Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Poezii de D. Pariza în antologia lui A. Nasta
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
23-06-2011

Poezii de D. Pariza în antologia lui A. Nasta

Rate this item
(0 votes)

În 1985 poetul aromân Atanasie Nasta a publicat o antologie de poezie aromână, în care a selectat 7 poezii de Dumitru Pariza (17.01. 1908 Grămăticova, Macedonia otomană - ), ale căror versiuni româneşti îmi aparţin.


1. Flambura părnăsită (Steagul abandonat)

Grămedz di lăi niori azvom dit fund di dzare;

dit cheplu-a lor rufeile, cu frondu greu se-aspargu,

văzduhlu tot si umple di albe-azburătoare,

cu peanile disfapte ca pîndzî di catargu.

(Grămezi de negri nori apar din nemărginita zare;

din ei fulgerele, cu răsunet greu scapără,

văzduhul tot se umple de albe zburătoare,

cu aripi desfăcute ca pânze de catarg.)

Pi sum niori plutinda si-aleapidă în largu

amarea s-astrisară cu vreavă-asurdzitoare,

pînă dinclo iu seamină din ţer hărdzitul soare

amalămă pe-aloclui nimărdzinitul agru.

(Pe sub nori plutind se repede departe

marea sare cu vuiet asurzitor,

până dincolo unde seamănă din cer nepreţuitul soare

aur pe a pământului nemărginită ţarină.)

La stăniuri şi-adunară căşearli cătăndiile

că nu mai pot cupiili tri dorlu de-a iernare,

pi stanea di la şoput, şi-ascutură fluriile

uscat asunătoare un fag cu-nvirinare!

(La stâne şi-au strâns căşarii bagajele

că nu mai pot turmele de dorul de iernat,

pe stâna de la izvor, îşi scutură frunzele galbene

uscat sunătoare un fag cu întristare!)

La stanea di pi munte, un cîne maş armase

cu duhlu-a picurarului vătîmat di andarţ,

Viglinda-l şi plîngînda-l cu zghicure jiloase…

ti farmîcă-aurarea-li, din-dzeană cînd u avdz.

(La stâna de pe munte, un câine doar rămase

cu duhul ciobanului ucis de antarţi,

Veghindu-l şi plângându-l cu bocete de doliu…

te înfioară lătratu-i de pe deal când îl auzi.)

Un cîne maş…şi suflitu-ni…Te bleastim îli dimîndă

însingurat s-aveagle ună străveacle flambură

di ginta-ni părnăsită?

Măratlu, ca vulturlu cu peana sîndzirînda,

Înfricuşat lu sclimur, s-li-asculţă ti cutreambură…

(Un câine doar…şi sufletu-mi… Cu blestem îi porunceşte

însingurat să vegheze un străvechi steag

de neamu-mi părăsită?

Bietul, ca vulturul cu pana sângerândă,

înfricoşatul vaiet, să-l asculţi te cutremură…)


2. Înclinare (Închinare)

Nu apăndăescu vatra strauşască vîrnoară

s-u ved, necă vizirea pădurilor s-ascult...

'ncărcate di căňină maş dorurle ňi-azboară,

dit praglu-a chirdăciunilei, la praglu-a lor durut.

(Nu mă aştept vatra străbună vreodată

s-ovăd, nici vuietul pădurilor s-ascult...

încărcate de întristare doar dorurile îmi zboară,

din pragul pieirii, la pragul lor iubitor.)

Primveară ş-muşuteaţă ne-aduse caldul soare;

grădini di steali-i ţerlu şi loclu plin di vlagă;

ascutură, mărate, apala di-nvirnare

ţe se-aşternu pi frunte ca bruma pi vuloagă!

(Primăvară şi frumuseţe ne-aduse caldul soare;

grădini de stele-i cerul şi pământul plin de putere;

scutură, bietule, vântul de tristeţe

ce se aşternu pe frunte ca bruma în poiană!)

Ti nîngăseaşte mintea ma dorlu nu ti-alasă,

că sclimură tu sîndze nă veacle fărmăcare;

furtuna di urghie prin poarta-ntunecoasă

a etilor străbate amara ta cîntare!

