Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Displaying items by tag: 1979
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Papahagi Tache - Mic dicţionar folkloric / 1979

Miercuri, 23 Noiembrie 2011 10:27

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica postum Mic dicţionar fokloric, lucrare a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Avdela/Grecia - 1977 Bucureşti/România).

Notele şi Prefaţa ediţiei, subîntitulată Spicuiri folklorice şi etnografice comparate, aparţin filologului Valeriu Rusu (1935-2008).

Cartea este structurată astfel: Prefaţă (V-XV), Notă asupra ediţiei (XVI-XVII), Lista abrevierilor (XVIII-XXXV), Introducere (3-34), Dicţionarul propriu-zis (35-500), Note (501-540 şi Cuprins (541-546).


 

În Notă asupra ediţiei  (aprilie 1978) se precizează că în linii mari redactarea lucrării era încheiată în 1947, când T. P. publică Din Mic dicţionar folkloric. Pentru ediţia din 1979 a fost folosită varianta ultimă din cele două manuscrise lăsate de autor. Deşi ordinea articolelor a fost în principiu alfabetică, au existat şi excepţii: Cerbul şi Ciocîrlia plasate la sfârşitul literei C. Au fost păstrate unele particularităţii ale limbii epocii în care a fost redactat manuscrisul: folklo, pîne, coaje, genuchi, păiajen, naturei, vieţei, cari, ofer, sufer. V.R. concluziona în finalul Notei asupra ediţiei: ''Publicarea - postumă - a acestei lucrări fundamentale a folcloristicii noastre va însemna, sperăm, un act de cultură capabil să stimuleze cercetările într-un domeniu cu perspective atît de largi, cuprins între datele certe ale terenului focloric, etnografic şi dialectal şi interpretarea simbolurilor, a miturilor şi a ritualurilor populare, ambele, faţete dintre cele mai semnificative şi mai profunde ale creativităţii româneşti''.

 

Conform unei note de subsol, lista cu cele peste 450 de lucrări abreviate folosite de T.P. a fost realizată de V. R. pe baza lucrărilor şi cataloagelor din biblioteca autorului.

 

 Introducerea autorului cuprinde următoarele 10 subcapitole: 1. Folklor şi etnografie; 2. Folklor; 3. Definiţia şi domeniul folklorului; 4. Folklorul şi sufletul; 5. Elasticitatea folklorică; 6. Universalitatea folklorică; 7. Versimilitatea fondului folcloric; 8. Origini folklorice; 9. Folkor şi limbă; 10. Culegerea şi sistematizarea materialului folkloric.

 

Dicţionarul propriu zis cuprinde următoarele 101 articole: Albina, Alegoria, Amuleta, Animalul, Anul nou, Apa, Aprilie, Arborele, Argeii, Ariciul, Arma şi Asinul; Barba, Bătrînele la măritat, Boboteaza, Boul şi Bufniţa; Calea laptelui, Calendarul (de ceapă), Calul, Capra, carul-mare, Căsătoria, Cînele, Cînepa, Cîntul, Clopotul, Coada, Cocoşul, Colindul, Corbul, Cornul, Crăciunul, Croitorul şi ucenicul, Cucul, Cucuvaia, Curcubeul, Cuţitul, Cuvinte figurativ-imitative, Cerbul şi Ciocîrlia; De-a poarca, Dintele, Distribuirea pămîntului şi Dracul; Femeia, Floarea-soarelui, Focul, Fumul, Furca şi fusul, Furtul; Găina, Genuchiul, Ghioni*Ghionoaia şi Grindina; Iarba fiarelor; Judecata originală; Leneşul, Luceafărul, Lumînarea, Luna, Lunile, Lupercalia şi Lupul; Martie, Medicină empirică, Mielul, Minciuna, Muma-păduriei şi Muntele; Neaua, Nuca*Nucul şi Nuntă de vieţuitoare; Ochiul; Păiajenul, Păstorul, Ploaia, Pluguşorul, Preotul, Prostul  şi Pui din ouă fierte; Rîndunica; Scara, Scuipatul, Sînzienele, Soarele, Steaua, Strănutul şi Surdul; Şearpele şi Şodron; Cel mai tare, Testamentul, Tributul şi Tunetul; Unde e...?, Urechea, Urina şi Ursul; Visul amăgitor; Zilele săptămânii.



Mic dicţionar folkloric (Litera C)

Vineri, 25 Noiembrie 2011 15:12

În 1979 editura Minerva din Bucureşti pubica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Avdela/Grecia  - 1977 Bucureşti, România), ediţie postumă îngrijită de filologul roman Valeriu Rusu.

Din cele 24 de articole de la litera C am selectat pe cele care includeau paragrafe despre folclorul aromân.

 


Calea laptelui


<B.) Ca numiri, afară de calea laptelui, în folklorul dacoromân mai circulă drumul de paie şi drumul robilor. La aromâni: calea a laptilui şi calea a pal’ilor. La meglenoromâni: drumu mămuşului (drumul naşului) şi drumu Domnului.> (p. 103)

<C) Iată,acum,cîteva variante.

1.La aromâni (rezumat): Un fin s-a dus la stîna naşului său. Aci, el a furat tot laptele, pe care, punîndu-l în piei (utri), l-a încărcat. Drum făcînd, un trimis al lui Dumnezeu găureşte uşor cei doi utri, aşa că laptele a tot curs cite puţin pe tot drumul, formînd o dîră pînă acasă. Naşul a descoperit  furtul graţiei acestei dîri, denumită calea a laptilui, pe care azi o vedem pe cer – P. Papahagi, din literature poporană a aromânilor, 1900, 812-814.> (p. 103)

 

<D) 2. Tot atît de cunoscută e şi scena cu oracolul din Delfi, care a prezis lui Oedip că va ucide pe tatăl său, regale Laius al Tebei, şi că se va căsători cu mama sa.

La aromâni: [Ursitoarele au decis pentru cel nou născut]: ‘’Să-i moară tatăl lui, să-i moară cei nouă fraţi şi să rămână el, sărmanul şi nefericitul,şi, cînd îi va veni itmpul să se însoare, să-şi ia pe mama lui de soţie’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 361.> (p. 105)

 

 

Calendarul (de ceapă)

 

<B) Urmează materialul documentar.

3. ‘’La fărşeroţi [români din Albania] există şi un asfel de calendar. Se taie în două o ceapă mare şi se scot din ea 12 frunze, formând un fel de scoici. Se pune în fiecare frunză cîte puţină sare şi se aşează într-o cutie în ordinea zilelor începînd cu întîia zi de august. Toate acestea se pun în vîrful unui arbore înalt, cu precauţiune de a nu fi surpate de vînt şi se lasă acolo 12 zile. Se are grije să nu se greşească numărul zilelor şi al lunilor. După ce au trecut cele 12 zile, se dă jos cutia şi se uită la Frunze. Ghioaca în care se va găsi mai multă apă va arăta luna în care timpul va fi mai rău. Pentru fărşeroţi acest calendar este cel mai exact, şi, la angajarea locurilor pentru păşunatul vitelor mai cu seamă pentru iernatic, ţin mult cont de acest calendar strămoşesc’’ – ‘’Lumina’’, IV, 218-219.> (p. 107)

 

<D) (…) Reţinem, însă, că – după cum s-a văzut mai sus - , la aromâni, calendarul astronomic îl indică primele 12 zile ale  lui august, cînd se face calendarul de ceapă. Aceste 12 zile ei le numesc murmin’e (<ήμερομήνια – deci, o influenţă grecească). Prin urmare, ca dată, iată-ne în faţa unui dublet, în sensul că această credinţă e practicată şi la Crăciun şi în august.(…)> (p. 108)

 

 

Calul


< B) (…) Relatări asemănătoare, bunăoară, cazului cu calul din balada popular dacoromână Miu-cobiul pot fi înmulţite, ales dacă în rîndul lor ar intra şi calul năzdrăvan, de care sînt pline multe basme.

Pentru aromâni, cf. cazul relatat în T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 115.> (p. 112)

 

< C) Dacă asupra stăpînului său s-a abătut vreo nenorocire, de exemplu moartea, calul se resimte şi, pe calea gesturilor sau a limbajului el îşi manifestă îndurerarea:

1.La aromâni (rezumat): După mulţi ani, cel înstrăinat se întoarce acasă cu caravana lui încărcată de agonisită. Pe drum e ucis de briganzi şi prădat  - fapt pentru care, e comunicat de către calul (sau catîrul) din fruntea caravanei, numit călăuz:

’’Călăuzlu singur vine,

cu sămarlu-arăsturnat

şi-arujeaşte [nechează] ca turbat’’ – T. Papahagi, Antologie aromânească, 1922, 327.> (p. 112).

 

<H) În direct legătură cu coada calului, e locul să menţionăm următorul obicei din folklorul aromân, current şi în cel balcanic. În Pind, am auzit deseori vorbindu-se de el; totuşi îl voi cita dintr-un roma naţionalist şi etnografico-social, aşa cum e redat de autorul propriu-zis al acestui roman, Nic. Papahagi, născut şi crescut şi el în Pind:

‘’Bietul om văzuse că amîndoi catîrii aveau cozile tăiate tocmai de la rădăcină… Cea mai mare necinste ce se poate aduce unui celnic aromân din Pind e tocmai această ciuntire făcută calului său de călărit. Eu afront tot atât de grav, ca şi a-I tăia lui o mustaţă’’ – Jules Brun şi N. Papahagi, Moşneagul de la munte, 1904, 20.> (p. 115)

 

< I) Trecem aici peste alte aspect, cari sînt mai mult de natură etnografică, cum ar fi:

(…) 2. jocul copilăresc cu cal di lemnu de la aromâni, fotografiat şi descris în T. Papahagi, Images d’ethnographie roumaine, II, 224 b (…)> (p. 116)

 

< J) (…) 6. ‘’Calu gione tu giug s’ cunoaşte’’ (Calul voinic la suiş se cunoaşte) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 440.

