/copil, piră/pară, jer/jar, surţeali/surcele, frăndză/frunză, izvur/izvor, fântănâ/fântână, pâine/păni, fărină/făină, gârn/grâu, tărţi/tărâţe, birbec/berbec, niel/miel, mîndz/mânz, lapti/lapte, uzdur/uger, dzer/zer, speală/spală, hiearbi/fierbe, scoati/scoate, iase/iese, ‘nclide/închide, disclide/deschide, faţi/face, disfaţi/desface, căntâ/cântă, discăntâ/descântă, greaşti/grăieşte, aură/urlă, zgieară/zbiară, alatră/latră, căni/câine, căţauă/căţea, muldze/mulge, dzua/ziua, şoput/şipot, treaţe/trece, chiatra/piatra, arâmăne/rămâne, steale/stele, analt/înalt,vearde/verde, stane/stână, nasbastru/albastru, dulţe/dulce, şcliop/şchiop, ghios/jos, diparte/departe, gioc/joc, lăcrini/lacrimi, hiliu/fiu, tinir/tânăr, cămeaşă/cămaşă, nuntru/înăuntru, nafoară/afară. Autorul trage următoarea concluzie din aceste asemănări de cuvinte: ‘’(…)neamul românesc şi cel macedo-român au aceeaşi limbă, acelaşi grai, deşi între ele au intervenit nu numai despărţirea în spaţiu, geografică, dar şi cea de durată, cea de secole întregi. Cei care înclină să creadă că, deşi avem un grai comun, suntem două neamuri diferite care au luat naştere din acelaşi ametec traco-roman, în epoci diferite şi pe spaţii, pe arii diferite, sunt greşiţi. Proecesul de zămislire a unei limbi, unui grai este mai greu decât cel ce prevede zămislirea unui neam hibrid. Graiul românilor macedoneni care este unul şi acelaşi cu graiul românilor (daco-românilor) este opera unuia şi aceluiaşi neam hibrid dospit în matricea carpato-dunăreană.’’

 

Colimitra tratează şi situaţia politică nefericită a românilor macedoneni din Grecia şi Albania comunistă contemporană (1986): ‘’În acea Grecie ai cărei istoriografi, răscolind trecutul acrediteazăă teza prin care se susţine că românii macedoneni sunt greci romanizaţi. Nimic mai fals, nimic mai absurd. Noi ştim ce scop are enunţarea unor asemenea teze ce le combatem şi trebuie să le combatem cu toată tăria. Grecii, ştiind că în timpul de azi românii macedoneni , cu deosebire cei care trăiesc în interiorul graniţelor greceşti, sunt fără aripă protectoare, se gândesc să profite de acesttimp favorabil lor pentru a-şi atinge scopul, adică: pentr a realiza desnaţionalizarea noastră cu măsuri civilizate, nu aşa cum procedează celelalte state din Balcani şi în mod cu totul nepermis, statul actual albanez. Marele păcat este că şi unii dintre românii macedoneni, având la bază cultura greacă aduc şi ei apă la moara minciunilor acelor învăţaţi greci care calcă în picioare obligaţia profesională. Împrumutând teza grecească şi albanezii afirmă că în Albania nu există decât populaţie de origine albaneză, alt neadevăr sfruntat. Avem noi , fărşeroţii o zicală: ţ-aflai dzua, ş-măc  ş-mădua! transpus: ţi-am găsit ziua, îţi mănânc şi măduva! Adică: pentru că azi eşti slab, fără putere, eu pot nu numai să te bat, să te birui, dar şi să te distrug cu totul.’’

 

În faţa acestei situaţii dramatice a aromânilor din Balcani, Colimitra ripostează din punct  de vedere istoric astfel: ‘’Tuturor acestor tactici machiavelice întrebuinţate de statele balcanice, trebuie să le răspundem cu fermitate sprijiniţi pe marele,unicul adevăr că: 1. Noi, toţi românii macedoneni suntem fraţi între noi: de la fărşeroţi până la grămosteni şi mai departe până la aminceni (Aminciu/Meţovo, Grecia – n.n.), până la pindeni (munţii Pindului, nordului Greciei – n.n.) şi pânăă la toţi cei care îşi spun râmăn sau armân şi chiar până la acei ce vrând să facă pe placul grecilor, îşi spun vlahi. 2.Noi, toţi români macedoneni menţionaţi mai sus, suntem fraţi buni cu românii, cu acei români care, după veacuri de despărţire, de nesiguranţă, de nelinişte şi de oprimare, au reuşit prin lupte permamente şi cu munţi de jertfe omeneşti, să se constituie, în cele din urmă, într-un stat stăpân pe destinele proprii româneşti şi peo ţară al cărei teritoriu est eunul şi acelaşi cu cel stăpânit în vechime de străbunii traci sau geto-daci. 3. Noi, toţi românii macedoneni, în număr de cel puţin două milioane, aflaţi şi în timpul de azi,în cuprinsul celor patru ţări balcanice suntem urmaşii celor ce s-au desprins, s-au rupt din trupul daco-român, în cel de-al doilea secol al erei creştine, în condiţiile înregistrate de istorie şi cunoscute de toată lumea. Suntem urmaşi ai noului popor daco-român, născut din fericita încrucişare între dacii viteazului rege Decebal şi romanii marelui împărat Traian. Proba, dovada cea mai puternică, susţinînd acest fapt, aşa cum mai spus, este limba.’’

