Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Biografii » P-S » Displaying items by tag: Antonescu
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Potrivit mărturiilor sale, Părintele Arsenie Papacioc  s-a născut la 15 august papacioc-arsenie1914, în comuna Misleanu din judeţul Ialomiţa.


Părinţii Vasile şi Stanca i-au dat prenumele Anghel, fiind al şaptelea copil al familiei.


Tatăl său a fost agent sanitar şi a contribuit masiv la construcţia bisericii din sat. A murit la cincizeci şi ceva de ani, în 1936, când Anghel a fost recrutat, părintele său fiind deja decedat.


O întâmplare din copilărie dezvăluie chemarea sa timpurie către cele sfinte: îl bătuse rău un băiat când avea cinci sau şase ani şi reflecta astfel, atunci şi acum, la bătrâneţe: ’’Tatăl meu era agent sanitar. Şi am zis: Nu-i spun lui tăticu’, că-l bate şi nu-i place lui Dumnezeu. Mai bine să rabd. Vă închipuiţi ce am fost în stare să gândesc la o vârstă, când un sentiment de răzbunare e într-o stare mai intensă la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educaţii, pe care de fapt am avut ocazia să mi-o completez în închisori, mânăstiri!’’


O altă întâmplare asemănătoare, care s-a petrecut la serbarea şcolară din clasa I, când a fost premiat,relevă educaţia creştină din familie: ’’Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o învăţasem de la o soră de-a mea mai mare: Floricică frumuşică, cine-ţi dete viaţă oare/Şi culori strălucitoare?/Cel ce-ţi dete ţie,tot El îmi dete şi mie, /El e Tatăl tău şi-al meu/şi se cheamă Dumnezeu!’’.


Iată cum îşi explică numele şi îşi prezintă originile aromâne: ’’Mă cheamă Papacioc. Pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: <Popă cu cioc> - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu.Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie. Satele erau rare... Şi am întrebat eu,am <sondat> eu,cam câte oi avea. L-ar fi întrebat un boiernaş de pe-acolo, din Ialomiţa: <Domnule – Mircea îl chema – Papacioc, primeşte şi oile mele în cârdurile matale!>, <Dar câte oi ai?>,< Am 70!>, <Eu numai câini am 70!>. Şi după asta am afaltcâte oi avea!’’


Legat de oi şi de credinţă îşi aminteşte din copilărie: ‘’Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce d[ din picior? Iar mama-mi zicea: < Se-nchină, mamă…!> Va să zică eu de ce să nu mă închin?!’’


Mai târziu, la vârsta adultă, o întâmplare dramatică din familie avea să-l facă să reacţioneze la fel ca în copilărie. Fratele său Radu, maistru şef la uzina de armament Malaxa din Braşov, unde a lucrat şi Anghel după stagiul militar, a fost asasinat. ’’Acel om, care l-a împuşcat pe fratele meu, mi-a căzut cum se spune, în mână…aveam o funcţie mare Şi puteam să-l omor şi eu…Iar celui care-l împuşcase pe fratele meu i-am trimis vorbă: Eu îţi pun pază la poartă! Cu nici un chip n-ai să păţeşti nimic!... Care mi-a fost puterea…am zis aşa: dacă mă răzbun, Cerul nu mai e dator la mine, dar nici fratele meu nu mai e dator la mine…Şi a murit el, după ani de zile, de chinuri de conştiinţă. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine. La El este toată răzbunarea. Răzbunarea nu te rezolvă, din contră, după ce te-ai răzbunat rămâi mai departe dator la Dumnezeu foarte mult, dar aşa rămâne Dumnezeu dator la tine…’’


După absolvirea în 1932 a Şcolii de arte şi Meserii din Bucureşti cu specializarea desenator, va adera la Mişcarea legionară, fiind închis între 1938-1940. În timpul regimului legionar din septembrie 1940-ianuarie 1941 va îndeplini o funcţie administrativă, iar regimul generalului Ion Antonescu (ianuarie 1941-august 1944) îl va condamna la şase ani de închisoare, pe care îi va ispăşi până în septembrie 1946  la Aiud.


Începând din ianuarie 1947 va fi primit ca frate în mai multe mânăstiri, fiind călugărit la mânăstirea Antim din Bucureşti sub numele de Arsenie. Membru al grupului de spiritulitate creştină ‘’Rugul aprins’’, este arestat de Securitate în iunie 1958 şi condamnat la 20 ani de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. După amnistia din 1964 a fost trimis preot la Filea (Turda), Mânăstirea ‘’Dintr-un lemn’’ şi, în sfârşit, în 1976 Patriarhul Justinian l-a aşezat arhimandrit la Mânăstirea de maici Sf. Maria din Techirghiol. A devenit un duhovnic la fel de apreciat şi căutat ca şi duhovnicul şi prietenul său, părintele Ilie Cleopa (1912-1998) de la Mânăstirea Sihăstria. În 2004 i-a apărut o antologia Veşnicia ascunsă în clipă, în care prezintă Crâmpeie biografice şi cuvinte de folos,precum şi Direcţii şi nuanţe duhovniceşti.