(…) Notă. – La aromâni, exceptînd cazuri de forţă majoră, e regulă ca oricine să descalece atunci cînd coboară la vale – ceea ce nu se prea aplică la dacoromâni.’’ > (p. 117)

Mic dicţionar folkloric (Litera D)

Sâmbătă, 26 Noiembrie 2011 15:16

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Avdela/Grecia – 1977 Bucureşti, România), ediţie îngrijită de filologul roman Valeriu Rusu.

Din cele 4 articole de la litera D am selectat paragrafele despre folclorul aromân.

 


De-a poarca


<(…) Neputînd da aci o atare ilustrare ,în acest Mic dicţionar folkloric nu figurează decît cîteva teme etnografice, printre cari şi jocul De-a poarca.

Iată cîteva din descrierile cele mai scurte ale acestui joc.

(…) La aromâni:

Alături de alte denumiri, la ei jocul acesta se numeşte Cu poarca, iar gaura se află în mijlocul cercului de copii jucători şi care în Maramureş se numeşte oraş, e numită băsearică – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 147-148.

Pentru amănunte iconografice pentru acest joc,cf. T. Papahagi, Images d’ethnographie roumaine, II, 165.> (p. 207.)

 

 

Dintele

 

<A) Menţionînd în treacăt că primii dinţi ai copilului sînt denumiţi dinţi de lapte  - în aromână: dinţî di lapte, în italiană: denti di latte, în franceză: dents de lait etc -, ne oprim în primul rind la căderea acestor dinţi – cădere care, fiind comună întregii omeniri, nueste exclus ca foklorul legat de acest process anatomic să fie în general anthropologic.

(…) 4. La aromâni: ‘’Cînd scoate un dinte, copilul îl aruncă pe acoperişul unei case zicînd: na di os, dă-ni di her’’ – T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 19.> (pp. 208-209)

 

<C) Dinţii unor anumite animale (sălbatice) servesc drept amulet. În copilăria mea, deseori am văzut în Peninsula Balcanică, pe pieptul cailor de călărit, colţii de mistreţ formînd figura semilunei – cf. Amuleta, Cornul, Lupul.> (p. 210).

 

<F) Încheiem cu cîteva proverbe:

1.La aromâni: ’’Un mîcă prune aγre şi-altull’i-amurtă dinţîl’I’’ (Unul mănîncă corcoduşe verzi şi altuia i se strepezesc dinţii).> (p. 212)

 

 

Distribuirea pămîntului

 

<E vorba de felul cum Dumnezeu a împărţit la popoare pămîntul sau alte daruri.

Această tradiţie e una dintre acele ce ilustrează limpede modul în care se produc localizări şi adaptări în temele folklorice – cf. art. Croitorul şi ucenicul.

Dăm întîi variant aromână, în care apar patru popoare balcanice:

După ce  a creat lumea, Dumnezeu cheamă toate popoarele spre a le distribui pămîntul. Grecul cere marea. Bulgarul cere pămînt de arat. Albanezul cere rîpile. Într-un tîrziu soseşte şi aromânul, aducînd lui Dumnezeu un sugar fript; el cere munţii. ‘’- Cum? Tocmai munţii ai ales? Nu vezi să ceri şi tu un pământ bun, cum a cerut toată lumea? – Dă-mi Doamne, munţii, căci în munţi se află tot ce ai făcut tu mai bun: păşune pentru oi, aer şi apă rece pentru noi, şi mereu aproape noi amîndoi’’ – T. Papahagi, Aromânii – grai, folklor, etnografie, 1932, 196-197.

Cu privire la tendinţa caracteristică a aromânului de a se aşeza în munţi, cităm:

‘’…une foule de Valaques qu’une sorte d’instinct porte a recherché les regions froides, voisines des fôrets, des pâturages et des eaux glaciales qui sont leurs delices’’ – F. Pouqueville, Voyage dans la Grece, II, 369; III, 22-23. – Cf. şi art. Muntele> (pp. 212-213) (‘’… o mulţime de Vlahi pe care un fel de instinct îi împinge să caute regiunile răcoroase, învecinate cu păduri, păşuni şi ape reci care sunt atrăgătoare pentru ei’’ – Traducere M. T.)

 

<După cum vedem, comparînd între ele variantele sud-americane,cele dacoromâne şi cea aromână, constatăm o diferenţiere numai în motive, în timp ce fondul temei e acelaşi şi anume: Dumnezeu distribuie sau oferă cite ceva fiecărui popor.> (p. 214)

 

 

Dracul

 

<A) (…) Cuvîntul drac – comun întregului domeniu lingvistic românesc nord- şi sud-dunărean, precum şi unor anumite regiuni sudice al Franţei – reproduce lat. DRACO care ca şi  grec. Δρακων din care derivă, însemna ‘’dragon, serpent’’, dar nu şi ‘’diable’’.> (p. 215)

 

<B) Se ştie că, în concepţia creştină,dracul (sau diavolul) este antipodul lui Dumnezeu. Ca atare, în linii generale, el apare sub următoarele aspect morale şi fizice: rău, negru, subpămîntean, temut, dar şi fricos, caraghios. Pentru atingerea scopurilor sale, el apare sub foarte variate aspecte:

(…) 3. (…) În folklorul aromân apare foarte des şi sub denumirea Aţel cu cu un cicior (Cel cu un picior). Iată, în rezumat, respectiva legendă – pentru care cf. şi art. Lupul -:

4.Dumnezeu făcu tot pămîntul. Ca să nu rămînă de rîs, dracul reuşi să facă un bivol şi un lup, dar nu-i putea însufleţi. La rugămintea dracului, Dumnezeu îi spuse cu să facă viu pe bivol, iar pentru lup i-a spus să-I zică aşa: ‘’scoală, lupe,ca să mănîncipe stăpînu-tău’’. Dracul îşi făcu întîi o gaură alături. Băgîndu-se în ea, a întins un picior ca să mişte pe lup, căruia i-a adresat cuvintele de mai sus. Lupul a şi înviat şi i-a şi înhăţat picorul pe care i l-a retezat de la genuchi. De atunci dracul a rămas cu un picior şi fuge de groaza lupului – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 804-806.> (p. 216)

 

<C) Referindu-ne la legenda aromânească rezumată mai sus, constatăm tendinţa dracului de a crea şi el ceva, vrînd să egaleze pe Dumnezeu.> (p. 217)

 

<D) (…) 2. Dracul, intrigant. Dăm în rezumat legenda Dracul şi Sînt-Ilie, care e curentă şi vie în folklorul dacoromân, dar necunoscută celui aromân: (…)

4. Dracul şi omenia, legalitatea. Rezumăm mai jos trei povestiri, spre a arăta că concepţia patriarhală a popoarelor – astăzi retranşată doar în folklorul lor – cu privire la anumite comandamente morale, cum ar fi omenia, dreptatea formal, promisiunea etc, rămîne lege respectată chiar pentru fiinţele rău-făcătoare:

(…) 2. Un om sărac a dăruit lui Zarzavuli (căpetenia dracilor) un miel. Acesta i-a promis că-i va,drept mulţumire, orice îi va cere. Omul i-a cerut morişca de piper, făcătoare de minuni. La auzul acestei cereri, dracul a văzut scîntei verzi – atîta i-a venit de greu. Totuşi, ‘’fiindcă şi-a dat cuvîntul, trebuia să-l ţină. O ia şi –o dă (o izbeşte de cap)’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 90-92.

(…) 7. Dracul şi păstorul. (…) Ocupaţiunile de căpetenie şi străvechi ale dacoromânului sînt păstoritul şi agricultura.După cunoştinţele mele, de ce în folklorul dacoromân dracul nu apare în atingeri cu agricultorul, ci numai cu păstorul? Înainte de a răspunde la această întrebare, vom spicui sumar ceva şi din folklorul sud-dunărean. La aromâni, agricultura e ca şi inexistentă. Deci, pentru anemicul lor foklor, întrebare de mai sus cade. Menţionăm, însă,că la ei circulă următoarea scurtă legendă:

2.Într-o noapte, un păstor frigea un miel în frigare. Dorind să-l ademenească, sau măcar să-l lase fără voce, dracul s-a aşezatlîngă focul păstorului, frigînd şi el un brotăcel în frigare şi tot încercînd să-l determine pe cioban ca să vorbească,pentru ca, apoi, să rămînă mut. În timp ce amîndoi îşi învîrteau frigările, dracul zice: a mea pică, a ta nu pică [din frigarea mea pică (grăsime), din a ta nu picură]. Păstorul a tot tăcut pînă ce, la cîntatul cocoşilor, diavolul dispăru.

Meglenoromânii sînt şi agricultori. Şi, totuşi, atingerile diavolului sînt şi la ei mai numai cu păstorii. Iată în rezumat două atestări:

3. Un păstor, intrînd în biserică, vede că nimeni nu aprinde nici o lumînare dracului zugrăvit pe perete. Din milă, el i-a aprins una şi,apoi, s-a întors la oi. Seara, în vis, dracul amăgeşte pe păstor cu o batjocură – I.-A. Candrea, ‘’Grai şi suflet’’, I, 280. (…)

4. În convorbire cu un păstor, dracul îi suge sîngele din deget, pentru că păstorul nu a avut experienţă în darea răspunsurilor. A doua seară, păstorul e înlocuit de fratele lui, care, prin răspunsurile sale, face ca dracul să crape  -Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 26-27.