 

 

Aşadar, C.C. lansează la punctul trei o teorie originală pentru originea aromânilor, cea conform căreia locaţia acestei origini ar fi fost Dacia romană. El respinge teza romanizării ilirilor (Iugoslavia şi Albania) şi macedonenilor din Balcani, în comparaţie cu romanizarea dacilor, considerând că aceste popoare aveau, ca şi grecii,un nivel cultural mai înalt decât romanii. De asemenea, respinge teza existenţei de triburi trace în Iliria, din amestecul cărora cu romani să fi apărut fărşeroţii. Consideră că la retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia în 271, s-ar fi retras şi familiile bogate în turme de oi în zonele de la sud de Dunăre, considerând această retragere ca temporară. Dar la invazia bulgarilor turanici la sfârşitul secolului VII ei s-ar fi retras în munţii Bulgariei de azi şi de acolo în munţii Macedoniei şi cei ai Iliriei. Poetul convertit în istoric subliniază: ‘’Ei s-au desprins din Carpaţi, din munţii Carpaţi şi au ocupat, pentru că aşa le-a cerut îndeletnicirea, alţi munţi,munţii balcanici. În ipoteza,emisă şi susţinută de unii, cum că neamul românilor macedoneni , inclusiv fărşeroţii, a luat naştere pe pământul Macedoniei şi Iliriei, din amestecul romanilor cu populaţia indigenă,acest bean ar fi avut şi cea de a doua îndeletnicire de bază: plugăritul, lucrarea pământului’’.  O a treia probă în susţinerea tezei sale a găsit-o în asemănarea traistelor muntencelor văzute în oraşul Novaci de la poalele Parângului (Gorj) cu cele aromâncelor din Balcani şi numai la acestea. În sfârşit , a patra dovadă ar fi obiceiul mărţişorului ca vestitor al primăverii, comun la romanitatea nord-dunăreană şi cea sud-dunăreană. Ca o completare, autorul respinge categoric dorinţa de a fi ‘’neapărat urmaşii lui Alexandru Macedon. Nu avem nici în clin, nici în mânecă ceva cu el. Şi nici cu Ilirii.’’ În poezia sa Vouă, fărşeroţii mei, cu care îşi începe cartea pe care o subîntitulează ‘’monografie’’, face aluzie la evenimentul istoric din anul 602, când migratorii slavii au rupt frontiera dunăreană a imperiului bizantin (roman de răsărit) şi s-au aşezat în provinciile balcanice, despărţind romanitatea nord-dunăreană de cea sud-dunăreană: ‘’Iar visul v-a fost nobil, dar vrearea ne-mplinită /De a duce trai cu fraţii în ţara hărăzită,/Căci soarta, aspra soartă v-a rupt din trunchiul mare/Spre a vă petrece viaţa pe-a Pindului spinare’’.

 

La întrebarea ‘’de unde numele de fărşerot?’’, Colimitra răspunde că prin digresiune de la numele localităţii antice Pharsalos (Tesalia, Grecia), respectiv Farsalioţi. Un argument l-a găsit la bătrâna fărşeroată Chiraţa Popescu din Paticina (Grecia), emigrată în America, unde la 102 ani spunea că suntem farsalioţi. Totuşi faptul că fărşeroţii nu au apărut ca neam la Pharsalos  este dovedit de lipsa de urme după părăsirea acestei zone. Apoi după întemeierea Fraşariului în Albania au preluat numele de fărşerot.