(Te nîngăseaşte mintea, dar dorul nu te lasă,

sclimură în sânge o veche otravă;

furtuna de orbire prin poarta-ntunecoasă

a veacurilor străbate amara ta cântare!)

Tricutlul ş-viitorlu dit rădzătini azmulte...

Si-arăspândiră soţli, tru noapte alţ intrară;

un dor maş ni-armase: S-mi adun cu-aumbre scumpe,

bărbaţili ţe cîntară chirduta noastră fară!

(Trecutul şi viitorul din rădăcini zmulse...

Se răspândiră prietenii, în noapte alţi intrară;

doar un dor ne rămase: Să mă întâlnesc cu umbre scumpe,

bărbaţii ce cântară uitatul nostru neam!)

Viniţi! Că duhlu-a vostru e singura-nă flambură;

tu eti fucurine armasit voi, neastimte;

agalea apruchiaţ-vă di inimle ţe treambură

ca steale viglitoare pi Sîmtile Murminte!

(Veniţi! Că duhul vostru e singurul steag;

în timpuri vetre rămaserăţi voi nestinse;

agale apropiaţi-vă de inimile care tremură

ca stele veghetoare ale Sfintelor Morminte!)

 

3. Şoputlu al Mihali (Izvorul lui Mihai)

Ună pădure speasă di fadz tu şilătură,

cu-aumbre lăi, ca toamna sum ţerlu niurat,

ş-dit prag di muşcliu, vearde di-asime ună gură

azvoame dit afunduri un cliput nicurmat!

(O pădure speasă de fagi în curmătură,

cu umbre negre, ca toamna sub cerul înnorat,

şi din prag de muşchi, verde de argint o gură

aruncă din adâncuri un cliput neîncetat!)

Auaţe capidanlu ş-tricu mărate-ļi bană,

ca ună sindilie pi uruteţ sîrghită,

cu dor păstreadză-auşli tu inimă-a lui fană,

ascapiră-a lui numă tu-a gionilor bruită.

(Aici căpitanul şi-a trăit biata-i viaţă,

ca o vijelie pe rele pornită,

cu dor păstrează bătrânii în inima lui faimă,

scapără al lui nume în a junilor privire.)

Dit undili di crustal, ficiorli sorb giuneaţă

cînd trec la pînăghiri di veară, pi cărare;

îļi cîntă cărvănarlu neaştearsa-ļi tinereaţă,

si-nclină şi s-adiscurmă tu-avroasile-aumbrare.

(Din valurile de cristal, feciroii sorb vitejie

când trec pe la sărbătoarea de vară, pe cărare;

îi cântă cărăuşul neştearsa-i tinereţe,

se-nchină şi se odihnesc la răcoroasele umbrare.)

S-cutriambură pădurea, tu oara, cîndu moartea

tu inima-li aslanc ş-plîntă afund cuţutlu...

Ma tu agîrşire nu lu-afundă vîrnoară soartea;

La chirătadz ca pală si furniseaşte duhlu.

(Se cutremură pădurea, în ceasul, când moartea

în inima-i de leu îşi împlântă adânc cuţitul...

Dar în uitare nu îl afundă vreodată soarta;

La chirătadzi ca pală se arată duhul.)

Vîrtelniţa chirolui, ca ună lamne mută

tu hauă va aruncă an după an, ninfrîntă;

ma numa căpidanlui v-arsună eta tută

tu-a şoputului gurgur-murmintu care cîntă!

(Vârtelniţa timpului, ca o ţeavă mută

în hău aruncă an după an, neînfrântă;

dar numele căpitanului va răsuna tot timpul

în a izvorului susur-mormânt care cântă!)

 

4. Moi, lilice di pi rug (Măi, floare de plantă târâtoare)

Dit cinuşa fucărinăļei astimte,

Nu-ňi triţea prit minte jarlu s-disvălescu;

Ma mirăchile ponde, vîrnoară-asvimte,

Inima ňi-u şcrumă, ocļi-ni aumbrescu!

(Din cenuşa vetrei stinse,

nu-mi trecea prin minte jarul să-l descopăr;

Dar dorinţele blestemate, niciodată învinse,

inima mi-o chinuie, ochii îmi umbresc!)