Şi acum, spre a răspunde la întrebarea pusă, iată ce semnalăm pe scurt.

Se ştie că noaptea e a diavolului,în sensul că noaptea, nu ziua, e timpul favorit pentru operaţiunile şi scopurile sale.

Regiunile mai pustii, mai puţin locuite – deci, munţii, ca şi stepele – sînt terenul prielnic al unor atari scopuri şi operaţii -  cf. art. Muntele, Păstorul.  

În general, activitatea agricultorului sub cerul liber se reduce la cîteva luni de zile şi nu prea departe de casa lui sau de alte aşezări omeneşti, dar mai toate nopţile le petrece sub acoperiş de casă. Cu totul invers ni se prezintă activitatea păstorului: zi şi noapte, acesta îşi petrece toate lunile de vară şi cîteva de primăvară şi de toamnă sub cerul liber şi departe de sat  - mai mult în munţi (cazul păstorului român) -, după cum, o bună parte din zilele şi nopţile de iarnăm ciobanul adevărat o petrece în veghe tot sub cerul liber – cf. şi art. Carul-mare.

Vom înţelege şi mai bine atingerile diavolului cu păstorul dacă la realităţile semnalate mai susvom adăuga încă două şi anume: după cum vedea la articolul respective, muntele a fost,şi încă mai este considerat ca fiind sediul spiritelor rele, deci şi al dracilor; spre deosebire de agricultor, păstorul a fost socotit din vechime ca avînd raporturi cu spiritele – cf. Păstorul.> (pp. 218-222)

 

<E) (…) Aromânul, ca şi alte popoare balcanice, nu se prea formalizează cînd îi spui sau apostrofezi cu du-ti la d(a)raţi (du-te la draci), în timp ce dacoromânul,mult mai stăpînit de credinţa religioasă, se supără chiar atunci cînd îi drăcuieşti un… pui de găină. Mult mai degajat de atari credinţe,astăzi aromânul nudă atenţie unor asemenea imprecaţiuni – deşi ele, ca şi realizarea lor, apar în basmele lui -, pe cînd dacoromânul crede în împlinirea lor, după cum cred şi alte popoare creştine: (…)> (p. 223)

Mic dicţionar folkloric (Litera G)

Luni, 28 Noiembrie 2011 11:55

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar fokloric a filologului aromân Tache Papahagi, ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.

Din cele 4 articole de la litera G am selectat paragrafe despre folclorul aromân.

 

Găina

<A) (…) Dacoromânii, ca şi aromânii, cred că dacă găina cîntă cocoşeşte mai cu seamă cînd apune soarele, e semn de nenorocire sau că va muri cineva din casa căreia aparţine acea găină care, în acest caz, va trebui să fie îndată ucisă – cf. S. Marianu, Ornitologia poporană română (1883).> (p. 265)

 

Genuchiul

<B) (…) 2. La aromâni (cf. şi art. Curcubeul): ’’Dacă vrei să prinzi un iepure, nu ai decît să-ţi însîngerezi cu o piatră un genuchiu şi iepurele se va opri din fuga lui şi va merge atît de încet încît îl vei putea prinde de viu’’ – T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 130-131.> (p. 269)

<D) Încheiem cu o credinţă care, nici ea, nu e străină de semantismul străvechi al lat. GENUCULUM:

1.La aromâni: ‘’Dacă cineva îşi apucă un genuchiu sau amîndouă în mîinile sale prinse prin încrucişarea degetelor , se zice că moare cineva din casă’’ – T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 125.>

(p. 270)

 

 

Ghioni * Ghionoaia

 

<A) În dialectul aromân, ca şi în cel meglenoromân, există cuvîntul ghioni , fără ca să se cunoască précis respective pasăre – ceea ce şi din definiţiile ce s-au dat acestu cuvînt: 1. ‘’pasăre mare, un fel de cioacă, care îşi articulează numele său; apariţiunea lui prevesteşte toamna, vremea rea’’ ; 2. ‘’graur (pasăre) (I. Dalametra, Dicţionar macedo-român, 1906; 3. ‘’fel de cioacă (o pasăre) P. Papahagi, Basme aromâne, 1905; 4. ‘’oiseau qu’on ne connaît pas assez bien; peut-etre: corneille des clochers (corvus monedula) ou bien: etourneau (sturnus)’’ (T. Papahagi, Antologie aromânească, 1922). În literatura scrisă aromână: ‘’jiloşil’i ghionuri (îndureraţii, duioşii ghioni), ‘’Lumina’’, V, 186. – Pentru meglenoromână, cf. P. Papahagi, Meglenoromânii, I, 95. > (p. 271)

 

<Sub raportul folkloric, legenda, extrem de sumară, pe care o cunosc din copilărie e că această pasăre cîntă numai noaptea – în nopţi de primăvară şi de vară – şi prin cîntecul ei, din care se desprinde silaba repetată de ghioni, ea îşi cheamă îndurerată pe fiul ei pierdut , care se chema Ghioni. Aşadar la origine, această pasăre era un om, iar azi e o ‘’piccola cievtta di passaggio in estate’’ (Angelo Leotti, Dizionario albanese-italiano, 1937.

Iată, în rezumat, o altă variant, tot aromânească:

1.O mamă bătrînă avea un singur fiu, care s-a îmbolnăvit de moarte.Ea s-a rugat de Dumnezeu ca să moară ea. Moartea a şi sosit, dar bătrîna nu s-a îndurat să moară şi a spus Morţei ca să ia sufletul fiului ei – ceea s-a şi făcut. Avînd remuşcări, s-a rugat din nou ca să fie prefăcută în pasăre. De atunci, ca pasăre, zburînd din arbore în arbore, ea îşi cheamă în timpul nopţilor pe fiul ei strigînd Ghion, Ghion! – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 23-24.> (p. 271-272)

 

<D) Revenind la legenda aromână încheiem cu amănuntul mitologic , anume că avem a face cu o metamorfoză: transformarea unui suflet omenesc în pasăre – credinţă cu circulaţie universală, bine cunoscută şi poporului român aşa cum reiese şi din art. Cucul, Cucuvaia, Ciocîrlia.

În această privinţă, cf. şi în domeniul etnografic: deasupra mormintelor sufletul reprezentat prin proumbei – T. Papahagi, Antologie aromânească, 166 şi p. XXXV; T. Papahagi, Images d’ethnographie roumaine, III, 275 etc.> (p. 273)

 

 

Grindina

 

<Pentru oprirea grindinei, credinţa popular recurge la mijloace similar celor menţionate la art. Cuţitul, Ploaia, Tunetul:

(…) 4. La aromâni (cu colorit de creştinism): ‘’cînd cade grindină, ca să o facă să încetez, se scot în curte o păreche de pirostii răsturnate cu picioarele în sus şi se pune peste ele un ou roşu (acela care-l păstrează femeile la icoană încă de la Paşti). Mai încetează de a cădea piatră şi dacă este o femeie care pentru prima dată, ia un bob de grindină şi-l înghite’’ – ‘’Lumina’’, III, 5.> (p. 274)

Mic dicţionar folkloric (Litera M)

Miercuri, 30 Noiembrie 2011 10:47

În 1979 editura Minerva a publicat lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia-1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.

Din cele 6 articole de la litera M am selectat paragrafe referitoare la folklorul aromân.

 

Martie


<După cum reiese şi din chiar folklorul contemporan, în vechiul calendar roman anul începea cu luna martie – ceea ce explică şi numele lunilor September, October, November şi December. În ale sale Fasti, I, 39, Ovidius precizează: ‘’Mars erat primus mensis’’, fapt ce se reliefează şi din următoarea legendă aromână, care circulă şi în folklorul grec (κνρ, 154-155):

‘’Odată, încă din timpul verei, cele 12 luni ale anului s-au înţeles ca să pună struguri într-un butoi şi, după ce strugurii vor fermenta, vinul să-l bea iarăşi toţi împreună, ca fraţi şi camarazi. La aceste cuvinte, Martie se sculă şi zise>{Eu cel dintîi voi pune vin în butoi şi după mine să puneţi voi toţi}. Au pus şi ceilalţi şi, după puţin timp, vinul a fermentat şi s-a făcut cum e mai bun de băut. Martie, care pusese cel dintîi struguri, zise celorlalţi: {De vreme ce eu cel dintîi am pus struguri în butoi, tot eu voi începe să beau}. {- Bine}, ziseră celelalte luni. Atunci a deschis cepul butoiului şi bău, bău, pînă ce nu a mai rămas decît drojdia.

După Martie, venea rîndul lui Aprilie. Cînd acesta s-a dus la butoi, gura lăsîndu-i apă de sete după vin, ce să vadă? Butoiul era răsturnat şi nici picătură, de jurămînt, nu curgea din el. Cînd văzu asta, se supără pe ceilalţi camarazi. Aceştia îl ascultă, se supără şi se gîndesc ce să facă. În cele din urmă au convenit ca Ianuarie să bată pe Martie pentru minciuna şi furtul ce a comis. Ianuarie îl înhăţă, luă o bîtă, îi trase o mamă de bătaie pînă ce zise aman! Îi luă şi puterea, ca anul să înceapă cu Ianuarie, nu cum începea, înainte vreme, cu Martie.