 

SURSE

Cristian Curte, Mari duhovnici - Parintele ARSENIE PAPACIOC, ‘’Formula AS’’, Bucureşti, nr.958, 2011,

http://www.formula-as.ro/2011/958/spiritualitate-39/mari-duhovnici-parintele-arsenie-papacioc-13450

George Enache, Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc, ’’Rost’’, nr. 28, iunie 2005, http://www.rostonline.org/rost/iun2005/papacioc-trecerea-prin-veac.shtml

Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă,Tipărit cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului ANDREI Arhiepriscop al Alba Iuliei, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 17-21

Parintele Arsenie Papacioc, http://amira-spiritualitate.blogspot.com/2010/05/parintele-arsenie-papacioc.html

Parintele Arsenie Papacioc - marturie despre sine, http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-arsenie-papacioc-marturie-despre-sine-69485.html

Cuvant de folos al parintelui Arsenie Papacioc, 18 septembrie 2006, http://www.crestinortodox.ro/diverse/cuvant-folos-parintelui-arsenie-papacioc-69287.html

Augustin PĂUNOIU„Trăirea duhovnicească nu se poate măsura cu metrul“, http://www.ziarullumina.ro/articole;1024;0;12790;0;Trairea-duhovniceasca-nu-se-poate-masura-cu-metrul.html

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: Moartea nu vine sa ii faci o cafea! – VIDEO, http://www.stiri.botosani.ro/stire/8676/PARINTELE+ARSENIE+PAPACIOC:+Moartea+nu+vine+sa+ii+faci+o+cafea!+-+VIDEO.html

 

În secolul XIX, reprezentanţii familiei Petraşincu se numărau printre fruntaşii aromânilor din Cruşova, localitate din Macedonia otomană.


Sterie Petraşincu s-a născut la 5 mai 1890, ca fiu mezin al lui Nicolae şi Polixeniei. După ce a absolvit liceul românesc din Monastir, azi Bitolia, în Macedonia otomană, s-a înscris în 1909 la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Din 1912 este medic practicant la Aşezământul Brâncovenesc din capitală.


În timpul participării României la primul război mondial (1916-1918), S.P. este medic sublocotenent în Regimentul 8 Călăraşi. A fost singurul medic din divizie care nu se îmbolnăveşte de tifos exantematic, deoarece şi-a izolat cortul departe de unitate şi a avertizat cu împuşcarea pe oricine s-ar fi apropiat.În timpul marilor lupte de rezistenţă din vara lui 1917, s-a remarcat la Soveja şi Valea Curiţei la postul de prim ajutor, recuperând răniţii de sub focul artileriei germane. Tot acum a căpătat renumele de ’’doctorul care trăgea cu mitraliera’’. În acest context, un obuz inamic cade chiar lângă el, dar nu explodează datorită solului mlăştinos. Regimentul său a fost printre primele unităţi româneşti care au intrat în 1918 în Chişinău, capitala Basarabiei eliberate de bolşevici. Un camarad de război apropiat i-a fost fostul său coleg de liceu George Simotta. Nu i-a plăcut să povestească întâmplări din război, fiind impresionat de versurile lui Artur Enăşescu referitoare la crucile soldaţilor necunoscuţi: „Cruce alba de mesteacăn/Răsărită printre creste/Cruce albă de mesteacăn/Cruce fără de poveste/Braţele-ţi de vânturi smulse/Se vor pierde pe poteci/Numai brazda de ţărână/Nu-l va părăsi pe veci.”

 

După război, S.P. şi fratele său Vanghele şi-au lichidat bunurile din Cruşova natală. Aici se va întâni cu Efterpi Papatheodossi, stabilită în Skopje şi venită şi ea în Cruşova natală pentru un sejur la munte. Căsătoria lor a avut loc la Skopje.

 

După nuntă, a plecat cu soţia la Paris, unde s-a specializat în urologie la clinica Neker în ianuarie-martie 1921. La întoarcerea în România lucrează ca specialist la secţia de urologie condusă de profesorul Moscu din cadrul Spitalului Brâncovenesc.


În 1925 se naşte fiul său Nicuşor, eveniment anunţat din uşă în uşă de Nicu, fiul fratelui său Anton, în familie vorbind în aromână. În această situaţie, în 1929 familia Petraşincu s-a mutat în casă nouă,proiectată de prietenul arhitect G. Simotta, pe baza unui credit cu dobândă mică acordat de Banca Naţională. În imobilul cu patru etaje situat pe bulevardul Elisabeta faţă în faţă cu Liceul Lazăr, doctorul şi-a deschis cabinetul medical.


Dar Efterpi moare în 1932, la numai 35 de ani, ca urmare a unei boli incurabile. Casa era proprietatea soţiei, iar legea succesiunii din epocă prevedea că numai copii pot moşteni averea mamei.În această împrejurare S.P.devine tutorele fiului său, a cărui educaţie va fi o prioritate.


La Aşezământul Brâncovenesc primea,ca şi ceilalţi medici, un salariu modic, fiind un mod de a realiza acte de caritate. În această instituţie medicală, înfiinţată în 1838 de băneasa Safta Brâncoveanu, va lucra 20 de ani ca medic chirurg şi se va desăvârşi în profesia sa. În plan militar în 1935 este medic de divizie, iar după doi ani medic-şef. A scris numeroase articole de specialitate publicate în România şi în străinătate şi a devenit preşedinte al Societăţii Române de Urologie. În acelaşi timp lucrează fără concediu la cabinet pentru a achita împrumutul şi a scoate casa de sub ipotecă, eveniment care va avea loc în 1940.


În 1936 se recăsătoreşte cu Safta Neghină, dar numai după ce primeşte acordul fostului său socru, Teodor Papatheodossi.


De asemenea, a scris articole în susţinerea cauzei aromânilor din Balcani, meritele în această activitate fiindu-i recunoscute prin numirea în funcţia de preşedinte al Societăţii de cultură macedo-române din Bucureşti.


La sfârşitul anului 1940, în timpul regimului naţional-legionar instaurat la 14 septembrie,a făcut parte dintr-o delegaţie de intelectuali aromâni condusă de fruntaşul legionar Constantin Papanace care a fost primită de generaul Ion Antonescu, ’’conducătorul statului’’, pentru a discuta situaţia aromânilor din Grecia.


De asemenea, în jurnalul lui I.A. figurează o discuţie avută de acesta la 11 martie 1941, după alungarea legionarilor de la putere, cu S.P., N. Batzaria şi Cola Ciumetti, în legătură cu situaţia aromânilor colonizaţi în Cadrilater şi recolonizaţi în Dobrogea, după cedarea Cadrilaterului Bulgariei în septembrie 1940.


