Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Poezii de C. Colimitra în română
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
16-09-2011

Poezii de C. Colimitra în română

Rate this item
(0 votes)

În 1994 scriitorul aromân Constantin Colimitra publica în SUA volumul Mozaic cu 106 poezii în română, din care am selectat următoarele 30: Mozaic, Te caut, Sire Mihai, Eva, Părinte Sat, Prietenie, Statuia libertăţii, Americă, Venus, Galateia II, Prometeu, Iia, Smerită Tismană, Brâncuşi, Unire, Ţie, Ovidiu; Are papu, Hristos a înviat, Manol; Ţie, John Wayne; Crăciunul e, Prietene,Întâia temelie, Eu sunt Roşiorul, Plecat-am nouă, Mi-e Ţara cu mâinile- cătuşe, Ce-Ţi doresc, Cadrilaterul II, Frae Ioane, Balada Luceafărului.

 


Mozaic


Poezii – Mozaic, idei diferite

Aşa cum de muză au fost inspirate,

Apoi în cuvinte-n expresii î-mbrăcate

Şi-n stihuri cu rimă şi ritm, rânduite.

 

Poetul fiinţă de Domnul aleasă

Să umble cu capul prin nori, printre stele

S-asemuie-ndată cu una din ele

Iubita-i de suflet, iubita mireasă.

 

Tot lui hărăzit-îi să cânte din liră

Eroice fapte, viaţa în toate

Şi doruri şi vise, dar fără-a socoate

Că ei: muritorii l-admiră.

 

Păşeşte pe-o cale, pe-un drum care-ndreaptă

Spre cea ce se cheamă de mult veşnicie.

Divina scânteie din vreme, el ştie

Că e har şi e dată de-o minte-nţeleaptă.

 

Nu-i pasă de viaţă, nu-i pasă de soartă

La muza- icoană adesea se-nchină,

Să aibă în vers cât mai multă lumină

Ce şi-acest Mozaic cu fală o poartă.

(Sublinierea aparţine autorului – n. n.)

 


 

Te caut


Soţiei mele, Evghenia (Coca), al cărei suflet şi-a luat zborul spre lumea celor drepţi, în noaptea de 10-11 Iunie, 1993.


Te caut zi, noapte, aici, pe pământ,

În casa în care noi, doi am trăit

Şi... e primăvară cu trist ciripit

Soţia mea dragă cu suflet sfânt.

 

Dece-ai plecat oare, dece ai plecat?

Au cine-avu dreptul suflarea să-ţi ia?

A ta frumuseţe şi graţia ta

Să piară-n neunde, aşa, dintr-odat!?

 

În zare privesc, să te-ntorci şi-aştept mut

S-apari ca lumina unei dimineţi,

Unică-ntrupare a două vieţi

Noi să fim, cum am fost dintr-un început

 

Ori vezi, mă aşteaptă, durerea mi-e foc,

Nu pot fără tine de-acum, eu să stau

De-ar fi ca să-mi ceară, EL, totul să dau

Iubito voi da pentru a fi la un loc.

 

În veci la un loc, cum am fost amândoi,

La bune, la rele, prin tot ce-am trecut

În viaţa ce-i dată cum un împrumut

De CEL ce ne-o cere s-o dăm înapoi.

 

 

Sire Mihai


Te-am cunoscut Măria Ta şi Sire

Din Cartea Ta cu poezii numite

Crunte dureri a inimii, robite

De-o dragoste rapace, de-o simţire

 

Cu voia Domnului deslănţuite

Ca un taifun. E răsvrătita fire

A geniului ce ştie să înşire

Pe lira lui cuvintele cinstite

 

Să iasă o cantata-o simfonie

Ce copleşesc de-avalma o mulţime.

Sire Mihai ce ai putut a scrie

 

E-mpodobit cu prea distinse rime,

Cu versuri ce vrăjesc, care încântă

Irupte din Lumina Ta cea sfântă!

 

 

 

Eva

 

Păcatul tău prea supărând divnul

Ţi-a dăruit o nouă ipostază

Din farmecul candoarei în extază

Păstrat-ai şi amarul ca pelinul

 

Păcatul tău e lege azi de bază

Cu care toţi ne îndulcim destinul

Suavă eşti, tu EVĂ precum crinul

Când şi-a deschis corola-n amiază.

 

Tu eşti de-atunci şi mamă şi soţie

Prea fericind lumeasca-Împărăţie.

N-aş vrea să văd nic umbră de sfială

 

Pe chipul tău, ci zâmbetul ce cântă

Căci dragostea ta pură est sfântă

Şi trandafir să-l porţi la piept cu fală!