Bietul Martie, cînd îşi aminteşte că bău vinul şi că i s-a înşelat pe ceilalţi camarazi, rîde şi face timp frumos; dar cînd îşi aminteşte de bătaia ce a mîncat-o din partea lui Ianuarie, plînge, plouă şi ninge, şi devine foarte rece. De aceea lumea zice de luna lui Martie: Martie este şi haz face: aci-i cald, aci e rece.

Şi astfel bietul Martie a rămas de ruşine şi neiubit de ceilalţi camarazi ai lui’’ – ’’Lumina’’, V, 187; T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 68> (pp. 323-324)

<B) Cele două versuri, ca şi întregul final din legenda aromânească, reprodusă mai sus în transpunere, explică şi toanele atmosferice ale acesti luni – toane explicabile pentru clima ţărilor nord-mediteneene şi cari apar şi în foklorul altor popoare, cum ar fi: (…)

8. La aromâni e zicătoarea: ‘’Tuţ meşil’I mîcă carne, Marţul mîcă oasile’’ (Toate lunile mănîncă carne, Martie mănîncă oasele, adică: lunile de iarnă slăbesc vitele prin gerul lor, mîncîndu-le din carne, iar în intemperiile lui Martie ele pot muri, aşa că Martie le mănîncă oasele).> (pp. 324-325)


<D) La aromâni, ca şi la dacoromâni, numirea veche şi populară a acestei luni e Marţ(ul) – cf. şi I. Candrea, O. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, 1056 sau Coresi, Carte cu învăţătură, 1914, 144: ’’luna lui Marţi’’ etc. Dacoromânii o numesc şi Mărţişor.

Începînd chiar cu prima ei zi, de acestă lună e legat obiceiul numit la aromâni marţu, iar la dacoromâni mărţişor, care este

1.’’un găitan compus din două fire răsucite de mătase roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu unul de bumbac alb’’ – Simion Marian, II, 137,

care, ca şi la aromâni, are următoarea folosire:

2. ’’În ziua de Dochia se face mărţişor: un fir de mătasă sau lîna roşie, împletit cu alt fir alb, care apoi se pune la gît pentru ca purtătoarea să fie rumenă şi albă peste an. Se poartă pînă-n ziua de Sînt Gheorghe şi atunci îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireş înflorit’’ – E. Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, 1903;

3. ’’În ziua de 1 martie, fetele şi copiii pun la gît şi la mîni mărţişoare: două sbilţe de arniciu, una roşie şi una albă, răsucite’’ – C. Rădulescu Costin, Din Muscel – cîntece poporane, I, 1896.

Cf. I. Candrea, Folklorul medical român comparat, 1944; E. Petrovici, Texte dialectale, 1943, 188.

4. La aromâni (transpunere dintr-o schiţă literară): ’’Apoi [mama] ne leagă marţul şi la mînă şi la picior. – {Să nu vă înşelaţi să scoateţi marţul}, ne zise ea… {Acela de la gît vi-l pusei ca să nu vă înnegrească soarele; acela de la mîni, ca să fiţi feriţi şerpi (s’ nu vă şirpicaţ’’, iar acela de la picior, ca să nu vă împiedicaţi noaptea pe drumuri şi berzele; atunci vi le voi scoate şi le vom pune pe nucca să le ia rîndunelele, iar voi le veţi cînta:

Rîndunică, faţă roşie,

dă-mi puţină sănătate,

să-mi trăiască mama şi tata,

sora mea cu tot frate…} – ‘’Lumina’’, IV, 108;

5. ‘’’…ficiorl’I arucară marţăle s’ lă ţasă arîndurile cămeşile’’ (copiii aruncară mărţişoarele pentru ca rîndunelele să le ţese cămeşile) – ‘’Frăţilea’’, II, 250.

8. La albanezi, după aceeaşi operaţie ca la aromâni:

‘’Moi dalendyşe, / fake cuke, / buze bubuke, / şkep ghylpane, / bist gerşane’’ (Măi rîndunică, / faţă roşie, / buză boboc (de floare), / cioc ca acul, / coadă ca foafecii) – A. Leotti, Dizionario albanese-italiano, 1937, 102> (pp. 326-327)

 

<E) Oricare ar fi fost data Paştilor era imposibil – ca şi astăzi – ca Martie să lipsească din Păresimile mari. De aci şi dictonul prin care se înţelege prezenţa continuă a cuiva sau a ceva undeva:

’’Ca Marţul tu Păreseani’’ (Ca Martie în Păreasimi) – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 541> (p. 328).

 

Medicina empirică


<C) În cadrul acestui spirit anecdotic, menţionăm şi anecdota Aromânul medic din N. Batzaria, Anecdote, 1935, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 62-66.> (p. 333)


<D) (…) În concluzie, admitem că geneza şi evoluţia empirismului medical se datoresc nu numai instinctului experimental al omului, ci şi instinctului natural al altor fiinţe (animale, pasări etc), precum şi hazardului. Şi mai admitem că medicina popular nu trebuie total ignorată chiar în aceşti ani ai invenţiei penicilinei şi streptomicinei: la începutul acestui secol, în satul aromânesc Xirulivad din regiunea Veriei, bătrîna Hagigogu tratat cu success rănile periculoase ale oamenilor cu putregai de lemn de fag în care punea şi cite un ou. În această privinţă, cf. şi textul 94 din P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 263, care nu trebuie ignorat.

 


Mielul


<C) (…) ca folklor medical reţinem următorul procedeu din Franţa datînd din secolul al XV lea:

2. ‘’Se une femme est malade des varoles, il convient que son mari achate un noir agneau de l’annee et qu’il couche et lye sa femme en la peau de cellui agneau toute chaude et qu’il face son pelerinage et offrande a saincte Arragonde et pour certain elle en garira’’ – P. Sebillot, III, 130.

Acest procedeu, care aparţine mai mult etnografiei medicale, e cunoscut şi practicat şi astăzi în Peninsula Balcanică, bunăoară la aromâni, în al căror dialect e şi expresiunea caracteristică: l-băgară tu keale ‘’l-au pus în piele’’, adică ‘’fiind bătut pînă la vînătăi, l-au pus în piele’’ etc - cf. T. Papahagi, Din dicţionarul dialectului aromân, 17: keale.> (p. 337)


<D) Aspecte de raporturi dintre folklor şi limbă au mai fost tangentate în cursul acestei lucrări – cf. de exemplu, art. Ochiul

Aci, trecînd peste expresii ca: somnul mieilor, neaua (sau omătul sau zăpada) mieilor pentru care cf. fr. ‘’la neige des agneaux’’, precum şi peste proverb ca n’el ti faţi, luplu va ti mîcî (miel te faci, lupul te va mînca), P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 577 – semnalăm că, în dialectul aromân, petele albe de pe unghiile omului, numite în dacoromână noiţe şi oiţe, se numesc n’el’I ‘’agneaux: taches blanches sur les ongles’’ şi că aceste pete, ca şi la dacoromâni şi la alte popoare, sînt considerate ca fiind de bun augur.> (p. 338)

 


Minciuna


<A) În trecut şi aromânii au avut proprii lor spoitori conaţionali – azi, această meserie şi-au însuşit-o ţiganii cam peste tot. În această ocupaţiune excelau spoitori aromâni din Cruşova – spoitori cari, în dialectul aromân, se numesc γunusari. Aceşti γunusari erau renumiţi prin glumele şi păcălelile lor amuzante, ca şi prin minciunile lor tot atît de amuzante.> (p. 338)

 

<B) (...) La aromâni tot ca ghicitoare (în transpunere dacoromână):

’’Ce trecu pe afară,

că orbu o văzu,

mutul îi grăi,

surdul se sperie de vocea lui?’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 384> (p. 339)

 

 

Muma-pădurei

 

<B) 4. (…) La aromâni aceste fiinţe mitologice par a fi necunoscute. În dialectul aromân se zice, de exemplu, om di pădure, dar se înţelege un ’’om sălbatic, necivilizat’’. Totuşi, în legătură cu citatul 4 reprodus mai sus din folklorul italian şi în care apare cuvântul giovedi, poate că ar fi de relevant că în credineţele aromâneşti există o rea-făcătoare bătrînă supranaturală numită Gioia, care, după nume nu poate rămînea străină de Joimărica sau Joimăriţa din dacoromână: şi Gioia şi Joimăriţa înseamnă ‘’epouvantail, croquemitaine’’. În comuna mea natală, Avdela, e numele topic Keatra a Gioil’ei.> (p. 342)

 

 

Muntele


<B) (…) La aromâni, ai căror munţi, ca înălţimi şi întinderi rămîn mult în urma celor ai Chinei:

4. (Rezumat) După ce a făcut lumea Dumnezeu a chemat toate popoarele spre a le împărţi pămîntul după alegere. Grecul a cerut marea; bulgarul, pămîntul de arat; albanezul, rîpile. Într-un tîrziu, după ce s-a făcut împărţeala, soseşte şi românul, care cere munţii. Dumnezeu: ’’- Tocmai munţii ai ales; De ce nu ceri şi tu un loc bun? – Dă-mi, Doamne, munţii căci în munţi e tot ce e mai bun: păşuni pentru oi, vînt şi apă rece pentru noi şi totdeuana noi sîntem aproape de tine. - Ai tăi să fie’’ – T. Papahagi, Aromânii,1922, 196-197.

(Pentru variante ale acestei tradiţii cf P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 787-788)

Prin urmare, departe ca muntele să-i inspire vreo teamă, şi, ca să se vadă şi mai bine ceea ce el pentru aromân, mai relevăm cele ce urmează.