 

 Dacă în trecut străinii au vorbit despre originea fărşeroţilor, a venit rândul acestora să-şi afirme identitatea moştenită după sacrificiile înaintaşilor din Balcani: ‘’În trecut, au spus străinii ce suntem , acum când suntem atâţia care ne cunoaştem şi originea şi trecutul, care ştim că suntem descendenţii a două popoare, cele mai vechi şi cele mai puternice, în Europa, în perioada anilor care au premers creştinismului, noi: Românii Fărşeroţi, sau Românii-Macedoneni, să afirmăm cu tărie voinţa noastră ca neam aparte, în conglomeratul balcanic, voinţa, nestrămutata voinţă că vrem să rămânem ceea ce au fost şi proto străbunii, străbunii. Bravii, neîntrecuţii străbuni şi toţi cei ce ne-au făcut legătura cu ei, adică şi cea ce au fost taţii şi mamele noastre. Să nu uităm că Balcanul întreg: munţi, văi, plaiuri,poiene,deal, şes, este presărat cu morminte unde zac oasele celor ce au luptat şi au căzut eroic, pentru a ne lăsa nouă moştenire unnume falnic. Să nu uităm că pentru  a le cinsti memoria,noi trebuie să păstrăm cu orice preţ acest nume scump.’’

 

 

Poetul propune ca ‘’noi fărşeroţii împreună cu toţi ceilalţi români macedoneni să strângem fonduri în vederea înălţării unui monument din marmoră, dar grandios, pe pământul Patriei Regăsite, în inima ei, deci în Bucureşti. Un  monument care să reprezinte pe toţi luptătorii noştri, pe toţi cei ce şi-au dat viaţa, apărând limba şi fiinţa etnică. Să reprezinte străbunii, acei străbuni care deşi oameni simpli, au reuşit să păstreze,trecând prin furtuni nebănuit de grele şi de toate felurile, ceea ce ne-au transmis şi nou: falnicul, sfântul nume de Român Macedonean (sublinierea C.C.).’’ Un astfel de martir a fost preotul Haralambrie Balamaci de la biserica românească din Corceaua, care a fost împuşcat de antarţii (paramilitari-n.n.) greci la începutul secolului XX, pentru că a refuzat să oficieze slujba în limba greacă. Alţi eroi fărşeroţi au fost: Custula Tanasacu, care l-a ucis în luptă pe conducătorul otoman Muleazim şi a cărui vitejie a fost cântată de poetul Nicolae (Cola) Ciubucachi; Tase al lui Gamaleţ în 1770; căpitanul de haiduci fărşeroţi Steriu din zona munţilor Domuru (Tomor în albaneză); Nicolae (Coli) Ghiza, care şi-a răzbunat fratele asasinat de banditul Maliu; soţia lui Puiu şi învăţătorul Nisa Balamaci, care în 1914, în fruntea satului Pleasa, l-au alungat pe episcopul grec din Corceaua care venea să oficieze o slujbă în greceşte, eveniment redat în poezia Pleasa, hoară rămănească; conducătorii de grupuri Culicea Cicani, Dumitru (Mita) Ciufecu, Andrei Balamaci şi Atanasie Nastu de la începutul secolul XX; Laza Bujgoli şi Atanasie (Naşu), cunoscut pentru talentul său artistic (vezi articolul)

 

Importanţa istoricului ca intelectual pentru comunitatea aromânilor în comparaţie cu alte popoare este descrisă în următorul fragment, ocazia cu care face aluzie la ideea monumentului: ‘’Multe popoare, inclusiv cele din Europa, au Istorie fiindcă au avut şi oamenii care să o scrie. Au avut eroi pe car ei-au preamărit, eroi ale căror fapte şi vitejie le-au cântat fraţii lor contemporani , sau fraţii urmaşi, dar i-au onorat şi cu ridicarea de monumnete elocvent grăitoare. Noi, poporul nostru român macedonean avem atâţia eroi, dar nu am avut şi trubaduri care să le fi cântat lupta, eroismul, jertfele, în auzul lumii întregi şi nici cronicari cu a căror pană să-I fi înregistrat în Istoria Universală. Târziu de tot, datorită fraţilor din umbra Carpaţilor, ni s-a deschis şi nouă o zare prin care am ieşit la lumină. Că mult înainte ne-au descoperit străinii, soarta nu ni s-a schimbat pentru că aceştia s-au limitat la ceea ce le recomanda profesiunea.’’ Este dat ca un contraexemplu Riga Fereu, român macedonean din satul Velestin, declarat poet naţional grec (Constantin Rhigas Phereos Velestinlis), care nu a scris ‘’o strofă măcar  despre moartea fratelui său de sânge Caciandoni, despre acea moarte care înfioară şi inimile de piatră’’ sau despre mamele din munţii Suli, care s-au aruncat în prăpastie cu pruncii în braţe pentru a nu fi prinse şi dezonorate de albanezii musulmani.