Instaurarea regimului comunist (1944-1947) va fi urmată de eveniment nefericite în viaţa lui S.P. Naţionalizarea imobilelor va fi urmată de mutarea în casa lor a unor familii străine, evacuate din propriile case pentru a face loc potentaţilor noului regim.Naţionalizarea Aşezământului Brâncovenesc duce la schimbarea conducerii spitalului, iar refuzul dr. S.P. de a face compromisuri morale şi politice au condus la închiderea secţiei de urologie,evenimente urmate la scurt timp de închiderea cabinetelor particulare.


S.C.M.R. a intrat şi ea în vizorul regimului comunist, liderii săi fiind arestaţi de poliţia încă netransformată în miliţie şi eliberaţi la scurt timp. Dar situaţia lui S.P. se complică, fiind acuzat de ’’fascism’’ şi ’’rasism’’,şi în consecinţă, a fost închis în lagărul de la Slobozia. Regimul legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) îl numise în funcţia de ’’comisar de românizare’’, pe care o refuzase. Pentru eliberarea sa au intervenit cu declaraţii scrise: Beiu Aigher, chiriaş al lui S.P. timp de 15 ani, prof. dr. I. Iacobovici de la Spitalul Brâncovenesc, dr. H. Alterescu şi dr. Katz-Galaţi, sindicatul Epitropiei Brâncoveneşti etc.


A primit o pensie mică, fiind acceptat să lucreze la o policlinică cu plată. Avea puterea să glumească spunând că e fericit că nu l-au dat afară din casă. A murit în 1968, pe mormântul său găsindu-se ofrande anonime,iar telefoanele pentru consultaţii se primeau încă la mult timp după decesul său.

 

SURSE:

Buzatu Gh., Cheptea Stelea, Cîrstea Marusia, ‘’ Jurnalul Maresalului Antonescu’’, Vol.I 4.IX1940-31.XII.1941 http://honoretpatria.wordpress.com/2010/11/05/generalul-ion-antonescu-%E2%80%9Dmarti-11-martie-1941-orele-1900%E2%80%9D-audien%C8%9Ba-reprezentan%C8%9Bilor-macedo-romanilor-din-dobrogea-bucure%C8%99ti-11-martie-1941/

MESSAILĂ NICOLAE, ‘’A S C E N D E N Ţ Ă’’, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti2010 pp. 59-69 http://www.bibliotecametropolitana.ro/Uploads//3_2011/111741.pdf

Tambozi Justin (editor), Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al cauzei aromânilor, editura fundaţiei ’’Andrei Şaguna’’, Constanţa, 1996, p.15

În 1996 la editura fundaţiei ’’Andrei Şaguna ’’ din Constanţa era publicată broşura Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al cauzei aromânilor. Broşura prezenta manuscrisul lui C.P. întitulat Uneltiri criptostrăine pe lângă Mareşalul Ion Antonescu în timpul regimului legionar. Discuţii încordate avute cu el, manuscris îngrijit şi prefaţat de economist doctorand Justin Tambozi. Lucrarea era sponsorizată de J.T. şi Iani Tutungiu.


La început prefaţatorul s-a delimitat de Mişcarea Legionară, al cărei fruntaş a fost Constatin Papanace, reţinând din activitatea acestuia acţiunile de susţinere a cauzei aromânilor: ’’(...) el a parcurs cu străduinţă toate scrierile despre macedo-români (subliniere J.T.), clarificând numeroase aspecte şi sintetizând cu un spirit elevat conotaţiile luptei multiseculare a gintei sale latine, a luat atitudine în apărarea fiinţei şi tradiţiilor fraţilor săi în speranţa îndrituită a rezolvării cauzei lor, a scris articole şi studii pertinente despre aromâni (macedo-români) (subliniere J.T.), a editat publicaţii, unele în limbi de circulaţie, cu o tenacitate exemplară.’’


Manuscrisul fusese pus la dispoziţia editurii de Carol Papanace, fratele lui Constantin. Carol a publicat în 1995 la editura Brumar lucrarea fratelui său Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români. Prefaţa era semnată de medicul Ionel Zeană, care arăta că: ’’(...) toate manuscrisele lui Constantin Papanace, referitoare la problema aromână, sunt atât de interesante , scrise judicios şi obiectiv şi, pe deasupra, solid argumentate, încât merită să fie republicate integral’’. I.Z. sublinia că ’’Republicarea este de o importanţă capitală pentru salvarea de la pieire a acestei viguroase ramuri a neamului românesc , care a putut să reziste două milenii tuturor vitregiilor istorice abătute asupra ei, dar care azi, în noile condiţii politice, în care se face atâta caz de drepturile sacrosancte, imprescriptibile ale omului şi ale minorităţilor etnice, riscă să dispară definitiv în câteva decenii, dacă nu se intervine urgent şi energic şi nu se întreprind măsuri adecvate de protecţie, nu numai pe căi oficiale, ci şi particulare, individuale şi colective, prin asociaţii culturale, întruniri publice, simpozioane, festivaluri artistice, expoziţii, conferinţe, presă, radio-tv,literatură, biblioteci etc’’.


În acest sens, editura fundaţiei A.Ş. publicase în 1995 lucrarea lui C.P. Fermentul aromân (macedo-român) în sud-estul european şi se atrăgea atenţia că o altă lucrare a lui C.P. îşi aştepta editorul: Reflecţii asupra destinului istoric şi politic al Aromânilor.


Înaintea manuscrisului lui C.P., editorul prezintă scurte biografii ale lui C.P. , generalului Ion Antonescu, profesorului universitar George Murnu, scriitorului Nicolae Batzaria, medicului Sterie Petraşincu şi avocatului Petre Papacostea (vezi secţiunea Biografii de pe sait). Ultimii 4 au făcut parte din delegaţia de intelectuali aromâni care l-a însoţit pe Papanace la întâlnirea cu I.A. (’’conducătorul statului’’ de la 04.09.1940-n.n.) care ocupă locul central în manuscrisul lui P.