Într-o poezie populară, aromânii, cari au apucat şi cărări haiduceşti de munţi, exclamă:

5. ’’casa-a noastră-i muntile’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 1007.

Cf. T. Papahagi, Antologie aromânească, p. XVI; T. Papahagi, Aromânii, 194; T. Papahagi, Paralele folklorice (greco-aromâne), 53; Th. Capidan, Limbă şi cultură, 1943, 183.

Un proverb tot atît de caracteristic:

6. ’’Armînlu tu munţ easte ca amarea arihătipsită’’ – T. Papahagi, Antologie aromânească, 5.

Şi o constatare tot atît de elocventă: în 23 iunie 1919, unui grup de aromâni fărşeroţi oieri din Albania i s-a promis împlinirea unor anumite dorinţi. Atunci unul dintre ei a răspuns:

7. ’’Dacă ne vei da de toate cîte ne spui, atunci noi te vom avea (te vom considera) ca un munte’’ - T. Papahagi, La românii din Albania, 1920, 50.

Sînt, deci, realităţi cari, sub o formă sau alta, pot face parte din patrimoniul folkloric al oricărui popor pastoral ce e în plin şi continuu contact cu muntele, chiar dacă lumea unu atare patrimoniu nu e aceeaşi. În această privinţă, merită a fi reţinută bunăoară următoarea constatare. S-a văzut ceea ce e muntele pentru aromâni; cu toate acestea, acea fantastică lume folklorică formată, de exemplu, din diferite genii, spirite, vampiri, zîne, vrăji, minuni etc. – pe care o vedem atît de bogat şi de impresionant activînd în masivele Alpilor (cf. de pildă Ceresole) – o atare lume e ca şi inexistentă la aromâni. Această lipsă foklorică credem că nu s-ar putea explica decît avînd în vedere structura sufletească menţionată şi la începutul acestui articol. > (pp. 345-346)

 

<C) (…) La aromâni (în transpunere literară):

4. ‘’Hei tu munte, şi măre tu colină, / apleacă-mi-te încă puţin. / Apleacă-mi-te şi mi te fă şes. / ca să-mi văd casa mamei. / Fă-mi-te şes,fă-mi-te neted loc, / ca să-mi văd vatra cu foc’’ – T. Papahagi, antologie aromânească, 1922, 46, 357; P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 873, 889, 994, 1022; P. Papahagi, Poezia înstreinării la aromâni, 1912, 27. (…)

La aromâni (în transpunere):

7.‘’Munte înalt şi îndepărtat, / apleacă-mi-te, munte înalt, / şi fă-mi-te, vale, mai încoace, / să mi te întreb de draga mea…’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 889.> (p. 347-348)

 

<E) Dintre proverb, merită a fi reţinute următoarele:

  1. 1.La aromâni: ‘’Dipusiră munţîl’I şi si-alinară cupriile’’ (S-au lăsat în jos munţii şi se înălţară gunoaiele) - Z. A. Araia, T. Caciona, p. V.
  2. 2.La aromâni: ‘’Muntile di neauă nu si-aspare’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 563.
    1. 4.Proverbul acesta, care există şi la aromâni (P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 562), la dacoromâni apare versificat: ‘’Cînd s-o-ntîlni deal cu deal, / noi să bem dintr-un pahar, / Cînd s-or tîlni munţi cu munţi , / no să merem la părinţi…’’> (p. 350-351)

 

<F) Trec]nd peste cunoscutul dicton biblic cu credinţa care poate muta munţii şi pentru care cf şi credibilitatea raportată de Polo, 52-58, încheiem cu un amănunt filologico-geografic. Metaforic, în dialectul aromân greutatea mare e arătată prin munte:

’’1.L’i-aspune munţi’’ (îi arată munţi, adică îi arată că sînt dificultăţi mari de învins) – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 563.

2.’’...feaţe giuratlu aestu greu ca muntile’’ ( a făcut jurămîntul acesta greu cu muntele) – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 8.> (p. 350)

Mic dicţionar folkloric (Litera N)

Joi, 01 Decembrie 2011 12:56

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.

Din cele 3 articole de la litera N am selectat 2 care include paragrafe referitoare la folklorul aromân.

 


Neaua


<A) În aromână singurul cuvînt prin care se exprimă noţiune de ‘’neige’’ e neauă (<lat. NIVEM), în timp ce în dacoromână, tot atît de viu cîndva, astăzi el devine tot mai anemic, concurat fiind de eterogenele omăt şi zăpadă. Nu ştim dacă şi în domeniul folkloric va fi existat cîndva o realitate paralelă: exceptînd o singură ghicitoare, în foklorul aromân astăzi nu pare a circula mai nimic altceva.> (p. 351)

<B) (...) 1. ’’Ună cergă mare, mare: / tut loclu lu-acoapiră / şi-amarea nu u-acoapiră – Neaua’’ – T. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 386> (p. 352)

 


Nuca * Nucul


<A) Ca şi aromânii şi dacoromânii cred că:

  1. 1.‘’Dacă cineva sădeşte nuci în grădină, cînd va ajunge nucul gros cît gîtul lui, moare’’ – A. Gorovei, 1915, 2763.
  2. 2.‘’Cine pune nuci în pămînt pentru a avea pomi,va muri. Ca să nu moară, să pună nucile in cite un cerc de lemn de la butie ori butoi şi să-l îngroape în pămînt , căci se crede că atunci va muri cînd se va face nucul gros atît de gros c ît a fost cercul de larg’’ - A. Gorovei, 1915, 2247.> (p. 354)

<D) (…) încheiem cu următoarele două obiceiuri: (…)

6. La aromâni: ‘’La Crăciun, copiii aromâni fac mai multe grămezi mari de nuci, alone sau migdale, egale ca număr, şi fiecare dintre cei ce joacă rostogoleşte de pe o bucată de scîndură înclinată, pusă în faţa grămezilor, cite o alună: grămada sau grămezile ce vor fi atinse de aluna rostogolită vor fi cîştigate de jucător’’ – T. Papahagi, Din foklorul romanic şi cel latin, 1923> (p. 356)

Mic dicţionar folkloric (P)

Vineri, 02 Decembrie 2011 19:19

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.

Din cele 7 articole de la litera P am selectat paragrafe referitoare la folclorul aromân.

 


Păianjenul


<A) Spre deosebire de cel aromân, folklorul dacoromân al păianjenului - mai precis legenda lui – apare întreţesut c u elemente aparţinînd creştinismului – ceea ce vine să sublinieze şi mai mult nu numai problema filologico-folklorică la dacoromâni din punct d evedere al creştinismului, ci şi raporturile dintre dacoromâni şi slavii nord-estici (cf. Anul Nou, Dracul, Steaua). În general, folklorul aromân – paralel, şi dialectul aromân –e departe de a egala bogăţia şi varietatea religioasă de cari este impregnat cel dacoromân (cf. şi art. Apa)> (p. 369)


<B) Rezumăm întîi deceul aromân De ce păianjenul nu are noroc (şi albina are)?

1.Păianjenul şi albina erau fii ai aceleiaşi mame. Comunicîndu-li-se că mama lor trage să moară, păianjenul nici nu s-a mişcat din războiul în care ţesea, pe cînd albina lăsă baltă toate treburile şi zbură la mama sa. Mama a binecuvîntat albina să se înmulţească, să se aşeze pe flori şi să producă miere şi ceară, iar păianjenul a fost blestemat ca ’’tot anul să ţeasă şi noroc niciodată să nu aibă’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 772.> (p. 370)

 

<E) (…) În 7 iulie 1928 urcam pe jos muntele Baba dintre aromâneştile sate pindene Clinuva (cf. P) şi Cornu. Din cărare, văd, retrasă, o mică grotă, la a cărei intrare strălucea în soarele dimineţii o mare pînză de păianjen. Însoţitorul consătean îmi spune:

1.’’E, noapte, odată un fur, urmărit de aproape de poteră, s-a băgat întro-o grotă. Întîmplător, un păianjen ţese repede la gura ei o pînză. Potera, sosind la grotă, nu a intrat în ea, pentru că şi-a zis: dacă furul s-ar fi ascuns aci, atunci pînza de păianjen ar fi fost ruptă. Şi potera s-a îndepărtat, iar furul a scăpat’’.> (p. 371)

 

 

Păstorul

 

<C) Pentru mentalitatea sătească sau orăşenească, ce a rămas străină de contactul cu natura muntoasă şi de explorarea secretelor ei , păstorul e un patriarhal, un primitive care, drept urmare, nu putea scăpa de satirizări cum ar fi cele ce urmează: (…)

În direct legătură cu ultimo avariantă calabreză, iată în rezumat o anecdotă aromânească:

3.Păstorul Chita a aflat şi el, de rostul cuminecărei ce se face de Păresimi şi iată-l la biserică, în faţa preotului. Întrebat, Chita răspunde că chiar în acea dimineaţă a mîncat bine, îndopîndu-se cu mămăligă dumicată în lapte. Preotul, ajutat de încă alţi doi, serveşte lui Chita o cuminecare special: îl culcă la pămînt şi-l bat măr. Crezînd că cuminecarea constă dintr-o atare bătaie, Chita îi îndeamnă să-l mai bată, să-i dea şi anafură, căci nu crede că va mai coborî altădată de la munte la sat. – În drum spre munte, Chita întîlneşte o femeie ce-şi ducea copilaşul bolnav la cuminecat şi o îndeamnă să se întoarcă acasă, căci copilaşul ei nu va putea suporta nici măcat jumătate din cuminecarea suportată d el. – N. Batzaria, Anecdote, 1935, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 96-102 (cf. şi anecdotele reproduce ibid., 102 sq.)> (p. 375)

4. (…) E normal şi explicabilă naşterea şi circulaţia unei atari literature: contrastele sociale fecundează spiritual de observaţie, ca şi însuşi instinctual de creaţiune literară, aşa cum reiese şi din următorul dicton aromân:

‘’Ţe [ce] şti picurarlu di după coada oilor? – (Aşa zic cărăvănarii cînd dispută cu păstorii. Cărăvănarii se consider faţă de păstori de mai cu minţi, fiind mai umblaţi)’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 605.