 

 

 

Părinte sat


O, lasă-mă să te cinstesc părinte,

Părinte-Sat de-atunci, de-odinioară

Unde a zburdat copilăria; doară

Să vreau că, vezi, oricând mi-aduc aminte

 

De tine căci la dreapta-ţi subţioară

Am stat mereu ca un copil cuminte

Gustând din darurile tale sfinte

O, satul meu-pierduta mea comoară.

 

De câteori un vis de-al meu te-aduce

Spre a vedea cum fost-ai tu, o vreme;

Dar vai, îţi văd la căpătăi-o cruce

 

Şi inima începe-ncet a geme,

Fiind zdrobită de o mare jale.

Părinte – Sat mă-nchin sfinţiei tale!

 


 

Penelopa


Şi... ţi-au venit peţitorii acasă

Penelopă tu, regină-soţie

Acei mişei, crezând căn-o să vie

Odiseu-rege cu mintea faimoasă,

 

Că a pierit la Troia-n bătălie

Şi acum văduvă rămasă

Tu poţi fi a doua oară mireasă

Cu graţia tacu-a ta hărnicie.

 

Fidelă, deci, ca şi-altele în lume

Ai spus că vrei să ţeşi o pânză lungă

Gândind că el, Ulise o să ajungă

Să curme a lor banchet, sinistre glume

 

Apoi şi-a lor ticăloşie.

Şi a sosit Ulise-erou-rege,

Dându-le lor doar după a lui lege:

Îi logodi cu groapa pe vecie!

 

 

 

Prietenie


Poetului, C. Guli


Prietene, plecat-ai prea de vreme

Şi tocmai când spre răsărit o zare

S-a luminat şi... parcă şi-o chemare

Pentru acei al căror suflet geme,

 

Grăbeşte sus, pe-a munţilor spinare

Să spună ea: poete nu te teme

Şi nu pleca căci cartea cu poeme

Aştaptă s-o termini. Nu oricare

 

E-nvrednicit poem, sonet să scrie

Să fie amic cu muza Euterpe.

În lume sunt atâtea gândiri sterpe,

 

Că-i necesar, a noastră datorie

S-o-ndeplinim aşa cum se cuvine.

Spre-a neamului şi al Ţării bine!


 

 

Statuia Libertăţii

Statuie, tu, magnifică statuie

Cu torţa-ţi ce spre ceruri se avântă

Îndeplineşti o datorie sfântă

Primind pe om în noua cetăţuie,

 

În care el despovărat de rasă,

Pătrunde-n setos de Libertate,

De adevăr, de-o gură de dreptate

Înfăşurate-n steagul de mătasă.

 

Rămâi pe loc: cum treaza sentinelă,

Veghind solemn la poarta- Americană

Nu intre-n veci o minte rea, rebelă

 

În sanctuarul fără de prihană

A Libertăţii-zestre pur divină,

Statuie, tu, a-Americii lumină!

 

 

Americă

Americă ce-ţi datorez eu, Ţie

Nu pot plăti, dar fiindcă sunt poet

Eu îţi închin cu pana-acest sonet,

Această prea frumoasă poezie!

 

Să ştii că azi nu e nic un secret

Că numele ţi e-un nume de magie

Cât va dura? Etern, o veşnicie!

Prezic, deşi n-am darul de profet.

 

Cu inima-ţi atât de generoasă

Tu fericeşti şi omul cel umil.

De peste mări şi ţări al tău profil

 

Arată şi steaua luminoasă.

Nu-i nimenea pe-acest pământ, sub soare

Să-ntunece unica Ta splendoare!

 

 

Venus

Te-a făurit cu-a lui măiastră daltă

Maestrul cel purces în nemurire.

Miracol nou, simbolizând iubire

Femeie şi zeiţă laolaltă.

 

Te-a mutilat barbar ieşit din fire

Cu mâna lui netrebnică unealtă

Chiar ochii tăi văzut-au cum tresaltă

Acel neghiob de-a lui nelegiuire

 

O, şi aşa: ciuntită, fără braţă

Tot omul, cu privirea îţi răsfaţă

Divinul corp ce-atins desăvârşirea.

 

O, Venus, tu, mai proaspătă ca zorii,

Nu-ţi vor muri niciând admiratorii

Cei care plâng, văzându-ţi schilodirea!

 

 

Galateia II

Cu dalta lui celebră, atunci, durată,

Intrat-ai în legendă, Galateie

Şi... tot privind la tine, o scânteie

Ţîşni din mintea lui, apoi îndată,

 

Văzu ca-n vis că tu poţi fi femeie,

Iubita lui cu inima curată,

Cu sufletul şi trupul fără pată.

O rugă şi, Ea, Afrodita-zee,

 

Te-a-nsufleţit, ţi-a dăruit viaţă.