 

La sfârşitul Războiului Rece (1986), Colimitra face pasul de la istorie la politică, abordând problema drepturilor omului pentru minoritarii aromâni din statele balcanice. El se adresează contemporanilor săi greci, albanezi, iugoslavi şi bulgari, amintindu-le de binele făcut de-a lungul istoriei de străbunii aromânilor străbunilor lor prin ocupaţiile de ‘’picurari’’ şi ‘’cărvănari’’: ‘’Ca descendenţi ai străbunilor voştri, aveţi o datorie morală, o datorie de onoare de împlinit: Să răscumpăraţi binele ce l-au făcut fărşeroţii, binele ce l-au făcut românii macedoneni străbunicilor voştri (sublinierea C.C.). Iar în ce fel îl puteţi răscumpăra vă amintim noi: Să reparaţi nedreptatea cu care sunt trataţi românii macedoneni, inclusiv fărşeroţii, adică: Să acordaţi statut de minoritate, cu drepturi egale, cu drepturi ce le aveţi voi toţi (sublinierea C.C.): albanezi, greci, sârbi şi bulgari’’.

 

 

SURSE:

Colimitra Constantin, Fărşeroţii, monografie, regia Andrei Colimitra, SUA,54 foto alb-negru, 300 p.

Georgescu Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, ediţia III, editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 22-23.

 

 

Daca v-ati pus vreodata intrebarea de unde provine istoria alternativa pe care neoarmanismul o propaga desantat in perioada din urma ca fiind adevarata istorie a “poporului makedonarmân”, iata raspunsul in cele ce urmeaza.

In FYROM traieste un aromân respectabil de 60 de ani, pe numele sau Branislav Stefanoski Al Dabija. Domnia sa este de profesie inginer electronist, si are doua mari iubiri: poezia si pictura. Nu ar deranja pe nimeni daca si-ar face meseria inginereasca la fel ca toti confratii sai din lumea asta, si daca s-ar iubi in secret pe rand, cand cu poezia, cand cu pictura. Dar nu, dumnealui, mare amator de a afla istoria adevarata a neamului sau, care i-a fost refuzata atatia ani de comunisti, a pornit o cruciada impletind pictura, poezia si, nu in ultimul rand, electronica inginereasca, pentru a da la iveala adevarata origine a poporului ales din care se trage. El si cei pe care ii trage dupa el in ceea ce pare sa devina tot mai pregnant un adevarat cult, pentru că, daca ar fi sa dam crezare celor care au avut marea onoare sa corespondeze electronic cu domnul Stefanoski, acesta posteaza la inceputul si la sfarsitul oricarui email, indiferent de subiectul acestuia, cuvantul “Makedon“!

Istoria acestei istorii incepe de fapt mult mai devreme, in 1913, o data cu publicarea celebrei carti “Dacia preistorica” a lui Nicolae Densusianu. Aici apare pentru prima data, izvorat din imaginaţia autorului, termenul de “pelasgi”, popor care ar fi dezvoltat o civilizatie preistorica avansata cu leagănul în spatiul României de astăzi și care ar fi dat nastere întregii civilizatii europene. Cartea este dezavuata imediat de lumea stiintifica (“product al sovinismului si nu unul al stiintei” – Xenopol, “roman fantastic… plin de mitologie și de filologie absurdă” – Vasile Parvan) si apoi, constant, de toate generatiile ulterioare de cercetatori stiintifici, dar, tot instantaneu, creeaza un adevarat cult, adunand in jurul sau diletanti, amatori si nationalisti frustrati. Dupa 1990, teoria, redescoperita, pune bazele unui curent protocronist absurd, centrat in jurul gruparii lui Napoleon Savescu, care nu ii uita pe aromani pentru a-si demonstra ipoteza ca prin ei, poporul român este urmasul direct al acelei unice civilizatii care a construit lumea de azi.

Totul se invarte de fapt in jurul enigmei istorice a originii Imperiului Macedonean, care, prin marele Alexandru, a lasat lumii intregi un simbol revendicat astazi cu substrat vadit politico-nationalist de catre toate popoarele din Balcani (si nu numai), in mitologia fiecaruia existand cate o referire la intaietatea absoluta in zona.

Revenind la domnul Stefanoski, teoria sa este expusa intr-o carte intitulata “Short descriptive history about the origin of the arm’n-macedonians” (from the pre-history to the colonization of Dacia)“. Luati va rog cate un distonocalm, inchideti Winamp-ul, televizorul si celelalte ferestre din Windows si din casa, trageti draperiile, fiti sigur ca nimeni nu vede ce faceti pentru a nu vi se pune la indoiala sanatatea mintala si anuntati-ma cand sunteti gata. Gata? OK, iata cum a luat nastere poporul makedonarmân:

Cica acum 4000 de ani trăiau în estul, sudul, centrul şi anumite părţi ale Europei Vestice, precum şi în Asia Mică, sute de triburi care aveau în comun aceeaşi limbă, cu mici diferenţe regionale. Singura uşoară diferenţă de dialect era cea a dacilor, locuitorii Daciei. Aceste triburi s-au răspândit în diferite teritorii ale Europei, mai întâi în Italia şi Portugalia de azi.

