Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Mic dicţionar folkloric (Litera M)
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
30-11-2011

Mic dicţionar folkloric (Litera M)

Rate this item
(0 votes)

În 1979 editura Minerva a publicat lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia-1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.

Din cele 6 articole de la litera M am selectat paragrafe referitoare la folklorul aromân.

 

Martie


<După cum reiese şi din chiar folklorul contemporan, în vechiul calendar roman anul începea cu luna martie – ceea ce explică şi numele lunilor September, October, November şi December. În ale sale Fasti, I, 39, Ovidius precizează: ‘’Mars erat primus mensis’’, fapt ce se reliefează şi din următoarea legendă aromână, care circulă şi în folklorul grec (κνρ, 154-155):

‘’Odată, încă din timpul verei, cele 12 luni ale anului s-au înţeles ca să pună struguri într-un butoi şi, după ce strugurii vor fermenta, vinul să-l bea iarăşi toţi împreună, ca fraţi şi camarazi. La aceste cuvinte, Martie se sculă şi zise>{Eu cel dintîi voi pune vin în butoi şi după mine să puneţi voi toţi}. Au pus şi ceilalţi şi, după puţin timp, vinul a fermentat şi s-a făcut cum e mai bun de băut. Martie, care pusese cel dintîi struguri, zise celorlalţi: {De vreme ce eu cel dintîi am pus struguri în butoi, tot eu voi începe să beau}. {- Bine}, ziseră celelalte luni. Atunci a deschis cepul butoiului şi bău, bău, pînă ce nu a mai rămas decît drojdia.

După Martie, venea rîndul lui Aprilie. Cînd acesta s-a dus la butoi, gura lăsîndu-i apă de sete după vin, ce să vadă? Butoiul era răsturnat şi nici picătură, de jurămînt, nu curgea din el. Cînd văzu asta, se supără pe ceilalţi camarazi. Aceştia îl ascultă, se supără şi se gîndesc ce să facă. În cele din urmă au convenit ca Ianuarie să bată pe Martie pentru minciuna şi furtul ce a comis. Ianuarie îl înhăţă, luă o bîtă, îi trase o mamă de bătaie pînă ce zise aman! Îi luă şi puterea, ca anul să înceapă cu Ianuarie, nu cum începea, înainte vreme, cu Martie.

Bietul Martie, cînd îşi aminteşte că bău vinul şi că i s-a înşelat pe ceilalţi camarazi, rîde şi face timp frumos; dar cînd îşi aminteşte de bătaia ce a mîncat-o din partea lui Ianuarie, plînge, plouă şi ninge, şi devine foarte rece. De aceea lumea zice de luna lui Martie: Martie este şi haz face: aci-i cald, aci e rece.

Şi astfel bietul Martie a rămas de ruşine şi neiubit de ceilalţi camarazi ai lui’’ – ’’Lumina’’, V, 187; T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 68> (pp. 323-324)

<B) Cele două versuri, ca şi întregul final din legenda aromânească, reprodusă mai sus în transpunere, explică şi toanele atmosferice ale acesti luni – toane explicabile pentru clima ţărilor nord-mediteneene şi cari apar şi în foklorul altor popoare, cum ar fi: (…)

8. La aromâni e zicătoarea: ‘’Tuţ meşil’I mîcă carne, Marţul mîcă oasile’’ (Toate lunile mănîncă carne, Martie mănîncă oasele, adică: lunile de iarnă slăbesc vitele prin gerul lor, mîncîndu-le din carne, iar în intemperiile lui Martie ele pot muri, aşa că Martie le mănîncă oasele).> (pp. 324-325)


<D) La aromâni, ca şi la dacoromâni, numirea veche şi populară a acestei luni e Marţ(ul) – cf. şi I. Candrea, O. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, 1056 sau Coresi, Carte cu învăţătură, 1914, 144: ’’luna lui Marţi’’ etc. Dacoromânii o numesc şi Mărţişor.