Dip, ca vintu, timplu cu-agonie-azboară,

scaļe acriscură pi cărărle-a noastre,

Ma bruita-ni soarbe ca întîia oară-a

Ocļilor afunde ‘nghiliciri albastre.

(La fel ca vântul timpul iute zboară,

Scai crescură pe cărările noastre,

Dar privirea-mi soarbe ca întâia oară

ale ochilor adânci străluciri albastre.)

Primuveara treaţe, toamna vine mîne

noapte după noapte soare nou amintă,

ma sivdaia dusă, dusă arămîne,

harea-li maş armîne-niurismă neastimsă.

(Primăvara trece, toamna vine mîine,

noapte după noapte soarele din nou răsare

dar dragostea dusă, dusă rămâne,

farmecu-i doar rămâne mireasmă eternă.)

Ca di-arug lilice budza sumarîde?

Perlu di flurie scapiră la soare!

O, sum fruntea albă, maş virin se-ascunde,

Dzeanile par umbrie, dip ca di ňioare.

(Ca a plantei târâtoare floare buza surâde?

Părul auriu scapără la soare!

O, sub fruntea albă, doar tristeţe se-ascunde,

vârfurile par umbre, la fel ca de mioare.)

Dorurile-ni mărate frîmte di cănină,

Cupa di fărmaţe pîn’la fund biură,

s-pritundeare vrînda umbra ta luňină,

nu-I tu erma dzare, vîrnă lai spărtură!

(Dorurile-mi sărmane frânte de întristare,

cupa de otrăvuri pân la fund băură,

să răspândească umbra peste a ta lumină,

nu-i în pustia zare, vreo dorită spărtură!)

Stol di lîndăruşe, de-avîriga-ni cade,

pi-a lor guşe albă faţa ta-I scriată;

Cănda mi vîrghiră: Dorlu nu ti-aroade

tră ună fidane tu mirăchi nicată?

(Stol de rândunele, împrejur îmi cade,

pe-a lor guşe albă faţa ta-i scrisă;

Parcă mă certară: Dorul nu te roade

pentru un vlăstar de dorinţe plin?)

Ca un schin dit cheptu, zmuldze-a ta sivdae,

Tu cănină laie inima nu-şi chearde!

Tuţi ficiorļi cari trecură Marea Laie,

Poartă pliumb tu arpe, fana nu lăsi-avde!

(Ca un spin din piept, smulge a ta iubire,

în tristeţe nefericită inima nu-şi pierde!

Toţi feciorii care trecură Marea Neagră,

poartă plumb în aripi, despre ei nu se mai aude nimic!)

Inima mărată, ninca, ma adastă

toarnă-ţi ocliul plîntu cătră larga dzare,

tra si-ni vedzi suratea, ca’nă pîndză-albastră

di cărave, dusă di vîltori, pi-amare!...

(Inima sărmana, încă, mai aşteaptă

întoarce-ţi ochiul plâns către larga zare,

ca să-mi vezi faţa, ca o pânză albastră

de corabie, dusă de vâltori, pe mare!...)

Nu-ňi apîndixeamu, să-ňi te-a aduc aminte,

dit cinuşa arsă jarlu s-disvălescu,

ma mirăchile ponde, vîrnoară-azvimte,

inima ni-u şcrumă, ocļi-ňi aumbrescu!

(Nu-mi mă aşteptam, să mi te-aduc aminte,

din cenuşa arsă jarul-l descopăr,

dar dorinţele blestemate, nicodată învinse,

inima mi-o chinuie, ochi-mi umbresc!)

 

5. Dor di cărvănar (Dor de căruş)

 

Di pi-analta dipărtari cu ghiurdăni di albi steale,

 

Luna plină scîntileadză priste lume ca un far.

 

Sum luňina alburie aştirnută pe-a lui cale,

 

vulturesc, si-analţă mare, ligănat, cu peane greale,

 

dit păduri tu noaptea ermă, dor cîntat di cărvănar:

 

(De pe înalta depărtare cu salbe de albe stele,

 

luna plină scânteiază peste lume ca un far.