Într-o scurtă ’’Lămurire’’, C.P. arată că la început, I.A. era rezervat în relaţia cu el, numindu-l ’’Macedoneanul’’ la ceremonia de depunere a jurământului în calitate de subsecretar de stat la ministerul de finanţe.După unele convorbiri despre chestiunile balcanice şi elementul Aromânesc (sublinierile editorului) aceste rezerve s-au diminuat.


Prima neînţelegere cu I. A. a apărut la scurt timp după invazia Greciei de către armatele Italiei fasciste la 28 octombrie 1940, când aromânii din Grecia au început să fie persecutaţi de autorităţile greceşti. La o şedinţă a conducerii legionare prezidată de I.A. asistat de Horia Sima, C.P. propunea represalii împotriva grecilor din România. La opoziţia celor doi lideri ai regimului autoritar de la Bucureşti, C.P. a declarat: ’’Dacă trăia Căpitanul (Corneliu Zelea Codreanu a fost executat în 1938 de regimul autoritar al regelui Carol II– n.n.), nu era să se vadă acest spectacol trist, ca o populaţie românească să fie exetrminată atunci când la cârma Statului Român se află un regim legionar (de la 14.09.1940-n.n.). Eu nu mă pot cu această situaţie când ramura din care fac parte este nimicită’’. Iniţial a I.A. a reacţionat dur ca şi H.S., dar apoi s-a reţinut, înţelegând că acuzaţia lui C.P. îl viza în primul rând pe H.S.


În timpul vizitei oficiale a lui I.A. la Berlin, unde a fost însoţit şi de C.P., studenţi şi poliţişti legionari au sechestrat în locuri necunoscute pe unii fruntaşi greci din România. Alţi fruntaşi greci din România au intervenit pe lângă soţia generalului, Maria, pentru eliberarea celor reţinuţi.


Această problemă a fost pusă de Rioşianu, subsecretarul de stat la interne, în prima şedinţă de guvern restrâns referitoare la ordinea publică, la care finanţele nu participau de obicei, dar la care C.P. a fost invitat. R. a subliniat ’’dezordinele coloniştilor din Cadrilater, care îşi fac de cap în Ţară’’ (aromânii colonizaţi în judeţele Caliacra şi Durostor, retrocedate Bulgariei la 7 septembrie 1940, şi care fuseseră recolonizaţi cu predilecţie în judeţele Constanţa şi Tulcea – n.n.). Apoi a urmat un scurt dialog între C.P. şi I.A. :

’’Mă surprinde faptul că Domnul Rioşianu, care se arată atât de bine informat asupra ilegalităţilor făcute de Macedoneni, nu pomeneşte niciun cuvânt despre atrocităţile care le comit Grecii D-sale împotriva populaţiei româneşti din Grecia.Dacă nu pentru alt ceva, cel puţin pentru a găsi o explicaţie ilegalităţile car ele semnalează în cazul în care ele sunt juste. Eu nu cunosc nimic, fiindcă după cum ştiţi aseară ne-am întors din călătoria de la Berlin (începutul lui noiembrie-n.n.).Fără a aproba cele ce au făcut , omeneşte găsesc o explicaţie .Nu se poate pretinde unor oameni care îşi văd părinţii, fraţii şi surorile internaţi,avutul distrus şi satele incendiate, să aibă răbdare până la infinit, mai ales că până acum nu s-au luat nici un fel de măsuri de protecţie eficace.’’

Antonescu: ’’Dar de unde ştii că acolo se petrec cele ce spui?’’

Eu: ’’Am sute de informaţii şi din toate părţile în acest sens.’’

Antonescu:’’Şi eu primesc informaţii, dar din 100, abia un adacă este justă!’’

Eu:’’Vă voi da un raport trimis de cineva de acolo cu date precise; cât priveşte Grecii sechestraţi aici, voi face toat e diligenţele să aflu cine a făcut această operaţie şi să fie eliberaţi, dar pentru aceasta nu trebui să se irite spiritele cu acuzaţii nedrepte.’’

 

P. reda această conversaţie din memorie, apreciind că ea fost redată ’’trucată şi mutilată’’ în cartea Pe marginea prăpastiei (apărută în 2 vol. Bucureşti în 1942 – n.n.). După câteva zile de la această şedinţă cetăţenii de naţionalitate greacă au fost eliberaţi, dar în opinia lui P. ’’uneltirile Criptostrăinilor pentru ponegrirea Macedonenilor au continuat pe lângă Antonescu.’’


El a prezidat apoi o şedinţă a Societăţii de cultură Macedo-Române din Bucureşti (înfiinţată în 1879 prin decret domnesc–n.n.), unde a declarat că ’’drepturile românilor vor fi efectiv apărate în noua conjunctură creată de Axă (alianţa dintre Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militaristă la care a aderat şi România regimului Ion Antonescu – n.n.) în Peninsula Balcanică’’.


De asemenea, C.P. a dat o declaraţie pentru presa oficială a regimului naţional-legionar, care a condus la reacţia lui Collas, ministrul grec la Bucureşti, pe lângă I.A. Ca urmare C.P. a primit o adresă din partea ministerului de interne. ’’Am răspuns tot în scris, punând chestiunea la punct, în special teza lui Antonescu cu izbucnirea unui conflict şi indispoziţia Axei,arătând că problema persecuţiilor din Grecia nu sepoate compara cu aceea din Ungaria, întrucât Grecia nu face parte din sistemul Axei, ca Ungaria.’’


Aceste probleme le-a ridicat şi într-o şedinţă specială a Consiliului de 35 al SCMR.