Pigmalion, văzând acea minune,

Şi ca fiinţă cât eşti de măreaţă,

 

Prea fericit, abia-a putut a spune:

Iubita mea, frumoasa mea soţie,

De-apururea a mea Împărăţie!!!

 

 

Prometeu

 

Laurii coroanei ce ţi-ai pus pe frunte

Ard mai bine astăzi, luminând pământul,

Fapta ta zdrobit-a suflete mărunte;

Laudă-ndrăznelii ce şi-a spus cuvântul.

 

Munte de conştiinţă frământai în tine,

Gândul sfredel tare a străpuns şi zarea

Care dintre toate-i cel mai mare bine?

Omului din beznă să-i aprinzi cărarea!!

 

Să păşească-n viaţă nu pe dibuite,

Ci în jur de juru-i veşnică lumină.

Cine poate spune câte nopţi cernite

A trăit el, omul fără nici o vină.

 

Orice veac îşi are draci ce stau la pândă

Cucuvele hâde prevestind urgia,

Prometeu, nu plânge, aspra ta osândă

Este biruinţa soră cu vecia!!

 

 

Iia

 

În tine-a pus românca hărnicia

Şi lacrima şi chipul Ţării tale,

Iubirea ei cu albele-i petale;

Apoi ţi-a spus eşti: EA, chiar ROMÂNIA!

Dar a mai pus cu grija-i de Ioană

Crâmpei din cer de vară-nflăcărată

Şi-a făurit cum nimeni, niciodată

Cea mai de preţ podoabă şi icoană.

 

De sărbători, când tu alergi la horă,

Flăcăii-n sat şi pomii din grădină

S-apleacă-adânc şi-adânc ţi se închină

Iar tu le dai surâs de auroră.

 

 

Smerită Tismană

 

Din vreme domnească zidită ai fost

Cu mâini monahale şi gândul senin,

Smerită Tismană: menire şi rost,

Lăcaş de-nchinare solemn ca un crin.

 

Aici între stâncă, pădure şi cer

Stai vie de-apururi, plutind în văzduh;

Se scutură-afară de zgură şi fer

Tot omul ce-aspiră credinţă şi duh.

 

Ascult în tăcere doar paşii domneşti

Şi-ai lui Nicodim, monahul păstor,

Sublima cântare de voci îngereşti

Când pacea şi-amurgul pătrund în pridvor,

 

Când ruga e-n şoaptăşi Domnul de sus,

Stăpânul a toate, suprem Împărat

Coboară-n icoană zâmbind lui Isus

Şi mie creştinul cu El împăcat.

 

 

Brâncuşi

 

Duh românesc ţi-a pus în mână dalta

Să cizelezi o marmură, o piatră

Cu-a lor înfăţişare alta şi alta,

Schimbând Hobiţa într-o sfântă vatră.

 

Străpunge-un cer albastru azi coloana:

Ideal semeţ, sfidând nemărginitul,

Şi pasărea ce nu-şi opreşte goana,

Şi numele mai dur decât granitul.

 

La cină ea, pofteşte, Masă Mută

Cu duhul ei săraci să ospăteze,

Coboară-ncet amurgul şi sărută

Ai porţii ochi ca două paranteze.

 

Stă gârbovit, Brâncuşi de gânduri grele,

Moşneag albit, întruchipare magă,

Se uită printre pleoape-mici zăbrele,

Ţăran purtând pe umeri o desagă.

 

 

Unirea

 

Măria Ta Ţi-e visul un curcubeu pe umeri

Ne-astâmpărată horă Te prinde-n roata ei.

E nuntă mare-n Ţară şi dacă vrei să-Ţi numeri

Nuntaşii, ia hârtie şi un domnesc condei.

 

Hotarul despărţirii e şters din geografie;

El: Milcovul rămâne în amintire, blând.

Muntenia, Moldova sunt unică făclie

Ce arde-n pieptul nostru şi-n marele Tău gând.

 

S-a năruit şi ura ce contrazice firea,

Afară-i dimineaţă, iar vulturul în zbor,

Rotindu-se-n tărie, el miruie UNIREA

Un DOMN de-acum încolo, o ŢARĂ, un POPOR!!!

 

 

Ţie, Ovidiu

 

Aud şoapta gândurilor tale

Fâlfâitul aripilor lor;

Spune-mi Ovidiu, dacă ţi-e dor

De Roma şi de fecioarele sale.

 

Te-a decorat în piept cu o rană

Augusta sentinţă cu venin,

Acum pe ţărm, la Pont Euxin

Se plimbă umbra-ţi fantomă sărmană,

 

Surghiunul e greu în lumea sarmată

Departe, la ultimul hotar

Al imperiului, în zadar

Privirea ta cruntă, mâniată

 

O îndrepţi înspre soare-apune

Spre CETATEA ETERNĂ, sperând,

Să vezi mesagerul cel blând

Să-ţi aducă o veste-minune.