 

Sub lumina alburie aşternută pe a lui cale,

 

Vulturesc, se înalţă mare, legănat, cu aripi grele,

 

din păduri în noaptea pustie, dor cântat de cărăuş:)

 

‘’Aide; şcreta mea sivdae, ş-tine, moi inimă laie!...

 

Văliuri, pădurli, cănda,sumnuroase s-trunduiră;

 

Iar niholu, mai agalea: ‘’S-tine, moi, inimă laie!...

 

Piste-afunda, nipitrumta şi ascumta Vale lae,

 

Greu tăţearea si aşterne, boaţea-li fadzli o surghiră!

 

(Haide; nefericita mea dragoste, şi tu, măi sărmană inimă!...

 

Văi, păduri, parcă, somnoroase se cutremurară;

 

Iar ecoul, mai încet: ‘’Şi tu, măi, sărmană inimă!...

 

Peste adânca, nepătrunsa şi ascunsa Vale Neagră,

 

greu tăcerea se aşterne, vocea-I fagii o sorbiră!)

 

Singur, singur, maşi cu dorlu, singur cu mirăchi amare,

 

către iu, ninduplicată, agra-li soartă tut ma-l poartă?

 

Di pri ţer mutresc aprease stealile aviglitoare,

 

di-li-aspulbiră asime măghisită pi cărare,

 

di-li aspun a paradisului malamatusită poartă.

 

(Singur, singur, doar cu dorul, singur cu regrete amare,

 

către unde, neînduplicată, aspra-i soartă tot îl poartă?

 

De pe cer privesc stelele care veghează,

 

de le spulberă argint vrăjit pe cărare,

 

de îi spun paradisului aurită poartă.)

 

’’Oi-bobo! mărat di mine, nu se ştie-a mea turnare’’...

 

Azbură dit chept virinlu prit singurătăţi di noapte;

 

călăuz arap cu chipur tradze ninte calea mare;

 

după nîsu, aumbre mute, sum a lunălei fănare,

 

trec, arada, cu căştigă, mulile chischine-şapte!

 

(’’Oi-bobo! bietul de mine, nu se ştie dacă mă voi întoarce’’...

 

Zbură din piept supărarea prin singurătăţi de noapte;

 

calul negru călăuz cu talangă o ţine înainte pe drumul mare;

 

după el, umbre mute, sub a lunii felinar,

 

trec, în şir, cu grijă, catâre şapte!)

 

Cheptu-a noaptilei disică, diunoară, arujirea

 

călăuzlui furtunatic, dip, ca ’nă bumbunădzare,

 

ca un sfulg intră-n pădure, trunduinda-li adurnirea.

 

Cărvănarlu ma li-u dzîţe, greu s-acumtina jilirea,

 

ş-văliurli prilung arsună: ’’Nu si ştie-a mea turnare’’!

 

(Miezul nopţii despică, deodată, nechezatul

 

calului călăuză furtunos exact ca un tunet,

 

ca un fulger intră-n pădure zguduindu-i adormirea.

 

Cărăuşul i-o zice, greu îşi domolea jelirea,

 

şi văile prelung răsună; ’’Nu se ştie când mă voi întoarce’’)

 

 

6. Aumbra (Umbra)

Ah, iară-ňi ti-alîncişi din depărtarea mută,

Fandasmă luninoasă cu braţăle disfapte,

cu ocļii lăcrămaţ di fara ta chirdută

cu suflitul şcurmat di vise moarte!

(Ah, iară-mi apăruşi din depărtarea mută,

Fantasmă luminoasă cu braţele desfăcute,

cu ochii înlăcrimaţi pentru neamul tău pierdut

cu sufletul chinuit de vise moarte!)

Ştiai că dorurile-a meale fărmăcate

La duhlu-a tău aviglitor si-adapă,

pricum buluchi di ţerghi la izvure curate

şi-asting foclu-n balsamul di apă.

(Ştiai că dorurile mele otrăvite

La duhul tău ocrotitor se adapă,

precum grupuri de ecrbi la izvoare curate

şi sting focul în balsamul de apă.)

Di cîte ori pi dzeană însingurat misur

Îndipărtate eti şi-n dzările irňii

ňi-afund mutrita, ti ved ca un vultur

plutinda pi sum ţerlu a veclilor Vlăhii!