Toţi locuitorii Balcanilor (frigienii, micenienii, tracii, pelasgii, ba chiar şi troienii) vorbeau aceeaşi limbă cu excepţia danailor (numele antic al grecilor) care erau bilingvi. Aceştia din urmă proveneau din Egipt, de unde au adus şi mitologia greacă. După secolul IV î.Hr., când macedonenii lui Alexandru cel Mare au cucerit enorme teritorii din estul Mediteranei până în India, limba greaca adoptată de acesta ca vector de cultură şi administraţie, a devenit limba oficială, însă limba practicată de populaţie în toate aceste zone a continuat să fie Pelasgo-Traco-Ilirica, cu alte cuvinte Arm’n-Macedoneana de azi.

Autorul afirmă, de asemenea, că nenumărate cuvinte Arm’n-Macedonene au infiltrat limba danailor care, de altfel, a evoluat în aşa fel încât azi nu mai are decât puţine contingenţe cu greaca veche. De aceea probabil că, aproape două sute de ani mai târziu, când romanii au ocupat Macedonia în sec. II î.Hr., ei n-au avut nicio dificultate de a se inţelege cu localnicii ce vorbeau deja limba Pelasgo-Traco-Ilirică, limbă care dăduse naştere limbii latine. Aceasta mulţumită colonizării regiunii Latium din Italia de azi de către călătorii şi comercianţii est-mediteraneni efectuată cu vreo patru secole mai înainte, în aceeaşi perioadă cu fundarea Marsiliei, în Franţa, sau Alaliei, în Corsica.

Autorul afirmă că e absurd să ne imaginăm că latinizarea dacilor a putut fi facută de romani. Mai întâi pentru că cei 500.000 colonişti nu aveau nicio şansă să-şi impună limba în faţa celor 4.500.000 localnici. Cu atât mai mult cu cât aceşti colonizatori erau de origine traco-ilirică, deci ei înşişi, in teorie, nu de mult latinizaţi. Mai mult, asemănările uimitoare între dialectul vorbit în Maramureş şi “Arm’na” din Macedonia s-ar datora colonizării acestei regiuni cu trupe venite din Tracia-Iliria sau Frigia, aduse în mod special pentru a asigura protecţia imperiului contra „barbarilor” slavi sau goţi, care-l atacau din est. Sunt menţionate asemănările lingvistice între limba vorbită în Maramureş şi cea arm’nească, ba chiar şi portul local – fustanela – care, după afirmaţia autorului, „nu poate fi întâlnită nicăieri în nordul Dunării”.

Apărând teoria existenţei unei limbi regionale romanice fără origine latină, Branislav Stefanoski afirmă, mai apoi, că în „vaste zone din Ucraina [...] unde romanii n-au pus niciodată piciorul” se mai pot auzi chiar şi azi dialecte romanice. De altfel limba latină, menţinută artificial în viaţă de-a lungul Evului Mediu, de biserică şi administraţia lumii occidentale, a devenit o limbă moartă, pe când Pelasgo-Traco-Iliriana, prin reprezentantele ei contemporane, şi mai ales „arm’na din Macedonia”, cea mai „pură şi veche limbă din Europa”, este încă în viaţă.

De unde concluzia că legătura între romani şi greci se găseşte la Pelasgo-Traco-Ilirici, limba practicată de Arm’n-Macedonienii contemporani. Aceiaşi pelasgi, excelenţi navigatori şi comercianţi, creatorii Greciei antice, autorii mitologiei greceşti, care au pus bazele culturii indo-europene.

 

Daca n-ati inteles, va repet: Branislav Stefanoski afirmă că „Arm’n Macedonienii sunt descendenţii direcţi ai Vechilor Macedoneni (Pelasgo-Traco-Ilirici)” şi că „în limba lor de zi cu zi au salvat aproape complet vechea limba Arm’n-Macedoniana (Pelasgo-Traco-Ilirică)”, iar grecii au „împrumutat lucrările contemporanilor lui Homer, care erau scrise în limba Arm’nian-Pelasgică, le-au tradus în greceşte şi astfel le-au salvat pentru viitor.”