 

Clemenţa de întoarcere-acasă

La ROMA, la ROMA, acolo

Unde domneşte şi Apollo,

Unde poezia ta, mireasă

 

Îşi aşteaptă mirele-poetul

Să-i fie fruntea de două ori

Încununată cu lauri, cu flori.

Au cine cunoaşte secretul

 

Destinului Ovidiu şi toana

Lui precum acea de femeie?

Fruntea-ţi e sortită să steie

În surghiun, să refuze coroana

 

De bucurii, s-o schimbe cu una

Pentru-a tristelor gânduri şi trai

Care-ţi cere să dai şi să dai

Fărâme din viaţă, într-una.

 

Cu tristeţe prin poarta centrală

Pătrunzi în sanctuarul secret

Al nemuririi Fiu şi poet

Al Romei şi-al omenirii fală!

 

 

Are papu

 

Are papu-o nepoţică

Cu un suflet ca o floare

Am lăsat-o mică, mică

Şi mă doare, şi mă oare!

 

Plângi tu, inimă bătrână

Fiindcă eşti aşa departe;

Soartă meşteră-hapsână

M-ai lovit c-un dor de moarte.

 

Ţipă rana larg deschisă,

Sângerândă, nelegată,

Ochiul ei ca o narcisă

Îl voi mai vedea vre-odată?

 

Doamne, dă-mi cu mâna-Ţi bună

Ziua când să-i văd iar faţa.

Ce n-aş da, chiar azi să-mi spună:

Papu, bună dimineaţa!

 

I-aş răspunde: o, fetiţă

Anii opt s-au dus, vezi bine

Un sărut pe-a ta cosiţă

Să-l păstrezi cum se cuvine!

 

Anii tăi ca o corolă

De candide crizanteme.

Andreolă, Andreolă

Sufletul lui papu geme!

 

Este ziua ta şi dragă

Să creşti mare, să-ţi tot fie

Viaţa-ntreagă, viaţa-ntreagă

Cu noroc şi bucurie!

 

Papu – bunic (n. a.)

 

 

 

Hristos a înviat

 

Grea, lespedea de piatră a căzut

Acoperind un trup crucificat

Şi mâinile şi cugetul Pilat

Şi le-a spălat; le luase de-mprumut

 

Să judecem, punând pe un cântar

Dreptatea, nedreptatea şi învins

De propria-i micime, acest ins

A murdărit candoarea de cleştar

 

A harului cu chip de porumbel.

Rânjau: Caiaffa, Anna, doi hapsâni.

Trecuseră atâtea săptămâni

De chin, de umilinţă pentru El.

 

În inimă poporul mult venin

A strâns, şi disperarea-ghiară rea

Le-năbuşea credinţa. Sfânta Stea

S-a stins şi cerul până-atunci senin.

 

S-a-ntunecat din nord până la sud

Din răsărit şi până la apus.

Îi înveleau în grabă pe Isus

Cu tină, peste tină destin crud:

 

O lespede, să-nchidă ea putu

Izvor de mântuire pentru toţi.

Şi încăpu în groapa de cinci coţi

Lumina uriaşa; dară, Nu!

 

Isus nu e oricare, nu-i om de rând

Să zacă precum orice muritor

În huma destinată tuturor.

Deci El cu moartea pe moarte căclcând,

 

Cu mâna Lui slăvită-a-nlăturat

Şi lespedea de piatră şi pământ.

De-atunci se-aude-n lume-ntr-una cânt:

Veniţi creştini, Hristos a Înviat!

 

 

 

Manole

 

Adus de Domn, pe Argeş, în poiană,

Cu gând măreţ, cu mâna scumpă roabă,

Eu am durat a Patriei podoabă

Când inima mi-a fost cumplită rană.

 

Vis voievodal grăind a nemurire,

L-am împlinit cu-ai mei din totdeauna

Şi poartă peste veacuri, nimb, cununa,

Orbind străini de-atâta strălucire.

 

El s-a-ntrupat din trudă, din sudoare,

Din geamătul fiinţei adorate

Care-a murit sorbind divinitate

Din zidul dur ce-i tencuit cu soare.

 

Legenda mea cu umbre şi lumină,

Mă leagănă pe braţele-i de ceară,

Sunt bun, străbun din zori şi până-n seară

Şi meşterul cu lege carpatină.

 

Manole sunt cu faimă şi mistrie,

Coborâtor din neamul cu mioare

Şi stau de atunci ca-n zi de sărbătoare:

Zidar-Voievod cu faţa spre vecie!!