Evident, din punctual de vedere al celor ce activează în aglomeraţii sociale, păstorul e un înapoiat, ce nu e în curent cu civilizaţia.> (p. 375)

 

<D) (…) Cu privire la ’’frămîntări’’ în viaţa păstorească – pentru cari cf. şi Poezia lirică populară, curs, 1947, 385 sqq – aci voi reproduce următoarea constatare, absolut reală, din viaţa aromânilor cărăguni:

‘’Le berger karagounis couche dehors en toute saison. Il dort sans abri: en hiver, dans la neige; en automne, sous la pluie, par ces longues nuits ou le ciel se fond tout en eau. Il a pour toute defense sa cape de laine, {la chlaena au tissue serre}, que les pasteurs portent déjà dans Homere. Meme en dormant, il prete l’oreille au tintement regulier des grelots; s’il entend le bruit s’eloigner, machinalement il se leve et va se recoucher plus pres du troupeau. C’est une dure vie que la sienne, une vie ou l’homme se sacrifie aux bêtes, se fait l’esclave des bêtes, pour en tirer un meilleur profit’’ – Heuzey, 274 (Păstorul cărăgun doarme afară în orice anotimp. El doarme neadăpostiti: iarna, în zăpadă; toamna, sub ploaie, în acele lungi nopţi în care tot cerul revarsă apă. El are ca acoperământ doar mantaua sa de lână, {chlaena cu ţesătură}, pe care păstorii o purtau încă din timpul lui Homer. Chiar cînd dormeau aveau urechile atente la zăngănitul clopotului berbecului; dacă sunetul acestuia se îndepărta, se ridica maşinal şi se culca dinnou aproape de turmă. Aceasta este o viaţă dură, o viaţă în care omul se sacrifică pentru animale, se face sclavul animalelor, pentru a obţine un profit mai bun. – traducere M. T.)> p. 376.

 

<F) Cele expuse mai sus ne îndreptăţesc din plin să concludem că, tot în trăsături generale, păstorul e un om curajos, priceput şi chiar capabil de mari iniţiative:

  1. 1.La aromâni, într-un basm: ‘’Împăratul le vedea toate aceste stîngăcii şi prostii ale păstorului, dar îşi zicea: ‘{Cioban – ce să-i faci?} Nu ştia că păstorii, cînd sînt inteligenţi, potcovesc chiar puricele cu cuie ţigăneşti’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 96> (p. 379)

 

<I) Sinceritatea ciobanului e plastic cristalizată în următoarea anecdotă aromânească erotică, pe care o rezumăm:

Un evreu face rămăşag cu un celnic cum că păstorul acestuia nu e credincios şi că îl înşală. Spre a-i dovedi aceasta, evreul îşi trimite soţia lui la păstor, care, pentru un singur sărut, îi sacrifică cel mai mîndru berbece din turmă. Dar, după aceasta, ele se gîndeşte ce socoteală să dea el celnicului. Îşi pune căciula în vîrful cîrligului, închipuindu-şi astfel că stă înaintea stăpînului său, căruia îi dă raportul.Întîi îi zice că berbecul a murit – ceea ce nu-l satisface. Apoi îi declară că l-a mîncat lupul – ceea ce iar nu-l mulţumeşte, nu-l împacă. În fine, întrebat de celnic: ’’Ce mai face berbecele?’’, păstorul răspunde: ’’s-a dus după sărut de fată’’. Satisfăcut de acest răspuns, el se duce la celnic şi-i raportează adevărul adevărat – ceea ce a făcut ca vereul să piardă rămăşagul – A.J.B.Wace, M.S.Thompson, 1914, 294.> (p. 382)

 

<J) (…) Merită a fi menţionată şi următoarea apariţie a lui Dumnezeu într-un basm aromân:

3.) ’’Tocmai în a patra zi, în zori, pe cînd împăratul umbla gînditor, vede un bătrîn cu barba alba şi cu sarica lui aruncată pe umăr, şi cu un cîrlig lung făcut din corn – parcă era un vechi păstor [..] Acel bătrîn era Dumnezeu’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 324, 325. – Cf. şi art. Distribuirea pămîntului.

Cf. şi deceul De ce turma e păscută de cîni din P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 811-812, rezumat şi la Cîinele.> (p. 383)

 

<K) (…) trecînd şi peste interesanta legend maramureşană, existent şi în Ţara Oaşului, ca şi la aromâni (T. Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, p. XLVII-XLVIII; Anuarul Arhivei de folklore, I, 1932, 164)>

(p. 384)

 

<M) 3. (…) Pentru aromâni, cf. P. Papahagi, Din literature poporanăa aromânilor, 830, 933, 937.

Pentru o mai amplă cunoaştere a acestei problem, adică a liricei populare pastorale la dacoromâni şi la aromâni, cf Poezie lirică popular, curs, 1947-1948, 209-221, 381-398, 519-526.> (p. 386)

 

 

Ploaia

 

<A) (…) Geneza ei [ploii] din lacrimi e cunoscută şi în folklorul dacoromân: (…)

Dar acest aspect al problemei nu poate umbri impresionanta fantezie din această legend, după cum – în direct legătură cu ce s-a afirmat în Introducere – nu e fără interes să reţinem şi aci contrastul în creaţiunea imaginativă dintre dacoromân şi aromân, contrast ce se soldează în favorul folklorului dacoromân: aromânul nu cunoaşte o atare legend sau vreo alta cu privire la geneza ploii.> (p. 389)

 

 

Pluguşorul

 

<A) 3. Pluguşorul e necunoscut la românii sud-dunăreni: la aromâni nu există nici o urmă, nici etnografică, nici folklorică.> (p. 392)

 

 

Preotul

 

<F) (…) Trecînd peste alte aspect anecdotice – cum ar fi, de exemplu, cariera preoţească şi arghirofilia, pentru care cf. N. Batzaria, Anecdote, 1935, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 146-158 şi, aci, art, Testamentul – se ştie că prelatul nu a fost cruţat de popor nici în domeniul erotic. În această privinţă, mărturia anecdotică ebogată şi variată – cf. ce e dat în (…), raportat la anecdota din N. Batzaria, Anecdote, BNA, III, 118-124 etc.

În altă ordine de idei , din noianul anecdotic în care apare preotul mai menţionăm ce ce dat în (…) T.Papahagi, Aromânii…, 1932, 153-154 etc.> (p. 403)

 

<G) Cu privire la cultura sau, mai précis, la ştiinţa de carte a preotului mai cu seamă în apuse timpuri timpuri patriarhale, aceasta ne-ar mai putea-o arăta pe alocurea chiar timpurile contemporane: şi astăzi sînt preoţi ce nu prea ştiu carte, dar care au o oarecare memorie şi experienţă profesională. Asemenea realităţi ni le ilustrează nu numai literatura istorică, ci şi cea populară. (...)

3.La aromâni (rezumat): După Păresimi, temîndu-se să nu fie întrebat asupra datei Paştilor, un preot a pus în buzunarul rasei atîtea boabe de fasole cite zile erau pînă la Paşti, avînd grijă ca în fiecare zi să arunce un bob. Într-o zi, preoteasa, dînd de aceste boabe, crezu că sînt bomboane; văzînd că-s boabe de fasole, d enecaz, umple buzunarul rasei cu multe alte boabe. Drept urmare, primăvara se scurge fără Paşti, într-un continuu post pentru săteni. Tîrziu,în vară, un om întreabă pe preot cînd vor fi Paştile; acesta îi răspunde: după cum arată boabele de fasole, nu vom avea Paşti, nici est-an, nici la vară. – N. Batzaria, Anecdote, 1935, BNA, III,130-134.> (p. 404)

 

<G) În jurul aceleiaşi teme – incultura preotului, pentru care cf. Κνρ, 231; F. Pouqueville, IV, 450-451 etc – semnalăm, în rezumat, şi următoarele două anecdote aromâne:

8. Un incult reuşeşte să fie hirotonisit ca preot. După un an, arhiereul (grec) se duce să-l inspecteze. Fireşte, e găzduit în casa preotului. Aci, arhiereul întreabă pe preoteasă – preotul fiind absent din sat – dacă a reuşit să înveţe să citească. Ca slovă de carte, cred că nu are nici o cunoştinţă; dar la toacă, el e primul – N. Batzaria, Anecdote, 1935, BNA, III, 134-138.