Ei da, dragii mei cititori… Aceasta este teoria unanim acceptata de catre makedonarmânji pentru a-si demonstra separatia de poporul român si pe baza careia solicita statutul de minoritate etnica in Romania. Iar daca ati inteles cumva ca domnul Stefanoski are vreun nume de genul Al Capone sau Al Pacino, v-ati inselat. Domnia sa isi adauga sintagma Al (corect “alu” – al lui) pentru a demonstra ca face parte din neamul lui Dabija, evident un pelasgo-traco-ilir fara nicio legatura cu poporul român


SURSA

Izabela Papazicu, Știți ce-a spus Dabija?, ''Zboară Niangrâpsiti'', 9 iulie 2011, https://daimadeadun.wordpress.com/2011/07/09/stiti-ce-a-spus-dabija/

Saitul Macedoromâni

Sâmbătă, 14 Mai 2011 18:18

Saitul Macedoromani a fost creat în 2009 la adresa www.macedoromani.ro şi este scris în română.


Nu există menţionat niciun nume de autori în paginile sale: nici de persoană, nici colectiv, nici pseudonim.

 

În pagina Evenimente sunt menţionate 12 evenimente din 2009, pe care le-am înregistrat în secţiunea Cronologie a blogului: lansarea volumelor „Scoli si biserici românesti din Peninsula Balcanica. Documente (1918-1953)“ şi „Schituri si chilii româneşti la Muntele Athos. Documente (1852-1943)“ scrise de Adina Berciu-Draghicescu şi Maria Petre, lansarea volumului „Aromânii în context balcanic. Studii si anexe” (în limba macedoneană), semnat de Nistor Bardu, gala premiilor revistei „Bana armâneasca”, o emisiune dedicata cântarilor aromâne la Radio România Cultural, Ziua Nationala a Aromânilor, prima editie a olimpiadei şcolare din cadrul cursului optional de „Cultura si traditii aromâne”, demonstratie practica de tesut manual,a XVI-a editie a „Zilelor Culturii Aromâne”, expozitia de arta contemporana „Calatori în spatiu si timp”, festivalul national al ONG-urilor din România, simpozionul „Rolul istoric al Societatii de Cultura Macedo-Româna în devenirea moderna a românitatii balcanice. Cu prilejul a 130 de ani de la înfiintare” şi congresul Armânesc „Armâni tu Uniunea Evropeanâ".

 

În pagina Articole sunt incluse trei texte: Introducere in istoria si civilizatia aromanilor, Vlahii balcanici şi Meglenoromânii, pe care le-am înregistrat la secţiunea Bibliografie a blogului.

 

Pagina Personalităţi era în construcţie.

 

Pagina Galerie foto cuprinde 7 poze: harta primelor colonizări în Cadrilater (judeţele doborgene Durostor şi Caliacra retrocedate Bulgariei în 1940), familie de aromâni, bătrâni aromâni, aromânii refugiaţi din Cadrilater în 1940, aromâni în costume tradiţionale, familie de fărşeroţi şi o hartă a macedoromânilor din Dobrogea.

 

Pagina Galerie documente prezintă rezoluţia Congresului aromânilor de la Tirana din 2009.

 

Pagina Linkuri cuprinde 21 de legături cu legături la diverse texte referitoare la aromâni din saituri româneşti (9 dau eroare) pe care le-am înregistrat în secţiunile Bibliografie, Cronologie şi Video de pe blog: episodul Români şi aromâni al emisiunii Semne de la TVR 1; articolul Alinei BÂRGĂOANU-VASILIU de la ‘’Cuget liber’’: ORGANIZAŢIA CARE SUSŢINE CĂ AROMÂNII NU SUNT PARTE A POPORULUI ROMÂN REACŢIONEAZĂ LA UN ARTICOL DIN „CUGET LIBER); ziarul on-line ‘’Frăţia’’; bibliografia ROMÂNII DE LA SUD DE DUNĂRE a BCU Cluj; Congresul aromânilor – „Aromâni în UE – realităţi şi perspective”, noiembrie 2009 la Departamentul pentru Românii de pretutindeni; articolul IN APARAREA FRATILOR AROMANI. Românitatea balcanică şi cea nord-dunăreană. HARTA din blogul lui Victor Roncea; articolul Ziua naţională a aromânilor, sub semnul discordiei din ‘’Telegraf’’; comentariul Canacheu taraste Romania la Consiliul Europei pentru a-si breveta inventia de la Romanian Global News; COMUNICAT primit din partea prof. univ. Adina Berciu / Centrul de Studii pentru Romanii de Pretutindeni; articolul Aromânii. Radacini si interese al dr. Emil Târcomnicu; nota de fundamentare şi proiectul de hotărâre al guvernului României privind recunoaşterea statutul Societăţii Macedo-Române ca fiind de utilitate publică; articolul Ideea de minoritate aromână în România este "aberantă şi falsificatoare din ‘’Telegraf’’.