Toate aceste evenimente au condus la convocarea lui P. de către general la o discuţie ’’în chestia Macedonenilor’’, cerându-i să invite şi câţiva fruntaşi ai comunităţii. Întâlnirea a avu tloc la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în cabinetul lui A.

’’Conducătorul’’ a început destul de abrupt , arătând că primeşte nenumărate plângeri din ţară referitoare la coloniştii Macedoneni şi intervenţii repetate ale ministrului grec la Bucureşti şi, în consecinţă, i-a avertizat că, în cazul în care aceste agitaţii nu încetează, va ordona măsuri ale forţelor de ordine publică. Generalul a exemplificat cu un articol din ziarul ’’Armatoli’’ caracterizat de atacuri la adresa grecilor şi cu declaraţiile lui P. la întorcerea de la Berlin , care ’’l-au alarmat pe Domnul Collas’’.

Declaraţia lui A. a provocat stupoare şi P. a considerat că ’’această situaţie nu poate rămâne nepusă la punct’’, încercând ’’să o dozez pentru a fi totuşi suportabilă’’ pentru firea cazonă a generalului:

<<Domnule General,

Când mi s-a comunicat că doriţi să aveţi o conferinţă cu mine şi cu Fruntaşi Macedo-Români, în chestiunea Macedoneană, am fost plin de bucurie, că în sfârşit această problemă începe să preocupe forul cel mai înalt al Statutului Român. Credeam că aveţi probleme înalte de discutat şi chiar speram că vreţi să ne aduceţi vreo veste bună în legătură cu această ramură românească, care continuă să sufere încă prigoane cumplite. (...)

Niciodată nu-mi putea trece prin gând că Dvs. ne-aţi chemat ca urmare a unei reclamaţii a Domnului Collas, determinată de motivul pueril că un student macedonean,a cărui comună natală este incendiată de Greci, avutul distrus, iar părinţii purtaţi în lanţuri spre lagărele de concentrare, îşi varsă focul într-o gazetă cu tiraj redus, un articol cu adjective tari. Este liber ca Domnul Collas în calitate de înfocat aptriot Grec, să aibe sensibilitatea cea mai ascuţită. Dar noi avem datoria să nu ne lăsăm turburaţi de această sensibilitate estetică şidacă vrem să ne preocupăm de problema Macedoneană, atunci să ascultăm nu tânguirile ipocrite şi cinice ale Domnului Collas, ci gemetele românilor din lagărele şi închisorile greceşti.

V-amintiţi Domnule General, în drum spre Roma, v-am spus că o mare misiune istorică vă aşteaptă pe Dvs. şi în ceea ce priveşte soarta elementului românesc răspândit în Balcani. De două mii de ani aceşti oameni suferă. Poate a sosit momentul ca acum să-şi primească răsplata suferinţelor şi libertatea mult aşteptată. N-am găsit toate condiţiile care speram acolo,dar acţiunea este în curs şi aceste condiţii optime se pot naşte mâine.(...)

Poate cu atât mai mult cu cât Dvs. ştiţi mai bine ca mine care este situaţia Ministrului nostru la Atena, Domnul V. Gane.

Este de mai bine de două luni la Atena, şi până acum n-a reuşit (să vază măcar odată) să fie primit măcar odată, în audienţă, de Primul Ministru Grec Metaxa, cu toate că avea atâtea lucruri grave de a aduce la cunoştinţă.Mereu a fost îndrumat spre un simplu Subsecretar de Stat, la Externe, fost pe vremuri Şef de bandă de Antarţi (paramilitari naţionalişti greci în perioada Imperiului Otoman-n.n.) (...)

Nu ştiu ce veţi face Dvs. cu deranjerile şi insolenţele Domnului Collas. Eu v-aş spune ca să-l îndrumaţi la mine să-i amintesc Domnului Collas, anumite lucruri ca să vie la realitate. Dar ori cum, noi ca Legionari şi Macedoneni , nu vom tolera ca pe viitor să fim la cheremul Fanarioţilor.

Eu mă străduiesc din răsputeri să potolesc legitima revoltă care a cuprins pe toţi ai noştri şi în special cei tineri, pentru tot ce se petrece în Grecia. Chiar articolele cu adjective tari le-am tolerat şi le-am găsit necesare ca să semai descarce revolta verbală şi să fie o supapă de siguranţă. Dacă însă actuala situaţie va continua şi în plus se vor adăuga şi aţâţările insolente ale lui Collas,sau ale altor grecotei (Scanavie,etc) care vă asaltează, nu mai pot garanta.’’

Antonescu: ’’Dar ce, cu aceasta vrei să mă ameninţi?’’

Eu:’’Nuvă ameninţ Domnule General , dar vă aduc la cunoştinţă o realitate care există şi pe care încalitatea Dvs. de Conducător al Statului , trebuie să o cunoaşteţi?!’’

Tensiunea ajunsese la maximum. Atmosfera era încărcată.

Antonescu a stat un moment şi apoi pe un ton schimbat a zis: ’’Să nu crezi că eu nu sunt sensibil la chestiuni de demnitate şi nu cunosc tot răul care l-au făcut Ţării şi neamului românesc, toţi aceşti Fanarioţi. Ş-apoi trebuie să ştiţi, că şi eu sunt de origine Macedonean.’’ (sublinierea editorului)(În biografia lui I.A., editorul îl citează pe preotul Ştefan Palaghia, care în Istoria mişcării legionare din 1993 susţinea originile balcanice ale genaralului.)

Această mărturisire a folosit-o Batzaria, ca să intervină cu o glumă care a înseninat atmosfera: ’’Ah!Apoi faţă în faţă, stau două butoaie de pulbere!’’