9. Un sătean dă preotului din sat o scrisoare ca să-i spună ce anume conţine. Preotul, citind-o: nepotul tău e bine, va sosi curînd şi trimite tuturor salutări. Săteanul: părinte, asta nu e scrisoare, ci poliţă: vreau să ştiu ce scadenţă are. Preotul: dacă e aşa, de ce nu ai spus de la început că nu e scrisoare? – N. Batzaria, Anecdote, BNA, III, 138-140.> (p. 405)

 

 

Prostul

 

<C) Din seria de anecdote consecrate prostiei sau prostului – ne vom mărgini la prea puţin. Iată una circulă în folklorul aromân şi al cărei cuprins rezumat e următorul:

Mai mulţi săteni se duc să vîneze un urs. Sosind la văgăuna lui , Cola intră în peşteră spunînd însoţitorilor lui ca să-l tragă afară atunci cînd vor vedea că dă din picioare. Ursul îi smulge capul şi picioarele lui Cola se agită. Însoţitorii, trăgîndu-l afară, se întreabă: oare, Cola avea sau nu avea cap? Ca să nu rămînă nedumeriţi, ei de duc să întrebe pe soţia lui Cola, care le răspunde: nu mi aduc aminte dacă avea cap sau nu avea cap, dar pot să vă asigur că de fiecare Paşti sau Crăciun el îşi cumpăra fes nou - N. Batzaria, Anecdote, 1935, BNA, III, 12-18.

(…) Faptul că această anecdotă – şi cîte altele ca ea! – există la dacoromâni şi la aromâni, e un indiciu sigur că ea trebuie să fie comună şi altor popoare, cel puţin balcanice.> (p. 406-407)

 

<E) Încheiem cu cîteva proverbe:

12. (…) La aromâni acest ultimo proverb apare şi ca dialog (îl dăm în transpunere dacoromână):

‘’ – Băiete! –E! – Cum împarţi trei paie la doi măgari? – Nu ştiu. – Să-ţi spun eu? – Spune. – Un pai îl dai l aun măgar, altul la lat măgar… - Şi celălalt? – Celălalt îl dau ţie!’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 59.> (pp. 409-410)

 

 

Pui din ouă fierte

 

<(…) Anecdota ce urmează aparţine acestei categorii de anecdote, cari interesează şi istoria dreptului – cf. art. Judecata originală.

La aromâni (rezumat):

Trei călători se opresc la un han unde, cu trei ani în urmă, ei au mîncat zece ouă fierte, pe cari au uitat să le plătească. Acum ei ofer 4 piaştri, adică îndoitul sumei ce trebuia să o plătească atunci. Dar hangiul cere cel puţin 1.000 de piaştri, pretextînd că, în cei trei ani scurşi, cele zece i-ar fi dat multe rînduri de pui. Călătorii nu au vrut să plătească o atare sumă şi iată că se prezintă în faţa judecătorului. Între timp, pentru cauza lor, ei au angajat pe avocatul Nastratin. Acesta se prezintă cu întîrziere, iar judecătorul îi cere motivul acestei întîrzieri. Nastratin îi răspunde: ‘’Am fiert puţin grîu ce trebuie să-l seamăn. – E posibil ca grîu fiert să încolţească? – Dar din ouă fierte e posibil să iasă pui?’’ – T. Papahagi, Antologie aromânească, 77-79.> (p. 410)

Mic dicţionar folkloric (R,Ş)

Sâmbătă, 03 Decembrie 2011 10:36

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.

Din articolul de la litera R şi din cele 2 articole de la litera Ş am selectat paragrafe referitoare la folklorul aromân.

 

Rîndunica

<C) Iată rezumate şi două variante aromâne:

4. A treia fată, cea mică, a unui împărat merge în război în locul tatălui ei. Fiul unui alt împărat simte că fata nue băiat şi, după război, reuşeşte să o prindă. Ea se jură că va rămînea trei ani mută. Fiul de împărat, neputîndu-se căsători cu o mută, se însoară cu altă fată. În ziua nuntei se împlinesc cei trei ani şi fata ’’mută’’ blestemă pe mireasă ca să se facă lînduruşe (rîndunică). În timp ce rîndunica a început să zboare prin uşe, oamenii au reuşit să-i apuce cu foarfecii rochia care, astfel tăiată la mijloc s-a transformat în coadă. Salba de galbeni de mireasă se vede şi azi la gîtul rîndunicei, care, în amintirea case ce nu şi-a pututu-o închega ca mireasă, îşi face cuibul prin case. – ‘’Lumina’’, IV, 109-112.

Cf. şi P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 334-335; ‘’Lilicea Pindului’’, 182-184.

5. Un greier, scăpînd din gura şarpelui, şi-a luat angajamentul ca să raporteze acestuia care e fiinţa pămînteană ce are cel mai dulce sînge. În drum spre şarpe, spre a-i raporta că single omului e cel mai dulce, o rîndunică, după ce îl întreabă ce şi cum, reuşeşte să-i pişte limba, astfel că greierul nu mai putea vorbi. Şearpele a înţeles că rîndunica i-a ciupit limba şi a jurat răzbunare.De teamă pentru puii ei, rîndunica a renunţat de a-şi mai face cuibul prin arbori, printre plante etc. şi s-a rugat de om ca să o lase să-şi facă cuibul prin casa lui – ceea ce s-a primit cu plăcere. – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 759-761.

Ultima variant aromână apare şi în folklorul Asiei-mici, ba chiar mai completă.> (p. 414)

 

<D) Din punct de vedere medical: spre a vindeca vederea slabă, aromânii recurg la iarba numită alîndurîşe (< HIRUNDULA) sau hiliδuneauă (<χελίδόνίον), pe care numai rîndunelele o cunosc (cf. art. Iarba fiarelor):

1.’’Se poate găsi dacă prinzi puiul unei rîndunici şi îi facirău la ochi.Mama sa, îndată ce vede asta, aleargă imediat după iarba sa ca să-l vindece şi, observînd încotro merge şi unde se lasă din zborul ei, cauţi şi acolo trebuie să o găseşti’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 270-271.> (p. 415)

 

 

Şearpele

 

<A) 2. (…) Notă. – În dialectul aromân, pentru un om tăcut ascuns, de la care nu poţi afla nimic, e proverbul: ’’şearpile nu şi-aspune cioarile (şearpele nu-şi arată picioarele). > (p. 455)

 

<G) Contra veninului de şarpe, superstiţiile, ca şi empirismul, recomandă variate propuneri, dintre cari reproducem cîteva: (…)

4. ‘’La morsure de la vipere se guerit par l’application de la tete coupee de la coupable’’ (Creuse) (Muşcătura de viperă se vindecă prin aplicarea capului tăiat al acesteia – traducere M. T.)

Aceeaşi superstiţie o au şi aromânii – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 284.> (p. 459)

 

<I) (…) Trecînd, însă, la relatări, ca acele ce urmează – pentru cari şi art. Scuipatul – am şii păşit în domeniul fanteziilor mitice:

2. ‘’Băiatul a deschis gura , iar şarpele cu două capete l-a scuipat în gură şi el se pomeni cu toate limbile de pe pămînt învăţate’’ (la aromâni) – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 9 > (p. 462)

 

 

Şodron

 

(…) La aromâni jocul se numeşte triote (< gr. Τρίόδί, ’’jeu d’enfant joue avec trois pions; espece de marelle’’). Iată descrierea lui:

Pe pământ neted, uscat şi fără iarbă se face o figură compartimentală (...). Doi sau mai mulţi copii folosesc cîte o piatră rotundă şi plată. Fiecare dintre ei, sărind numai într-unsingur picior, trebuie ca, cu vîrful piciorului pe care sar şi rînd pe rînd, să facă să treacă piatra prin fiecare compartiment şi să o scoată afară din figură mereu prin primul compartiment. Dacă piatra iese lateral din figură, sau dacă ea se opreşte pe oricare linie a figurei, atunci respectivul jucător pierde partida şi se lasă încălecat de cîştigător. De obicei,fiecare despărţitură a figurei poartă cîte o denumire ca: pat, ocl’iu, ureacl’e etc. – cf. şi P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 166-167.> (p. 466)

 

 

Mic dicţionar folkloric (Litera U)

Marţi, 06 Decembrie 2011 21:00

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.


Din cele 4 articole de la litera U am selectat paragrafe despre folclorul aromân.

 


Unde e…?


O serie de întrebări şi răspunsuri în general scurte şi avînd o încheiere – iată tema cunoscută sub numele de randonnee (…)

1.La aromâni:

‘’………………………………………..

– Iu lu-ai parlu? / - Lu arse foclu. / - Foclu iu easti-l? / - Lu-astease ploaia. / - Ploaia ţea iu easti-u? / - U biură bol’i. / - Bol’I aţel’I iu suntu-l’i? /- Fac agru. / - Agru aţel iu easti-l? /- L mîcarî pul’i. /- Pul’i-aţel’I iu suntu-l’i? – Tu căciuua-a preftului…’’

(……………………………………………..

-          Unde îl ai parul? / - Îl arse focul. / - Focul unde este el? / - Îl stinse ploaia. / Ploaia aceea und este ea? / - O băură boii. / - Boii acei unde sunt ei? / - Fac ţarină (ară). / - Ţarina aceea unde e ea? / - O mîncară păsările. / - Păsările acele unde sînt ele? / - În căciula preotului…) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 30.