Începînd chiar cu prima ei zi, de acestă lună e legat obiceiul numit la aromâni marţu, iar la dacoromâni mărţişor, care este

1.’’un găitan compus din două fire răsucite de mătase roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu unul de bumbac alb’’ – Simion Marian, II, 137,

care, ca şi la aromâni, are următoarea folosire:

2. ’’În ziua de Dochia se face mărţişor: un fir de mătasă sau lîna roşie, împletit cu alt fir alb, care apoi se pune la gît pentru ca purtătoarea să fie rumenă şi albă peste an. Se poartă pînă-n ziua de Sînt Gheorghe şi atunci îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireş înflorit’’ – E. Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, 1903;

3. ’’În ziua de 1 martie, fetele şi copiii pun la gît şi la mîni mărţişoare: două sbilţe de arniciu, una roşie şi una albă, răsucite’’ – C. Rădulescu Costin, Din Muscel – cîntece poporane, I, 1896.

Cf. I. Candrea, Folklorul medical român comparat, 1944; E. Petrovici, Texte dialectale, 1943, 188.

4. La aromâni (transpunere dintr-o schiţă literară): ’’Apoi [mama] ne leagă marţul şi la mînă şi la picior. – {Să nu vă înşelaţi să scoateţi marţul}, ne zise ea… {Acela de la gît vi-l pusei ca să nu vă înnegrească soarele; acela de la mîni, ca să fiţi feriţi şerpi (s’ nu vă şirpicaţ’’, iar acela de la picior, ca să nu vă împiedicaţi noaptea pe drumuri şi berzele; atunci vi le voi scoate şi le vom pune pe nucca să le ia rîndunelele, iar voi le veţi cînta:

Rîndunică, faţă roşie,

dă-mi puţină sănătate,

să-mi trăiască mama şi tata,

sora mea cu tot frate…} – ‘’Lumina’’, IV, 108;

5. ‘’’…ficiorl’I arucară marţăle s’ lă ţasă arîndurile cămeşile’’ (copiii aruncară mărţişoarele pentru ca rîndunelele să le ţese cămeşile) – ‘’Frăţilea’’, II, 250.

8. La albanezi, după aceeaşi operaţie ca la aromâni:

‘’Moi dalendyşe, / fake cuke, / buze bubuke, / şkep ghylpane, / bist gerşane’’ (Măi rîndunică, / faţă roşie, / buză boboc (de floare), / cioc ca acul, / coadă ca foafecii) – A. Leotti, Dizionario albanese-italiano, 1937, 102> (pp. 326-327)

 

<E) Oricare ar fi fost data Paştilor era imposibil – ca şi astăzi – ca Martie să lipsească din Păresimile mari. De aci şi dictonul prin care se înţelege prezenţa continuă a cuiva sau a ceva undeva:

’’Ca Marţul tu Păreseani’’ (Ca Martie în Păreasimi) – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 541> (p. 328).

 

Medicina empirică


<C) În cadrul acestui spirit anecdotic, menţionăm şi anecdota Aromânul medic din N. Batzaria, Anecdote, 1935, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 62-66.> (p. 333)


<D) (…) În concluzie, admitem că geneza şi evoluţia empirismului medical se datoresc nu numai instinctului experimental al omului, ci şi instinctului natural al altor fiinţe (animale, pasări etc), precum şi hazardului. Şi mai admitem că medicina popular nu trebuie total ignorată chiar în aceşti ani ai invenţiei penicilinei şi streptomicinei: la începutul acestui secol, în satul aromânesc Xirulivad din regiunea Veriei, bătrîna Hagigogu tratat cu success rănile periculoase ale oamenilor cu putregai de lemn de fag în care punea şi cite un ou. În această privinţă, cf. şi textul 94 din P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 263, care nu trebuie ignorat.

 


Mielul


<C) (…) ca folklor medical reţinem următorul procedeu din Franţa datînd din secolul al XV lea:

2. ‘’Se une femme est malade des varoles, il convient que son mari achate un noir agneau de l’annee et qu’il couche et lye sa femme en la peau de cellui agneau toute chaude et qu’il face son pelerinage et offrande a saincte Arragonde et pour certain elle en garira’’ – P. Sebillot, III, 130.