 

Pagina Blog include o singură postare din 8 noiembrie cu titlul Cine sunt macedoromanii?,care trimite la encilopedia virtuală Wikipedia şi la care s-au făcut 7 comentarii. De asemenea există 6 răspunsuri pentru Macedoromani.

 

În pagina Noutăţi este menţionat Congresul de la Tirana.

 

În 1976 Chiraţa Iorgoveanu Dumitru publica o antologie de poezie populară aromână în care a inclus şi lirică istorică. Cele şase poezii de factură istorică alese erau: Ună feată limpidă ( O fată frumoasă tare), Voi rămă’nii di aşe nclo (Voi, români, de dincolo), Deadi soarli trei bărţate (De trei coţi pe cer e soare), Linătope, Nicoliţa, Muscopol’e (Linătope, Nicoliţa, Moscopole), Cum nirdzeam înghios, tu Baltă (Cum mergeam spre Baltă, -n jos) şi Mi-asculai nercuri dimineaţa (Mă trezii miercuri în zori). Titlurile poeziile sunt reprezentate de primul vers, editorul ataşându-le şi o versiune românească.


Ună feată limpidă a fost preluată din colecţia folclorică publicată în 1900 de Pericle Papahagi: Din literatura poporană a aromânilor. Tema poeziei este pângărirea onoareei fecioarei aromânce creştine de către doi turci musulmani : -Daţ-vă,turţî, la’năparte,/Că ni-u calea mult diparte!/Daţ-vă, turţî, daţ-vă cîni,/’Ni-hiu criştină, hiţ pîngîni.../ O!le-le! mărata feată,/Di doi turţî fu băşeată./Di doi turţî fu băşeată,/ Di si-afla înfărmăcată! (- Daţi-vă, turci, vă daţi, la o parte,/Că mi-e calea prea departe! Vă daţi, turci, vă daţi, voi cîini,/Sînt creştină, voi păgîni!/ Şi ah, lele, biata fată,/De doi turci fu sărutată,/ Cei doi turci o sărutară,/Şi-otrăvită o aflară.)


Voi rămă’nii di aşe nclo a fost preluată din colecţia folclorică publicată în 1900 de Pericle Papahagi: Din literatura poporană a aromânilor.Tema poeziei este reprezentată de nedoritele căsătorii mixte ale aromânilor cu grecoaice: Ş’tine Pleasă mărată,/Nu si-afla’nă laie feată?/Nu si-afla’nă laie feată,/Ta si-l’i daţ al Nisi nveastă?/Lai Nisi,s’ţî ncl’idă dera,/Va-ţ grească hiil’u π α τ ε ρ α !/Ma loai ună di isnafe,/Ta si-ţ grească feata tate! (Şi tu Pleasă, şi tu biată,/Nu se află-n tine o fată,/ Ca lui Nisi să-i fie dată?/Fie-ţi Nisi poarta-ncuiată,/Fiul te-o striga patera!/Să fi luat din sat o fată, / Ca să-ţi spună fiica tată!) Pleasa este un sat de fărşeroţi din sudul Albaniei.

 

Deadi soarli trei bărţate a fost preluată din colecţia folclorică publicată în 1900 de Pericle Papahagi: Din literatura poporană a aromânilor. Subiectul poezei este răspândirea în Balcani ca număr în timp a aromânilor, albanezilor şi turcilor: Deade soarli trei bărţate,/Agalea-agalea, o lai frate!/Deadi soarli pîn’di nior,/Agalea-agalea, olai sor!/Tru dau-trei sîptîmîni,/S-umplu calea di armâni./Tru trei, patru, ţinţi meşi,/S-umplu calea di-arbineşi./şi tru şease, şeapte ani,/ S-umplu calea di nizani. (De trei coţi pe cer e soare,/Măi frăţîne, agale-agale!/Pîn’ l a nori acum e soare,/Sora mea agale-agale!/Au trecut trei săptămîni,/Plin fu drumul de-aromâni./După trei, patru, cinci luni,/Albaneji vedeai pe drum./În vreo şase-şapte ani,/Plin fu drumul de nizani.) Nizamul era un militar din armata otomană care lupta pe jos.