 

 

 

Ţie, John Wayne

 

Duce-cavaler

Şi de legendă erou,

Cu aripi de foc,

Pe sub cerul pământului nou

Ai străbătut precum fulgerul anii;

Duşmanii

Binelui au pierit

Sub năpraznica ta lovitură.

Ai căzut şi tu,crunt lovit,

Dar te găsea mai zdravăn

Un nou răsărit!

 

Duce-cavaler

Ai străbătut deşertul Americii,

Vânând râul călare, pe jos,

Erou majestuos

Din preerii, de pe ecrane,

Aclamat de lume,

De tineri, de fete bălane.

 

Ţinta ta mereu, negreşind

A fost salvatoare.

Sub soare,

Puţini au fost ca tine:

Cu pumnul măciucă,

Cu mâini care apucă

Răul de chică şi jos îl trânteşte,

Să nu se mai scoale.

Mişei, coate-goale

Şi laşi îngâmfaţi fugeau iepureşte.

 

Steaua ta temerară

A strălucit

Sus, sus, în zenit;

Statornică, aceeaşi ca steaua Polară.

Model-călăuză, călăuză-model;

Ai fost într-un fel:

ORION, ORION,

Împărat fără tron.

 

În cartea de aur a Artei,

Ai scris fără teamă,

Înfrăţite, cele două nume:

Al tău şi-aceleia ce se cheamă:

AMERICA – AURORA,

În ciuda tuturor, tuturora!

 

 

 

Crăciunul e

 

Mă văd copil în satul meu natal.

Crăciunul e şi-i mare sărbătoare

Şi peste tot e-o singură culoare:

Candidul alb, un alb fără egal

 

Trozneşte-n foc , în vatră lemn uscat,

Ce dulce e căldura-n casa noastră,

Statuie, în picioare, la fereastră,

Admir cu jind un munte Goliat.

 

În tindă stă o sanie de ieri,

Se pare că prietenul aşteaptă

Şi ninge ca-ntr-o carte înţeleaptă

Şi ninge cu duioase mângâieri!

 

Goneşte-un gând spre-ndepărtat trecut,

Spre biblica, vestita Galileie,

Din duhul sfânt, din pântec de femeie

Un prunc ceresc, Mesia s-a născut.

 

Mici vestitori, am fost la colindat

Cu Steaua Sus Răsare, luminată,

Un obicei rămas din tată-n tată

Spre a slăvi pe noul Împărat

 

O, dalbe flori, gingaşe dalbe flori!

A răsunat întregul sat aseară

Şi... a fost ger şi promoroacă- afară,

Dar ne-am întors acasă doar în zori.

 

A nins atunci în ieslea unor boi

Cu har ceresc, cu binecuvântare

Şi s-a deschis la răsărit o zare

Pentru acei bătuţi de mari nevoi.

 

*****

Mă văd copil, în satul meu bătrân,

Miţe dor de el, e dorul o făclie,

O candelă cu ardere târzie,

Străluminând colinda ce o-ngân!

 

 

 

Prietene

 

Lui A. Papanace

 

Prietene plecat în nefiinţă

Tu, care-ai fost cu mine până ieri

Şi-ai numărat atâtea primăveri,

Auzi acum un cântec de credinţă?

 

E clopotul durerii care bate

Solemn şi rar aşa cum noi păşim

Prin poarta-acestui mare ţintirim

Când tu te-ndrepţi înspre eternitate.

 

Aliniaţi, castanii încă-n floare,

Onoru-ţi dau precum nişte soldaţi;

Ei, ca şi noi au ochi-nlăcrimaţi.

Că ai murit ne frige şi ne doare.

 

Cum trece ea, pe-acest pământ, viaţa!

Ne tot luptăm pentru un nobil ţel

C a să vedem, în fine, că e-altfel

De cum dorim. Ne-apucă dimineaţa

 

Şi tot nu ştim minuta ce nu iartă,

Când vine ea; se poate şi în somn.

Pe undeva tronează-acealşi domn,

Având şi el ambiţie deşartă.

 

Ne-ai părăsit; curănd fără-ndoială

Un altul după tine va urma.

Suntem legaţi cu toţii prin ceva:

Prin firul negru tors fără sfială

 

Îi trebuie în orice zi, fireşte

O pradă ce-ar putea fi din acei

Ai căror paşi au scăpărat scântei

Precum ai tăi în lumea ce jeleşte.

 

Dar eu gândesc: ai câştigat o pace!

Rămânem noi, mereu să suferim

Şi... tot privind la vastul ţintirim

Ne pregătim un loc, n-avem ce face,

 

Alăturea sau opt paşi mai încolo,

În nopţi de Mai să convorbim măcar

Căci pierde-vom lumina dată-n dar

Noi, ucenici ai zeului Apollo.