Toţi au râs. Mareşalul Antonescu surâzând a continuat: ’’Măsurile care trebuiesc luate trebuie să fie în cadrul legilor, şi nu acte izolate şi arbitrare, cum a fost sechestrarea Grecilor. Iată vă promit dacă Grecii nu se astâmpără şi persecuţiile din Grecia vor continua, vom înfiinţa şi noi lagăre de represalii, unde să fie închişi , un număr mai mare de Greci de câţi Români sunt închişi în Grecia’’...>>

După aceste declaraţii ale lui A., care reflectau şi linia politică a dreptei naţionaliste din acea epocă, discuţia a luat un curs cordial. După terminarea întrevederii, Papacostea i-a atras atenţia lui Papanace: ‘’prea tare ai fost’’. Acesta i-a replicat că a fost o problemă de psihologie, dat fiind faptul că îi cunoştea firea lui A.: ‘’Dacă am fi cedat cu un centimetru, cauza noastră era pierdută’’. Papanace a recunoscut în final că din partea sa a fost şi un calcul şi o ieşire.

 

După această discuţie, Papanace a constatat că Mihai Antonescu, care gira ministerul de externe, îi arăta toate instrucţiunile pe care le dădea misiunii diplomatice româneşti de la Atena ‘’pentru ca interesele româneşti să fie cu energie şi demnitate apărate’’. De asemenea, în 1942, pe când se afla în exil în Germania nazistă, Papanace s-a întâlnit cu un diplomat german întors de la Bucureşti, care i-a demonstrat în faţa tuturor legionarilor prezenţi că Antoneştii ‘’au vorbit foarte elogios de D-ta’’.


În finalul manuscrisului, P. concluziona că ‘’deosebita mea slăbiciune pentru problemele care se leagă de originea mea de Român Macedonean’’ a atenuat ascendentul pe care îl realizase faţă de I.A. şi influenţa politică pe care ar fi putut-o exercita asupra acestuia.


Broşura se încheie cu lucrările lui P. apărute la editura ‘’Armatolii’’ Cetatea Eternă şi în editura ‘’Biblioteca Română – Freiburg’’ (vezi secţiunea Bibliografie de pe sait)

 

 

P.P. s-a născut la 12 iulie 1893, la Viziru, Brăila,ca fiu al lui Guşu şi Florei Papacostea.

A fost fratele profesorilor universitari Victor, Cezar şi Alexandru Papacostea, foşti deputaţi.


G.P. a făcut parte din primul grup de tineri aromâni aduşi din Balcani de domnul A.I. Cuza (1859-1866) pentru a se educa în România şi a răspândi apoi cultura românească la sud de Dunăre.


P.P. a fost licenţiat în drept, dovedindu-se un eminent avocat.


În 1916 a publicat Geografia poştală.


A fost ales deputat de Caliacra (judeţ sud-dobrogean între 1913-1940) în anii 1920 şi 1926.


Din 1922 a fost secretar politic al generalului A. Averescu până la decesul acestuia în 1938.Ca urmare, a îndeplinit funcţia de director general al Poştelor în guvernul Partidului Poporului condus de A. în anii 1926-1927. A mai ocupat şi funcţia de director al Băncii de Credit.


La sfârşitul anului 1940, în timpul regimului naţional-legionar instaurat în 14 septembrie, face parte din delegaţia de intelectuali aromâni condusă de fruntaşul legionar Constantin Papanace, care a discutat cu generalul Ion Antonescu, ‘’conducătorul statului’’, problema aromânilor din Grecia.


În 1952, când ocupa funcţia de profesor suplinitor, a fost arestat de regimul comunist. A fost condamnat administrativ la 24 de luni de închisoare, fiind considerat un ‘’element dubios’’. După ce a fost eliberat din penitenciarul Piteşti la 15.04.1954, a fost urmărit şi a fost nevoit să lucreze în diverse cooperative.


A fost tatăl academicianului Şerban Papacostea, născut la 25 iunie 1928 la Bucureşti. Vasta bibliotecă a tatălui a constituit un stimul în formarea ca istoric a fiului. Ş.P. crede că a moştenit optimismul de la tatăl său aducând ca mărturie amintirile unui coleg de detenţie al lui P.P., care sublinia că acesta a ajutat mulţi deţinuţii să nu se prăbuşească psihologic.

A decedat în 1969.


SURSE:

***, Fişă matricolă penală: Petre Papacostea, ‘’Memorial Sighet’’ http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=284&Itemid=153&lang=ro

Drăgusin Nicolae, Convorbire cu Şerban Papacostea, ‘’Dialoguri pentru viitori’’, editura Institului Cultural Român, Bucureşti, 2004, pp.82-106 http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=829

Tambozi Justin (editor), Mărturiile lui Constantin Papanace – Un document al cauzei aromânilor, editura

Fundaţiei ‘’Andrei Şaguna’’, Constanţa, 1996, pp.15-16

În Cuvântul ÎPS Andrei şi în prima parte a cărţii Veşnicia ascunsă într-o clipă, întitulată Crâmpeie biografice şi cuvinte de folos, sunt prezentate cele două experienţe penitenciare ale părintelui Arsenie Papacioc, cu reflecţiile sale asupra acestor perioade din viaţă.

 

Prima a avut loc în perioada 1941-1946, când mireanul Anghel Papacioc a fost condamnat de regimul generalului Ion Antonescu pentru apartenenţă la Mişcarea legionară.

Legionarul Virgil Maxim (1922-1997) povestea un moment semnificativ din detenţia de la Aiud din anii 1945-1947, unde era coleg de celulă cu mireanul Anghel Papacioc: ‘’Părintele Vasile Serghie care nu se menaja în nici un fel , a avut un moment de mare cutremur sufletesc: <Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să mă fac preot? Probabil de aceea m-a adus Dumenzeu aici, ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea>. (…) Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis: <O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun preot! Acum, când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! *Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi le dă Dumnezeu harul Său !*(I Petru 5,5)>. (…) Anghel Papacioc era atunci tainic călugăr şi preot!’’. 