 

Linătope, Nicoliţa, Muscopole a fost preluată din colecţia folclorică publicată în 1900 de Pericle Papahagi: Din literatura poporană a aromânilor. Cele trei localităţi sunt centre aromâneşti din Balcani atacate de albanezii musulmani în secolul XVIII. Moscopolea a fost apărată eroic de tineri aromâni ajutaţi de tinere care le transportau muniţia: Muscopol’a nu si calcă,/Că sun gionl’i tuţ alepţî,/Tuţ alepţî,/Tuţ alepţî, tuţ giunaţî,/Şi nsuraţî, şi ninsuraţî;/Şi sun feati nimîrtate, /Cu fuşeţlî adărate,/Z-duc a gionilor agiutor,/Di strigă un lai ficior:/’’V’inu ncoa fitica meao,/Cu fuşeţlî tu pudeao,/Că noaptea aistă easte-arao’’ (Nu-i de luat Moscopole,/Căci are voinici vestiţi,/Toţi aleşi şi toţi viteji/Şi-nsuraţi şi ne-nsuraţi,/Fetele nemăritate,/Cu cartuşele gătate,/Merg să deie ajutor.Strigă un voinic fecior:/’’Vino-ncoa, fetiţa mea,/ Cu cartuşele colea,/Că noaptea asta e grea!’’) Editorul îl citează într-o notă de subsol pe Tache Papahagi, care scria în Poezia lirică populară despre această poezie: ’’Exceptînd soarta renumitului oraş Moscopole nu cunoaştem şi nici nu ştim dacă există informaţiuni sigure de natură geo-istorică cu privire la soarta unor sate, comune sau chiar orăşele aromâneşti cum ar fi Birina, Bitcuchi, Fuşea, Linătopea, Nicea, Niculiţa,Vîrteni etc. Ca şi Gramoste, Jarcani, Şipisca sau Gabruva etc şi aceste localităţi – Linătopea şi Niculiţa – au fost distruse în aceeaşi epocă a lui Ali-paşa. Doar tradiţia populară – şi ea, din ce înce mai ncompletă şi mai ştearsă – mai păstrează amintirea lor, menţionînd, bunăoară, că aromânii din sate actuale ca Belcameni, Nevisca (Niveasta), Cruşova, Tîrnuva sînt Niculceani, adică aromâni originari din Niculiţa.Prin urmare, acest cîntec, care încă e viu şi curent în poezia populară a aromânilor, în actualul stadiu al cercetărilor, rămîne ca un document istoric, preţios pentru dezastrele suferite în trecutul apropiat,de către aromânii din sudul Albaniei şi din nordul Pindului. (...) Cîntecul e, din punct de vedere literar, o scheletică verificare a unui eveniment impresionant.’’

 

Cum nirdzeam înghios, tu Baltă a fost preluată din colecţia folclorică publicată în 1900 de Pericle Papahagi: Din literatura poporană a aromânilor. Subiectul este reprezentat de asasinarea de către antarţii greci a patru tineri din satul aromânesc Doleani din Balcani, veste dusă de o pasăre întristată: Aşi Dol’eani eu mi duc//Hăbă’ri lăi si lă aduc:/Patru gioni, lai Dol’eaniţ,/Di antarţ măchilipsiţ:/Un di un suntu ligaţ/Ş’cu tăpoarile tăl’eaţ./La Dirvene, nghios, tu himă/Custandini cu iani al Dzimă; La Dirvene, tu trăpic,/Sunt ficiorl’i-al Cuturic. (În Doleani în sat mă duc,/Triste veşti să le aduc:/Din Doleani patru fîrtaţi,/De antarţi sînt spintecaţi,/Unul de-altul sînt legaţi,/Cu securile-s tăiaţi./La Dirveni, zac la pripor/Ai lui Dzimă doi feciori./La Dirveni, în Valea Mică,-s/Feciorii lui Cuturică.) Editorul explică într-o notă că antartu (pl. antarţii) era un comitagiu grec, adică paramilitar care lupta pentru panelenism.

 

Mi-asculai nercuri dimineaţa a fost culeasă de Chiraţa Caracota. Tema este asemănătoare precedentei poezii, adică o pasăre înlăcrimată ducea vestea uciderii a doi tineri fraţi aromâni: - Pul’u, lai pul’u ţi stai pi veargî/ Ţi-ni ţ-ai peanili mintiti,/Tu sîndzî cutuvîliti,/Ţi ma plîndzî, lîcîrmedzî, /Spuni-ndrept aşi-bînedzî!/- Clo didindi la Trîpîlicu,/Doil’i fciori al Costa Nicu/Şi-amindoil’i-s vîtîmaţî,/Unu ş-pri unu suntu arcaţî. (- Pasăre, ce stai pe creangă, /Ce-ţi sînt penele zburlite,/Şi de sînge sînt stropite?/De ce plîngi şi lăcrimezi, /Spune drept şi să trăieşti!/- Colo sus la Trîpîlic, /Feciorii lui Costa-ăl-Mic/Amîndoi îmi sînt tăiaţi,/Şi-mpreună-s aruncaţi.)

 

 

SURSA

Chiraţa Iorgoveanu Dumitru (editor), Antologie de poezie populară aromână, editura Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 323-335.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required