Acest procedeu, care aparţine mai mult etnografiei medicale, e cunoscut şi practicat şi astăzi în Peninsula Balcanică, bunăoară la aromâni, în al căror dialect e şi expresiunea caracteristică: l-băgară tu keale ‘’l-au pus în piele’’, adică ‘’fiind bătut pînă la vînătăi, l-au pus în piele’’ etc - cf. T. Papahagi, Din dicţionarul dialectului aromân, 17: keale.> (p. 337)


<D) Aspecte de raporturi dintre folklor şi limbă au mai fost tangentate în cursul acestei lucrări – cf. de exemplu, art. Ochiul

Aci, trecînd peste expresii ca: somnul mieilor, neaua (sau omătul sau zăpada) mieilor pentru care cf. fr. ‘’la neige des agneaux’’, precum şi peste proverb ca n’el ti faţi, luplu va ti mîcî (miel te faci, lupul te va mînca), P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 577 – semnalăm că, în dialectul aromân, petele albe de pe unghiile omului, numite în dacoromână noiţe şi oiţe, se numesc n’el’I ‘’agneaux: taches blanches sur les ongles’’ şi că aceste pete, ca şi la dacoromâni şi la alte popoare, sînt considerate ca fiind de bun augur.> (p. 338)

 


Minciuna


<A) În trecut şi aromânii au avut proprii lor spoitori conaţionali – azi, această meserie şi-au însuşit-o ţiganii cam peste tot. În această ocupaţiune excelau spoitori aromâni din Cruşova – spoitori cari, în dialectul aromân, se numesc γunusari. Aceşti γunusari erau renumiţi prin glumele şi păcălelile lor amuzante, ca şi prin minciunile lor tot atît de amuzante.> (p. 338)

 

<B) (...) La aromâni tot ca ghicitoare (în transpunere dacoromână):

’’Ce trecu pe afară,

că orbu o văzu,

mutul îi grăi,

surdul se sperie de vocea lui?’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 384> (p. 339)

 

 

Muma-pădurei

 

<B) 4. (…) La aromâni aceste fiinţe mitologice par a fi necunoscute. În dialectul aromân se zice, de exemplu, om di pădure, dar se înţelege un ’’om sălbatic, necivilizat’’. Totuşi, în legătură cu citatul 4 reprodus mai sus din folklorul italian şi în care apare cuvântul giovedi, poate că ar fi de relevant că în credineţele aromâneşti există o rea-făcătoare bătrînă supranaturală numită Gioia, care, după nume nu poate rămînea străină de Joimărica sau Joimăriţa din dacoromână: şi Gioia şi Joimăriţa înseamnă ‘’epouvantail, croquemitaine’’. În comuna mea natală, Avdela, e numele topic Keatra a Gioil’ei.> (p. 342)

 

 

Muntele


<B) (…) La aromâni, ai căror munţi, ca înălţimi şi întinderi rămîn mult în urma celor ai Chinei:

4. (Rezumat) După ce a făcut lumea Dumnezeu a chemat toate popoarele spre a le împărţi pămîntul după alegere. Grecul a cerut marea; bulgarul, pămîntul de arat; albanezul, rîpile. Într-un tîrziu, după ce s-a făcut împărţeala, soseşte şi românul, care cere munţii. Dumnezeu: ’’- Tocmai munţii ai ales; De ce nu ceri şi tu un loc bun? – Dă-mi, Doamne, munţii căci în munţi e tot ce e mai bun: păşuni pentru oi, vînt şi apă rece pentru noi şi totdeuana noi sîntem aproape de tine. - Ai tăi să fie’’ – T. Papahagi, Aromânii,1922, 196-197.

(Pentru variante ale acestei tradiţii cf P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 787-788)

Prin urmare, departe ca muntele să-i inspire vreo teamă, şi, ca să se vadă şi mai bine ceea ce el pentru aromân, mai relevăm cele ce urmează.