 

Acelaşi V.M. dezvăluia faptul că Anghel Papacioc ‘’când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur’’. Cu o astfel de rugăciune l-a salvat de la pedeapsă pe ‘’macedoneanul Ciolacu – Ciolacului, cum îi ziceau în dialect, mai tîrziu unul din şefii grupului de rezistenţă din pădurile Babadagului’’. Acesta, într-o dimineaţă, venise în celula lor să ia personal o oală pentru fructele pe care le culegea la muncă, pe care ar fi trebuit să i-o trimită cei din celulă, care se treziseră din neglijenţă mai târziu. Văzându-l pe Anghel Papacioc cum îşi făcea rugăciunea de dimineaţă, nu a avut curaj să-l întrerupă,  ba chiar a îngenunchiat şi a început să se roage şi el, riscând pedeapsa pentru întârziere la muncă din partea gardianului Gâlea, care îl strigase deja de două ori. ‘’Anghel tocmai termina cu <Amin>, când Gâlea strigă cu accent imperativ: <Ciolacu să coboare la echipă!!!> Ciolacu apucă oala, o băgă sub traistă, şi, ca salvat din mâna unui potrivnic, ieşi fulger pe uşă, repetând izbăvirea: Amin! Amin! S-a ridicat şi Anghel, puţin nedumerit. (…) <S-a întâmplat ceva? Parcă s-a auzit un zgomot!>’’

 

Atitudinea curajoasă a lui  Anghel faţă de detenţie reiese din amintirea unui eveniment neobişnuit petrecut în oraşul Vaslui, unde fusese trimis la muncă forţată: ’’După ce am coborât în gară, câţiva ne-am dus după apă, eu m –am răzleţit mai mult.Între timp a venit un camion şi i-a îmbarcat pe deţinuţi, ducându-i în partea cealaltă a oraşului,unde era lagărul de muncă. Eu m-am trezit singur în gară cu lanţurile pe picioare. Am tras spaimă cumplită, fiindcă mi-era teamă să nu fiu acuzat de tentative de dezertare. Niciodată nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am ieşit repede din gară şi am luat-o direct pe centrul şoselei care traversa oraşul, în văzul tuturora, purtându-mi lanţurile cât mai la vedere, ca să nu fiu întâlnit ascuns printre oameni şi să fiu acuzat că am vrut să scap.Lumea se mira şi-şi făcea cruce, dar eu îmi vedeam de drum. De atunci îmi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oraş din ţară, cu o singură stradă interminabilă, la capătul căreia am ajuns după un marş forţat şi drept, iar colegii când m-au văzut săltau de bucurie că m-au recuperat,m-au ţinut în braţe ca să-mi taie fierarul niturile de la lanţuri, pentru a ieşi la muncă!’’

Experienţa primei detenţii a avut un rol important în decizia sa de a se călugări. 

 


Încă de când era frate la Mânăstirea Cozia a intrat în dispută cu regimul comunist,după cum povesteşte el însuşi: ''M-au numit profesor educaţie la mănăstirea Turnu. Şi am anunţat subiectul pentru un an de zile: Despre Isus Hristos. După un trimestru au venit comuniştii din Râmnicu Vâlcea să-mi schimbe subiectul, să nu mai predau pe Hristos, să predau ALRUS (Asociaţia pentru Legături între România şi Uniunea Sovietică - n. n.), adică pe dracul. Şi eu zic Cum? Nu se poate! Toată viaţa am luptat împotriva dracului şia cum să colaborez? N-am primit. Cu nici un chip. Stareţul meu,Ghermano,era şi el profesor, tot de educaţie, dar la alte clase.Şi el ea primit să colaboreze cu comuniştii. Eram un băiat disciplinat, când vă zic Stareţul meu, vă zic ca de un om mare, că era stareţul meu. Am fost sincer cu plecarea la mânăstire. Mi-am dat demisia de la şcoală.Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. Îmi dau a treia demisie şi nici nu mă interesează că o primiţi sau nu o primiţi. Şi nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Stareţul m-a chinuit. M-a mutat din chilia unde eram cu fraţii; sub cerdacul lui Mircea la Cozia, acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, că Oltul bătea în ele. Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: <dacă mă dă afară mă duc în altă mânăstire, dar nu plec de voia mea!''>


În anii 1952-1954, a pribegit împreună cu Părintele Ilie Cleopa prin munţii din zona Mânăstirii Slatina, din cauza urmăririi Securităţii.


În vara lui 1954 Patriarhul Iustinian intenţiona să-i cheme pe cei doi părinţi la Bucureşti pentru a-i trimite în misiune la mânăstirile din ţară.Părintele Cleopa îşi amintea despre această întâmplare: ''Şi cum eram la un Sf. Maslu la M-rea Pasărea numai că vindoi plutonieri cu pistoale automate: <În numele Legii, sunteţi arestaţi! Urmaţi-ne!> ...Dar eu îi spun lui Arsenie: <Aşa Arsenie, din pustie la Patriarhie şi de la Patriarhie la puşcărie!> Dar Arsenie avea ani de închisoare: <Taci, măi frate, zice,suntem trimişi de Patriarhul Bisericii.Poate să mă împuşte acum!> Ne-au dat buletinele şi când ne-am întors maicile, unele cântau, altele plângeau.Ele au zis: <Să-i ascundem, să nu-i ia la noapte!> Eu eram mai prost, că eu nu am făcut închisoare, dar Arsenie, săracul, trecut prin multe, a zis: <Nu, măi fraţilor. Suntem oficiali. Dumnezeu care ne-a apărat ziua ne va păzi şi noaptea.Stăm aici! Cum vrea Dumnezeu!> - că delegaţia era la noi!''