 

 

 

Întâia temelie

 

Întâia temelie ai pus-o Tu,

cu-o spadă

Călită-n gând năpraznic pe un

carpatic plai;

Curgea în valuri dorul

Viteazului Mihai,

Din mii şi mii de piepturi-fantastă

Cavlcadă.

 

Îndată, ca-n poveste din umbră

s-au ivit

Trei trandafiri: Moldovă, Muntenie,

Ardeal

Ce şi-au unit lujerii în vaza

de cristal

Ţinută-n văzul lumii de pumnu-ţi

de granit

 

Străfulgerase vrerea de jos în sus,

spre soare

Spre crestele semeţe; bătrânii

munţi Carpaţi

De vitejia-ţi mare şi ei,

înfioraţi,

Cântau în corcu brazii,

cu dulcele izvoare.

 

Dar Pronia ceruse ca viaţa-Ţi,

Tu să dai

Să fie sfânta jertfă o piatră

de temei

La ceea ce visat-ai: UNIREA

CELOR TREI

SURORI de-acelaşi sânge, Voievodule

Mihai!

 

Şi astfel Tu intrat-ai de-adreptul

în vecie,

Acolo: lângă Mircea şi Ştefan,

domni-eroi,

Toţi trei de grija noastră, priviţi

mereu la noi,

La Neam, la munţi, la codri, la scumpa

ROMÂNIE!!!

 

 

 

Eu sunt Roşiorul

 

Eu sunt Roşiorul dela Smârdan

Şi am doi prieteni: cal şi buzdugan.

 

Fuge bidiviul cel hrănit cu jar

Fuge şi el: turcul dar e în zadar.

 

Îl ajung din urmă, el s-a poticnit,

Drept în fes, în creştet eu l-am nimerit.

 

Lupta e furtună, val-vârtej, potop

Mai prind colo unul când să zică: hop!

 

Fug ca vântul iarăşi mă-ntorc înapoi

Unde camaradul se luptă cu doi;

 

El retează unul eu, pe celălalt

Turc: - o mătăhală cât un urs de-nalt.

 

Tot aşa în goană, Roşior Român

Bate, bate turcii, puţini mai rămân.

 

Strivesc sub copita calului încins

Mândria turcimii, simt că am învins,

 

Eu, eu, Roşiorul cel dela Smârdan,

Ce-am făcut tot turcul, să strânge: aman!

 

 

 

 

Plecat-am nouă

 

Plecat-am nouă din Vaslui

Când sângera o zare;

Bătea în pipetul oricui

Porunca: NEATÂRNARE!

 

Chema o goană de prin lunci

Şi aspru-i era glasul

Simţeam bădie că atunci

Sunase vremea, ceasul.

 

Şi-am coborât către Smârdan

Ca viforul, ca vântul,

În iureş ne-ntrecut, un an

Am tot udat pământul

 

Cu sânge cald ţâşnind din noi,

Din piepturi de aramă;

N-a dat nici unul înapoi,

Nici noi de bună seamă.

 

Şi înspre Griviţa ne-am dus;

Această grea redută

Am zmuls-o într-un sfânt apus

Cu alţi flăcăi, o sută

 

Din mâna turcului, gemând

De jale şi de ură.

Acelaşi dor, acelaşi gând:

Viteji, peste măsură!

 

Pe urmă, iată: încă-un salt

Spre Plevna, în ruine

Şi-am poposit pe-un deal înalt,

BIRUITORI, în fine,

 

Cu steagu-n văzul oricui,

În toamna-aceea rece,

NOI: Nouă cei de la Vaslui

Şi cu sergentul, zece!

 

 

 

Mi-e Ţara cu mâinile- cătuşe

 

Mi-e Ţara, Doamne Sfinte, cu

mâinile-n cătuşe

Românului nu-i bate nici

zâmbetul la uşe.

 

Grădina lui frumoasă, azi, numai

e grădină

În ea de-acuma creşte doar pirul;

deci, ruină.

 

Ograda răvăşită, săracă, nu-i

ogradă

Pustiul şi tristeţea-nfrăţite

stau grămadă.

 

Se joacă copilaşii, dar joaca lor

nu-i joacă,

O lacrimă pe geană precum

o promoroacă

 

Îngreunează ochiul, privirea

ea închide;

O mamă şi un tată, stau:

două Cariatide

 

În tinda fără soare, o golaşă

şi umilă;

Din pragul uşii-n doliu, întreabă

o copilă:

 

Dece e zarea mamă aşa

de-ntunecată?

Dece la noi e toamnă mereu

şi nici odată

 

Nu vine primăvara aşa...

ca înainte?

Tătinului şi mamei li s-au

înfipt în minte,

 

Adânc şi cu durere cuvintele-

Piroane.

Le copleşeşte fruntea sudoarea

în broboane.

