Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Displaying items by tag: 1997
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Mic dicţionar folkloric (Litera B)

Joi, 24 Noiembrie 2011 09:34

În 1997 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Avdela/ Grecia – 1977 Bucureşti/România), ediţia fiind îngrijită de filologul româ Valeriu Rusu.

Din cele 5 articole de la litera B am selectat 4 în care sunt incluse paragrafe despre folklorul aromân.


Barba

<C.) Apropierea dintre barba ţapului şi cea a omului, în special a preotului e plastic redată în următoarea anecdotă, cunoscută folklorului aromân şi celui francez.

La aromâni (rezumat): Odată, un păstor s-a dus la biserică. Arhiereul începe să ţină o predică de pe amvon. Păstorul plînge. Arhiereul, crezînd că predica lui a mişcat adînc pe cioban, îl întreabă de ce plînge. Păstorul îi răspunde: ‘’nu e mult de cînd mi s-a fura un ţap minunat, a cărui barbă semăna perfect cu barba ta, pe care, văzînd-o, mi-am adus aminte de ţapul meu şi acum îl plîng’’ – N. Batzaria, Anecdote, 1935 / T. Papahagi, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 116-118. (…)> (p.91)



Bătrînele la măritat

<Iată anecdota în rezumat.

La aromâni: Un tînăr comunică tuturor babelor văduve din sat că ordinul împărăţiei e ca, într-o săptămînă, toate babele, în a căror gură va fi rămas cel puţin un dinte, trebuie să se mărite. Bucuria lor e mare, iar una dintre ele, cea mai bătrînăîşi tot cerceta gura, doar va găsi în ea vreo urmă de dinte, spre a se putea mărita şi ea – N. Batzaria, Anecdote, 1935 / T. Papahagi, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 40-44> (p. 92).



Boboteaza

<A.) În ziua de 6 ianuarie e sărbătoarea Έπιφανια, (fr. Epiphanie sau Jour des rois, it. Befana). (…) În dialectul aromân ea se numeşte Pătigiune < *BAPTIZIONEM –cf. dr. botejune ’’baptême’’. (…)> (p. 93)

<B.) Ca şi grecii, şi aromânii cred că timpul cel ma ifavorabil pentru operaţiunile diavolilor e cel cuprins între Crăciun şi Bobotează şi că, în ajunul Bobotezii, toţi dracii ‘’îşi pun amoiu opincile spre  a le putea încălţa şi  pleca’’ în noaptea în care se deschid cerurile. (…)> (p. 94)



Boul

 

<A.) (…) Drept precizare etnografică, menţionăm că, în adevăr, ‘’pivotul fundamental  în jurul căruia se învîrteşte aproape întreaga ctivitate a ţăranului dacoromân e perechea lui de boi’’ (T. Papahagi, Images  ‘ethnographie roumaine, II, 1935, 83), în timp ce, în viaţa aromânilor, în general vorbind, boul nu apare mai deloc. De aici şi rara apariţie a lui în folklorul aromân, bunăoară în basme:

‘’Era odată şi-ntr-o vreme cînd Dumnezeu umbla pe pămînt de-l lingeau boii’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 53, 322 (…)> (p. 96)

<D.) Pînă la un punct, poate că aci ar fi trebuit să expunem un alt obicei, pitoresc şi interesant, şi care, alături de alte cîteva – cu ar fi Pluguşorul  sau Căluşarii  etc. - , ar putea fi reţinut chiar ca dovadă etnografico-folklorică pentru problema continuităţei românilor în Dacia Traiană, întrucît aceste obiceiuri nu sînt cunoscute aromânilor.(…)> (p. 98)

Mic dicţionar folkloric (Litera F)

Duminică, 27 Noiembrie 2011 00:56

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Avdela, Grecia – 1977 Bucureşti, România), ediţia postumă fiind îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.

Din cele 6 articole de la litera F am selectat 5 care cuprind paragrafe ce se referă la folclorul aromân.