Într-o poezie populară, aromânii, cari au apucat şi cărări haiduceşti de munţi, exclamă:

5. ’’casa-a noastră-i muntile’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 1007.

Cf. T. Papahagi, Antologie aromânească, p. XVI; T. Papahagi, Aromânii, 194; T. Papahagi, Paralele folklorice (greco-aromâne), 53; Th. Capidan, Limbă şi cultură, 1943, 183.

Un proverb tot atît de caracteristic:

6. ’’Armînlu tu munţ easte ca amarea arihătipsită’’ – T. Papahagi, Antologie aromânească, 5.

Şi o constatare tot atît de elocventă: în 23 iunie 1919, unui grup de aromâni fărşeroţi oieri din Albania i s-a promis împlinirea unor anumite dorinţi. Atunci unul dintre ei a răspuns:

7. ’’Dacă ne vei da de toate cîte ne spui, atunci noi te vom avea (te vom considera) ca un munte’’ - T. Papahagi, La românii din Albania, 1920, 50.

Sînt, deci, realităţi cari, sub o formă sau alta, pot face parte din patrimoniul folkloric al oricărui popor pastoral ce e în plin şi continuu contact cu muntele, chiar dacă lumea unu atare patrimoniu nu e aceeaşi. În această privinţă, merită a fi reţinută bunăoară următoarea constatare. S-a văzut ceea ce e muntele pentru aromâni; cu toate acestea, acea fantastică lume folklorică formată, de exemplu, din diferite genii, spirite, vampiri, zîne, vrăji, minuni etc. – pe care o vedem atît de bogat şi de impresionant activînd în masivele Alpilor (cf. de pildă Ceresole) – o atare lume e ca şi inexistentă la aromâni. Această lipsă foklorică credem că nu s-ar putea explica decît avînd în vedere structura sufletească menţionată şi la începutul acestui articol. > (pp. 345-346)

 

<C) (…) La aromâni (în transpunere literară):

4. ‘’Hei tu munte, şi măre tu colină, / apleacă-mi-te încă puţin. / Apleacă-mi-te şi mi te fă şes. / ca să-mi văd casa mamei. / Fă-mi-te şes,fă-mi-te neted loc, / ca să-mi văd vatra cu foc’’ – T. Papahagi, antologie aromânească, 1922, 46, 357; P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 873, 889, 994, 1022; P. Papahagi, Poezia înstreinării la aromâni, 1912, 27. (…)

La aromâni (în transpunere):

7.‘’Munte înalt şi îndepărtat, / apleacă-mi-te, munte înalt, / şi fă-mi-te, vale, mai încoace, / să mi te întreb de draga mea…’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 889.> (p. 347-348)

 

<E) Dintre proverb, merită a fi reţinute următoarele:

  1. 1.La aromâni: ‘’Dipusiră munţîl’I şi si-alinară cupriile’’ (S-au lăsat în jos munţii şi se înălţară gunoaiele) - Z. A. Araia, T. Caciona, p. V.
  2. 2.La aromâni: ‘’Muntile di neauă nu si-aspare’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 563.
    1. 4.Proverbul acesta, care există şi la aromâni (P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 562), la dacoromâni apare versificat: ‘’Cînd s-o-ntîlni deal cu deal, / noi să bem dintr-un pahar, / Cînd s-or tîlni munţi cu munţi , / no să merem la părinţi…’’> (p. 350-351)

 

<F) Trec]nd peste cunoscutul dicton biblic cu credinţa care poate muta munţii şi pentru care cf şi credibilitatea raportată de Polo, 52-58, încheiem cu un amănunt filologico-geografic. Metaforic, în dialectul aromân greutatea mare e arătată prin munte:

’’1.L’i-aspune munţi’’ (îi arată munţi, adică îi arată că sînt dificultăţi mari de învins) – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 563.

2.’’...feaţe giuratlu aestu greu ca muntile’’ ( a făcut jurămîntul acesta greu cu muntele) – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 8.> (p. 350)

Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required