 

Pe gânduri cad şi-ntreabă, la fel

şi ei, în şoaptă

Grozava suferinţă plezneşte că

e coaptă,

 

Într-un oftat ce-ncearcă ori

încotro, să fugă.

Carpaţii-n fund de zare, într-o

pioasă rugă

 

Sunt Domnitori în negru, crispată

li-este faţa.

Nu vine ZORI DE ZIUĂ cu:

’’Bună Dimineaţa’’!

 

Tot şesul, Bărăganul întinse

pân’la mare

Îşi caută stăpânii şi gem

a disperare.

 

Căci holdele bogate, cu spice

miliarde

Gonesc spre guri străine. O, Doamne

cum nu arde

 

Şi mâna şi prostia mişeilor

ce lasă,

Românului să-i fugă şi pâinea

dela masă?

 

N-auzi cum se frământă voievozii

în morminte,

Cum sunt spurcate, case şi faptele

lor sfinte?

 

Cum laşi nelegiuirea atâta timp

Troneze,

Să sângereze românul pe mute

metereze?

 

Îndeamnă munţii, râuri şi Dunărea

domoală,

Învolburate, toate să vină în

răscoală,

 

Să şteargă de pe faţa pământului

tot răul,

Arunce-l, să-l înghită nimicnia,

hăul

 

Şi adu, adu soare aşa cum se

Cuvine

În ţară-n casă-n inimi şi-om şti că

ne-o fi bine!

 

 

 

Ce-ţi doresc eu ţie

 

după Eminescu


Ce-Ţi doresc eu Ţie, dulce Românie

Ţară stând în rugă şi crucificată?

Pumn de fer să cadă cu multă tărie,

Să strivească mintea neagră, blestemată.

 

Ce-Ţi doresc eu Ţie, dulce Românie

Ţara mea cu fruntea sângerând-o spinii?

Pumn de fer să cadă cu multă tărie

Să dărâme poarta şi zidul ruşinii.

 

Ce-Ţi doresc eu Ţie, dulce Românie,

Ţara mea în doliu, de după zăbrele?

Pumn de fer să cadă cu multă tărie

Să dărâme uşa cu lacăte grele!

 

Ce-Ţi doresc eu Ţie, dulce Românie

Ţară-Cosânzeană cu căluş în gură?

Pum de fer să cadă cu multă tărie,

Să zdrobească mâna care te tot fură!

 

Ce-Ţi doresc eu Ţie, dulce Românie,

Ţara mea mireasă fără-asemănare?

Făt-Frumos să vie din cer, din tărie

Să-Ţi aducă Marea zi de sărbătoare.

 

 

 

Cadrilaterul II

 

Pământ cu pecete străveche şi tracă

Cu cea de a doua, alături, romană,

A treia-a lui Mircea strivind cea sultană

Şi-a mea una nouă, ornată să placă.

 

Te mângâie clara, eternă lumină

A soarelui mare-împărat peste lume,

Te leagănă unda ce vine în spume,

Te cheamă-amintirea păstrată senină.

 

Te vreau fiindcă al nostru ai fost ş-nvecie

Vei fi, o dreptate istorică spune,

Pământ cu bogate coline şi bune,

Bătrânul Danubiu povestea ţi-o scrie.

 

E tristă acuma, o ştie oricine,

Căci dăinuie încă trădarea cea mare,

Veni-va timpul dar timpul-voinic de-a-n călare,

Durerile noastre-amândouă s-aline.

 

Şi-aceea a Ţării ca pâinii rotundă,

Ca ea gustoasă şi sfântă, şi sfântă!

Ajută o Doamne şi binecuvântă

UNIREA de mâine cu grija-Ţi profundă!

 

 

 

Frate Ioane,

 

Mă doare frate, Ioane sub coastăI

Inima, să ţi-o spun mai deschis.

Am avut azi noapte un vis

Care-mi spunea că o mare năpastă

A căzut pe biata noastră ţară.

Un linţoliu în negru vopsit,

Dus de hapsâne mâini din răsărit.

 

Am crezut că de năvăliri am scăpat

De mult, dar ne-am înşelat.

Veacul acesta numit douăzeci,

Le-a-ntrecut pe cele trecute;

Pe oriunde-ai vrea tu, să treci

Vei vedea urme de sceleraţi.

Încearcă şi du-te:

 

În ţara de sus, în Moldova domnului sfânt

În nemuritorii Carpaţi,

În Ardealul Craiului Horia

Şi-ai să vezi cu ce sânge se scrie istoria,

De la primul, la ultimul cuvânt.

 

Încearcă şi du-te:

În Muntenia, Oltenia, Banat,

În Maramureş, Crişana;

Ai să vezi un neam deşelat,

Cum nu poate descrie nici pana.