O variantă a acestui motiv, variantă care se alătură celei publicate în P. P., Din literatura…, 25 şi pentru care cf. L. Şăineanu, Basme române, 1895, 949 sq e următoarea, culeasă de la aromânii grămosteni:

‘’Ţi ni-aveam un cucot: / Multu ni cînta dimineaţa, / di ni diştipta gionil’I / ţi şi-aviglea bîhcelu / cu trandafili ş’lilice. / Vini cînile, mîcă cucotlu / ţi multu ni-cînra dimineaţa, / di ni-diştipta gionil’I / ţi şi-aviglea bîhcelu / cu trandafile ş’lilice. / Vine vulpea, mîcă cînile, / cînile mîcă cucotlu / ţi multu ni-cînta dimneaţa, / di ni-diştipta gionil’i / ţi şi-avigl’ea bîhcelu / cu trandafili ş’ lilice. / Vine puşcl’ea, mîcă vulpea; / vulpea mîcă cînile, / cînile mîcă cucotlu / ţi multu ni-cînta dimneaţa, / di ni-diştipta gionil’I / ţi şi-avigl’ea bîhcelu / cu trandafile ş’ lilice: / trandafili a gionilor / ş lilicili a featilor‘’

(Ci îmi aveam un cocoş: / mult îmi cînta dimineaţa, / de-mi deştepta flăcăii / care îşi vegheau grădina / cu trandafiri şi flori. / Veni cîinele, mîncă cucoşul / care mult îmicînta dimineaţa, / de-mi deştepta junii / cari îşi păzeau grădina / cu trandafiri şi flori. / Veni vulpea, a mîncat pe cîne, / cînele a mîncat pe cocoş / care mult îmi cînta dimineaţa, / de-mi deştepta flăcăii / cari îşi vegheau grădina /cu trandafiri şi flori. / Veni ciuma, a mîncat pe vulpe; / vulpea a mîncat cînele, / cînele mîncă cocoşul / ce mult îmi cînta dimineaţa, / de-mi deştepta flăcăii /cari îşi păzeau grădina / cu trandafiri şi flori: / trandafirii junilor / şi florile fetelor. )

O variantă a primului motiv la A.J.B. Wace, M.S. Thompson, The nomads…, 1914, 287-288.

2. Pentru meglenoromâni, cf. G. Weigand, Vlaho-Meglen, 1892, 74-77; P. Papahagi, Meglenoromânii, II, 1-2; ‘’Grai şi suflet’’, I, 285 şi 272; Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 122; P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 26 sq.

 

 

Urechea

 

<B) La aromâni, ca şi la dacoromâni, există următorul obicei, a cărui obicei şi semnificaţie n erămîn necunoscute:

1.Cu ocazia vreunei zile onomastice sau a vreunei sărbători, cineva mai în etate apucă pe un copil de una sau de ambele urechi şi-l întreabă: ’’ – Ce lingură dai la nuntă? – Mare’’. Atunci urechile copilului sînt trase în jos sau ghemuite, spre a i le micşora . Şi iar e tras şi întrebat: ’’ – Ce lingură dai la nuntă? – Mică’’. Atunci urechile-i sînt trase în sus sau lateral, spre a i le mări, spre a mări lingura.> (p. 483-484)

 

<C) Cunoscutul mitologic Mit al urechilor, mit legat de regele Midas, e încă o vie realitate folklorică: (...)

2.La aromâni (rezumat): Un rege avea urechi de capră. Bărbierii cari îl bărbiereau şi cari nu ştiau să păstreze acest secret nici faţă de el, erau ucişi. În cele din urmă, un bărbier, care căştigase încrederea regelui pentru că nu i-a destăinuit ce a văzut, nu mai putea suporta acest secret, pe care l-a încredinţat unei gropi ce o săpase pe un vîrf de munte şi pe care, apoi, o astupase. Mai tîrziu, din groapă răsare un arbore ale cărei frunze şopteau cînd sufla vîntul: ’’regele are urechi de capră!’’ şi aşa toată lumea a cunoscut secretul – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 502-504.> (p. 484-485)

 

<E) E cunoscut obiceiul păstoresc ca fiecare proprietar de oi sau capre să aibă un semn propriu şi uniform – semn care constă dintr-o tăietură, sau o crestătură, sau o perforare etc. aplicată la una sau la ambele urechi ale unui miel sau ied şi graţie căruia se poate şti cui anume aparţin respectivele nămaie (cf., de exemplu, ’’Grai şi suflet’’, IV/292, VI/55; Th. Capidan, Românii nomazi, 1926, 106> (p. 485)

 

 

Urina

 

<A) Evident că ştiinţa medicală contemporană trebuie să considere drept extravaganţe multe din tot ce a aparţinut şi mai aparţine medicine empirice. Aceasta nu înseamnă ca – din puncte de vedere deosebite şi, totuşi, adiacente – medicina empirică să nu fie cunoscută şi studiată atît de folklorişti cît şi de medici istorici, întrucît în ea mai viază secrete materiale necesare terapeuticei d e astăzi, precum şi nemărturisibile secrete profesionale d e natură psiho-patologică (cf. art. Medicina empirică).

Mi-aduc aminte din copilărie că, la aromâni, ca şi la alte popoare, urina proaspătă e folosită direct pentru dureri de ochi, contra transpiraţiei picioarelor, contra unei tăieturi la mînă etc. (…)

Reproducem cîteva atestări cari, şi ele, vin să ilustreze empirismul milenar şi, poate, universal al unor atari practici.

1. La aromâni: ‘’Cînd cineva nu-şi poate vărsa udul, se zice că are piatră. Spre a se vindeca, să ia pindane (‘’iarba oaiei’’), să o piseze şi, amestecînd-o cu apă, să o bea şi efectul produs se crede că e minunat’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 257, 325 (pentru cal)> (p. 487-488)

 

 

Ursul

 

<A) Deşi fiară sălbatică periculoasă, în folklorul ţărilor cu urşi acest patruped se bucură, în general, de o atmosferă oarecum prietenoasă, ca şi de un oarecare cult: (…)

Iată şi cîteva atestări cu privire la atmosfera amicală, ba chiar intimă a ursului, mai précis a ursei:

5. La aromâni: ‘’[Negustorul] luă apoi pruncul şi-l atîrnă de un arbore şi-l lăsă acolo. Pruncul, dacă rămase singur, începu să plîngă, să se prăpădească. Pentru norocul lui, pe acolo trece o ursă. Aceasta fătase şi puii şi-i ţinea în pădurea aceea.Ursa, abia văzu pruncul, îi fu milă de el – căci aşa era scris, ca pruncul să nu piară – îl luă cu ea şi-l hrănea laolaltă cu puii de urs’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 388 (…)

Notă. – În dialectul aromân circulă numai substantivul feminine ursă (cf. în dacoromână denumirile Ursa-mare, Ursa-mică). Ca masculine, apare în numele topic din comuna Avdela: Keatra a Ursului.> (p. 490-491)

 

<B) Un animal care, în sufletul primitive al copilăriei umane, se bucura de Atari consideraţiuni, ca şi de privilegiul forţei sale fizice care, în regiunile proprii lui, îl făcea quasi omni potent, o asemenea fiară era firesc să joace rol şi în direcţia altor credinţe, cum ar fi cele următoare: (…)

2.La aromâni: ‘’Cînd vreun ursar trece cu ursul lui prin sat, aromânul se lasă a fi călcat de urs pe spate, spre a fi ferit de boale. Aromânul mai crede că băiatul care poartă cu sine, într-o punguliţă atîrnată de gît, cîteva fire de păr smulse de la un urs poate să umble prin munţi şi păduri fără să aibă nici o teamă’’ - T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 135. (…)

5.La aromâni: ‘’Unge părul cu său de ursă şi părul are să-ţi crească’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 296.> (p. 491-492)

 

<C) (…) 14.’’Ursul, dacă îşi vede în ziua de Stratenie [2 februarie] umbra, dacă e cald, îşi aduce cioate şi le pune la vizunie şi se vîră înapoi, dar dacă e frig, posomîrît, atunci umblă prin pădure, nu se mai ascunde în culcuşul lui’’ – E. Voronca, 1903, 951 (…)

Aproape identică, credinţa există şi la aromâni.> (p. 494)

Mic dicţionar folkloric (Literele V, Z)

Miercuri, 07 Decembrie 2011 21:25

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.


La literele V şi Z există câte un articol.

 


Visul amăgitor


<E vorba de o anecdotă, care e curentă în Peninsula balcanică.

1.La aromâni (rezumat): Costa visează că Sîn-Petru se apropie de el şi-i dă nouă galbeni. Costa cere încă unul. Sîn-Petru refuză. Discutînd, Costa se deşteaptă din somn şi în mînă nu vede nici urmă de vreun galben. Dezamăgit, se culcă, închide ochii şi, prefăcîndu-se că doarme, zice lui Sîn-Petru: adu banii, las’ să fie şi nouă – N. Batzaria, Anecdote, 1935, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 6-8. (...) Cel puţin ca impresie, pare mai mult decît evident că originea geografică a acestei anecdote e Levantul – cf. şi Judecată originală.> (p. 496)

 

 

Zilele săptămînei

 

<A) Şi această temă face parte din numeroasele teme folklorice a căror origine şi evoluţie în timp şi spaţiu nu vor putea fi precizate niciodată. Ar fi puţin probabil ca, în ciuda identităţei versiunilor ei în folklorul atîtor popoare distanţate, să admitem că ea s-a născut spontan la toate aceste popoare.

La aromâni: ’’Lunla, Lunla nu-ni lucredzu; / Marţa va-ni ţîn tri ocl’i; / N’ercuri va-ni ţîn trî ficiori; / Gioia va-ni ţîn trî bărbat; / Viniria va-ni ţîn trî prăvdzî; / Sîmbăta va-ni mi lau; / Dumînica va-ni mi-alăxescu ta s’ mi priimnu’’. (Lunia, Lunia nu-mi lucrez; / Marţia îmi voi ţine-o de ochi; / Miercuri voi ţinea-o pentru bărbat; / Vinerea voi ţinea-o pentru animale; / Sîmbăta mă voi spăla; / Duminica mă voi găti ca să mă plimb) – G. Weigand, Die Aromunen, II, 150) > (p. 497).

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required