 

Importanţa statutului de călugăr i s-a relevat în amploarea lui cu ocazia arestării de către Securitate în 1958, în legătură cu apartenenţa la grupul de spiritualitate creştină ‘’Rugul Aprins’’ (1955-1958), ‘’pentru infracţiunea de uneltire contr ordinii sociale’’. A fost arestat la Mânăstirea Slatina, unde au venit la două noaptea, la terminarea slujbei, trei camioane şi două autoturisme cu 89 de ofiţeri. Le-a spus: ’’S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarece!’’ Dus la miliţia din Suceava a fost de acord să recunoască numai documentele pe care le va semna în faţa anchetatorilor: ’’Mi s-a părut că sunt cinstiţi. Ei erau foarte convinşi că eu am făcut propagandă. Nici vorbă părinţilor. Eu am fost legionar, dar sunt călugăr, părinţilor, dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Şi nu avem alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scînteia de Adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza mea! (sublinierea autorului)’’ Ancheta a durat 90 de zile, marcate de bătăi pentru a recunoaşte ce doreau anchetatorii: ’’Eu, care, într-un fel mai cunoscusem lupta cu diavolul, am zis că mai primejdioşi sunt ăştia, că n-au frică de Dumnezeu...diavolul avea frică de Dumnezeu! Şi trebuia să suport cu orice chip că duşmanii mei sunt semenii mei.Dacă eşti omul lui Dumnezeu, El ştie de orice şi cu cât te laşi mai mult în Voia Lui, cu atât te va apăra mai mult. Dar sigur că şi tu, cu atât mai mult trebuie să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Şi nu se spiune că aproapele meu e duşmanul meu. Acest stări sufleteşti veneau ca fulgerul prin inima şi raţiunea ta.dar fără discuţie erau elementele care te ţineau prezent în fiecare clipă. Dar nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce. Asta a fost, asta o recomand şi aşa vreau cu orice chip să trăiesc. Şi cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine! (sublinierea autorului) Marea greşeală oamenilor în lume este că nu suportă suferinţa şi nu înţeleg că este singura acţiune, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău de sub patronarea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane,pentru că te trezesc, te ţin prezent şi e luptă.’’

 

În anchetă a recunoscut că a purtat ‘’o serie de discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din R.P.R. (…) afirmând că regimul democrat din R.P.R. se va schimba în curând, legându-şi speranţa de intervenţia care urma să survină din partea puterilor imperialiste din apus…’’.

 

A fost condamnat la 20 ani de muncă silnică. Timpul petrecut la închisoarea comunistă de la Aiud, cu vestita ei secţie de exterminare numită Zarcă, l-a făcut să constate un ’’Lucru foarte greu de înţeles şi de prezentat: simţeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun <Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!> (sublinierea autorului ) Acesta este un semn pe care poate nu l-ar înţelege lumea.Descopereai frumuseţea şi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea – simţ de are fineţe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut; dar nu trebuie ignoraţi ăştia dacă îşi revin’’.


Tot despre timpul petrecut la sinistra închisoare de la Aiud părintele spune aparent surprinzător că ‘’a fost extraordinar.Am ieşit foarte folosit… Erau fel de fel de oameni, adunaţi din toată lumea. În sfârşit, lucrul ăsta îl ştiţi, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temniţă era suficientă, era destul ca să te smerească…’’ Această explicaţie a părintelui este şi motivul pentru care am folosit expresia ‘’experienţe penitenciare’’ pentru perioadele sale de detenţie.


Despre legătura cu Cel de Sus a părintelui Arsenie, tot Maxim Virgil îşi amintea că a nimerit iarna într-o închisoare comunistă,  într-o celulă de pedeapsă, cu noroi pe jos, cu Arsenie Papacioc. După tortura şi înfometarea suferite, n-a mai putut să stea mult în picioare şi a vrut să se întindă pentru a se odihni. A.P. a intervenit prompt: ‘’Nu te aşeza, a zis, căci am încercat eu mai devreme. Şi adormind, m-am trezit tras de picioare de un înger: <Scoală, Arsenie, dacă nu vrei să mori! Vremea ta nu a venit încă!>’’

 

Concluzia trasă de părinte în urma acestei a doua experienţe penitenciare personale  a fost următoarea: ’’Nu puteai să compari, pentru că este o mare greşeală să-ţi vezi poziţia ta în comparaţie cu cea fost sau cu ce visezi să fie. Trăieşti momentul, care ţi-e dat total pentru Dumnezeu! (sublinierea autorului ) N-aveai voie să compari, că nu mai puteai să vezi libertate şi bunătate la oameni. Nu era atrofiată dragostea, ştiam că există o lume liberă. Dar nu asta contează, ci actul tău de totală prezenţă. Chiar într-o lume albă, nu într-o lume roşie, comunistă.’’ În acest pasaj cred că se regăseşte şi titlul cărţii, Veşnicia ascunsă într-o clipă.

 

 

Dar părintele a fost urmărit de Securitate şi după amnistia generală din 1964. Mitropolitul Andrei de Alba Iulia  l-a vizitat pe părintele Arsenie de mai multe ori: când era inginer în 1973, apoi student la Teologie şi după ce a devenit preot, la hirotonisirea sa contribuind şi recomandarea părintelui Arsenie. Viitorul mitropolit nu a ştiut că întâlnirile lor era monitorizate de Securitate, până când, preot la Turda fiind, maiorul Vasile Pop i-a spus la un  moment dat: ’’te fac  eu să te spovedeşti cum te-ai spovedit la legionarul acela de la Constanţa.’’ (sublinierea autorului) Acest moment a fost probabil ulterior rânduirii părintelui Arsenie ca arhimandrit la Mânăstirea de maici Sf. Maria din Techirghiol, judeţul Constanţa, în 1976.

 

 

SURSE

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, 2 vol., ed. Gordian, Timişoara, 1997 
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 168 p.

 

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required