(De câte ori pe vârf însingurat număr

Îndepărtate veacuri şi-n zările pustii

Îmi afund privirea, te văd ca un vultur

plutind pe sub cerul vechilor Vlahii!)

Tu a mea surghiune singur, auaţe, nu mi-alasă

ca ţerbul agudit zghilinda va hibă lăhtăroasă,

Oricît alumta noastră va hibă lăhtăroasă,

va ştiu cu pala-l Chita să-ţ ascultu dimîndarea!

(În al meu surghiun singur, aici, nu mă lăsa

ca cerbul lovit îşi striga sângerarea;

Oricât lupta noastră va fi înfricoşătoare,

voi şti cu sabia lui Chita să-ţi ascult porunca!)

Aua ti voi! Cu oclii învipiraţ fîntîni

di sfulguri di inate tră duşmanli gealaţi;

Cu frămtea, creastă-analtă bătută di furtuni

di-a farălei furtie cu umirli-aplicaţi!

(Aici te vreau!Cu ochii aruncai

fulgere de mânie pentru gealaţii duşmani;

Cu fruntea, creastă înaltă bătută de furtuni

de-a neamului povară cu umerii aplecaţi!)

 

 

 

7. Cîntic di rămas bun (Cântec de rămas bun)

 

Tu oara cîndu noaptea si-alumtă cu-apirita,

 

Si-arădăpsi cărvanea şi apărni-nchisita,

 

a călăuzului chipur învirinarea ş-deapină

 

pricum ună cămbană vrin suflit cînd ascapită!

 

(La ceasul când noaptea se luptă cu zorii,

 

Se pregăti caravana şi se dădu plecarea,

 

a calului-călăuză talangă supărarea îşi deapănă

 

precum un clopot vrîn suflet când se înserează!)

 

Ca un nior ţe doarme pi chipita di munti,

 

Ună dureari-ascumtă si alichi di frunti;

 

cum inima înclise tu-a ļei hîndoasi-avraguri

 

a ghisilor areape şi a nădiilor steaguri!

 

(Ca un nor ce doarme pe vârful de munte,

 

o durere ascunsă se lipi de frunte;

 

cum inima închise în ale ei adânci brazed

 

a viselor aripi şi a speranţelor steaguri!)

 

Cu-a ļei nicunuscută cătr-iu mi pindze soarta?

 

în dzare xinitia ş-disclise laie poarta…

 

Cu ocļi udzi cînd ieasi în calea ta căceacu,

 

Ca vipira mărazea-ni virsă tu chept fărmacu!

 

(Cu a ei necunoscută unde mă impinge soarta?

 

în zare străinătatea îşi deschise nefericită poarta…

 

Cu ochii uzi când iese în calea ta tâlharul,

 

Ca vipera mâhnirea-mi vărsă în piept otrava!)

 

A ficiuramlei căliuri armasiri diparte,

 

cad frăndzile împadi ca chicuti di moarte;

 

’’Videari bună’’ – grailu cînd vru tra-s treacă, troară,

 

niholu şi irnia-li răspundi: ’’Vîrnoară’’!

 

(Ale tinereţii drumuri rămaseră departe,

 

cad frunzele jos ca picături de moarte;

 

’’La bună vedere’’ – gura când vru ca să grăiască, imediat,

 

Ecoul şi pustiul îi răspund: ’’Niciodată’’!)

 

Voi munţi, păduri şi dzenuri ca lîndziti tăţeţ,

 

a toamnălei muhladă, ori duca mea plîndzeţ?

 

Incusuredz di-aumbra ţe piste mine-ngreacă,

 

ca Atlas pi anumir vă portu bana-ntreagă!

 

(Voi munţi, păduri şi dealuri ca bolnave tăceţi,

 

a toamnei vreme umedă ori plecarea mea plângeţi?

 

Încovoiat de umbra ce peste mine se lasă,

 

ca Atlas pe umăr vă port viaţa-ntragă!)

 

 

 

 

 

SURSA

Nasta Atanasie (editor), Ecou de cîntec aromânesc, editura Litera, Bucureşti, 1985, pp. 57-65

 

Last modified on Miercuri, 02 Noiembrie 2011 00:22
Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required