 

În Basarabia, ce este? Domnul să-l scape:

Românul de-acolo, e pe sfârşite aproape.

Înrolat în ’’Pohodna Sibir’’

E dus în marele-ngheţat cimitir,

în care încap milioane,

Frate, Ioane!

 

Mă doare frate, Ioane, mă doare

Că-i stă neamului U.R.S.S., în spinare

Şi-e grea mătăhala, e grea,

Cânta-i-ar la cap, cucuvea.

 

Mă doare acum şi osul,

Cuţitul păgân a ajuns pân-la ei;

Sau că îl sfărâmă barosul

Din mâinile lui Iuda-mişel.

Din mâinile lor: Ana, Gheorghe, Niculae,

Puşi în slujba străinului de Ţară, de neam;

De beamul care se-ndoaie

Ca un ram,

Sau se rupe ca o creangă uscată

Sub năpraznice lovituri de topor,

Căci iată,

O spun tutulor:

Se repetă povestea cu coada

Neroada

Care nici acum n-a pierit,

Cum n-a pierit nici Iuda frate, Ioane

Zămislit să bată piroane,

Chiar în pieptul fratelui lui

Aşa cum se bate în scândură-un cui.

 

Frate Ioane să nu stăm cu mâinile-n sân,

Aruncând anateme de două parale,

Când ticălosul păgân,

Ne umple Ţara de jale.

 

Hai, să facem un sfânt

Legământ.

Ca unul să fim,

Toţi acei ce simţim

Că ne doare a Ţării durere,

A neamului vizibilă moartă înceată,

Îndată!

Fiindcă datoria ne-o cere.

 

Hai să salvăm neamul, Ţara,

Să aducem iar primăvara

Pe câmpii, pe plaiuri, în ogradă,

Toată lumea să vadă

 

Că ştim

Să zidim,

Un nou destin

Românesc, de-apururi senin!!!

 

 


Balada Luceafărului Mihai

 

Fost-a mări, a fost,

An cu adânc rost:

Anul cel ’’Cincizeci’’

Când în zile reci

Iar s-a fost născut

Din fertilul lut,

Lut bucovinean

Un FĂT năzdrăvan

La minte cum ştiţi,

Voi, români iubiţi.

 

Creştinescul grai

L-a numit Mihai.

Şi-a crescut, vă spun:

Drept, frumos şi bun,

Aşa... ca-n poveşti,

Poveşti româneşti.

 

Şi-a umblat hai,hui

El, prin ţara lui,

Mereu însetat

De tot ce-i curat,

De tot ce-i frumos

Şi în vale, jos

Şi pe creste, sus,

Până la apus

Unde a cules,

Vorbe de-nţeles

Vorbe de români

De români bătrâni.

 

Apoi aşezat,

Le-a tot frământa

Cu-al său unic dar,

Cu-al lui sacru har,

De-au ieşit cum ştim,

Cum toţi le dorim:

 

Giuvaeruri noi

Toate de prim soi;

Perle-poezii,

Cereşti armonii

Cari l-au proclamat:

POET-ÎMPĂRAT!

Dară, vai şi vai

Bădiţa Mihai

A plecat curând!

Întreg neam, plângând,

L-au pus în mormânt

Sub arbore sfânt:

Teiul lui iubit,

Teiul lui înflorit,

Să-i presare lin

Flori, miros divin,

Să-i fie uşor

Somnul. Fraţilor,

Rană fără leac!!

 

Iată, că un veac

A trecut de-atunci

Peste codri, lunci,

Peste munţi,câmpii,

Ruginite vii,

Peste dealuri, văi

Ţară peste-ai tăi

Umeri de granit.

Peste ce-a zidit

Românul-român

Cu braţ de stăpân,

Peste alcuri, mări,

Peste largi cărări,

Izvoare şoptind

Vechi poveşti din Pind

Cu mioare,oi,

Picurari de soi,

Peste tot de EL

A cântat cu zel,

Peste Doina lui,

Când s-o cânţi, s-o sui

Până hăt... la cer

Române oier,

S-audă şi El,

Căci numai astfel

Va şti că-l iubim,

Că-i sărbătorim:

Numele ceresc

Şi cel românesc

Şi că şi noi ştim

Şi mereu privim,

Sus, spre zenit, sus

Unde-o mână-a pus

Printre stele mii:

Veşnice făclii

Pe albastru plai

Luceafăr Mihai,

Să stea, luminând

Mii de ani la rând

Ţara lui de dor:

A Românilor!!!

 

 

SURSA:

Constantin Colimitra, Mozaic. Poezii, regia Vasila C. Colimitra-Rusu şi Andrei C. Colimitra, Bridgeport, USA, 1994, pp. 3-176.

 

 


Last modified on Joi, 22 Septembrie 2011 08:56
Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required