 

Femeia

<E) Anecdota Femeia încăpăţînată – sau cu titlul La femme au pouilleux etc. -, studiată de Bédier pare a fi foarte veche şi foarte răspîndită în diferite variante. (…) În variantele date de Bédier iată sumar cuprinsul temei: (…) 2. În anul 1260: Tăindu-i în fine limba, femeia arată soţului ei pe cale de gest că ‘’le pré n’a pas été fauché, mais tondu’’ (…) La fel şi în folklorul aromân (N. Batzaria, Anecdote, 1935, 44-48), ca şi în cel meglenoromân (Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 1928, 41).> (p. 234)

 

 

Focul

 

<D) Focul e purificator. Graţie lui se poate obţine acea lustratio per ignem, necesară atît pentru oameni cît şi pentru animale în vederea unor variate scopuri, aşa cum se poate vedea din atestările ce urmează, ca şi din ce e dat la art. Sîn Zienele

1.’’La aromâni, în seara de 9 martie, femeile şi copiii aprind în curte, ori în alt loc, două grămezi de paie , şi cei din casă sar peste flăcări… Ei cred dar, cum credeau şi romanii, că prin flăcările focului de paie se vor curăţi’’ – ‘’Lumina’’, I, 1903, 219; T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 69.> (p. 248)

 

<F) (…) 9. La aromâni: ‘’[În ajun de Crăciun], un păstor dintre cei mai tineri, cu mamă, tată şi fraţi în casă, lua două lemne verzi de alun. Le freca, le freca unul de celălalt pînă se aprindeau singure. Acest foc se numeşte foc v’iu’’ – ‘’Lumina’’, V, 1908, 118.> (p. 250).

 

<H) Încheiem cu cîteva ghicitori mai reuşite cu privire la foc, dintre cari ultimele sînt dintre cele dezvoltate:

(…) 2. (…) La aromâni: ‘’Am un boŭ aróşŭ: iu (unde) năs páşte iárbă nu creáşte’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 373.

La meglenoromâni: ‘’Am un bou: iundi zaţi iarbă veardi nu cucneaşte (răsare)’’ – P. Papahagi, Meglenoromânii, I, 50; Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 1955.> (p. 253)

 

 

Fumul

 

<C) (…) e tendinţa omului de rînd de a biciui unele calităţi ale semenului lui, ca şi unele scăderi morale, în dorinţa de a vedea o nivelare a acestora sau chiar o dispariţie a lor. În copilăria mea, ca elev de şcoală, vara mă duceam la stînă – iarna, mai rar, la mandră – şi, lîngă foc, parcă tot fumul venea numai spre mine, în timp ce ciobanii, obişnuiţi cu el, nu-l prea luau în seamă. Dar aceşti ciobani, prin cuvinte ca: ‘’Vedz? Nu ti cunoaşte fumlu’’, făcea aluzie la faptul că, renunţînd la viaţa tradiţională, şcoala m-a cam îndepărtat de condiţiile existenţei lor sociale -  ceea ce, spre glumeaţa lor satisfacţie, o ilustra parcă şi capriciosul fum ce vremea şi spre mine şi pe care eu îl resimţeam mai mult decît oamenii stînei. – (Cf. art. Ochiul)> (p. 256)

 

<D) În lumea ghicitorilor e satisfăcător reprezentat:

(…) 3. (…) ‘’Tatăl ninca nifaptu, hil’ilu la Dumnidzău traptu’’ (Tatăl încă nefăcut, fiul tras (pornit) la Dumnezeu) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 373.

‘’Tata-su nu si rudi, il’i-su si dusi la Domnu’’ (Tatăl său nu se născu, fiu-său se duse la Dumnezeu) – Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 155. (...)

6. ‘’- Unde te duci, fune lungă? – De ce mă întrebi, măi fund aprins? – Fumul şi vatra’’  - G. Weigand, Die Aromunen, II, 1895, 272.> (pp. 256-257)

 

 

Furca şi fusul

 

<B) 1. La aromâni: După cîteva zile de la nuntă, mireasa iese în curtea casei socrilor ei şi, cu furca în brîu, începe să toarcă pe un fus caier alb pe care, cu furca şi fusul,l-a adus de acasă. După o săptămână, cînd se duce în vizită la părinţii ei, se duce cu tot cu furcă şi caier; aci, părinţii ei, ca şi rudele apropiate, o cinstesc dăruindu-i galbeni sau alte monede, pe cari le pun în caier sau le agaţă de furcă etc.> (p. 258)

 

 

Furtul

 

<A) (…) În conformitate cu natura şi scopul lui, în concepţia etică a popoarelor furtul nu apare totdeauna condamnat, ba uneori e chiar binecuvîntat – aşa cum reiese din următoarele documentări, cărora nu le lipsesc altoiri, sau localizări:

(…) 4. La aromâni (rezumat): În timp ce evreii se pregăteau să-l crucifice pe Hristos, un păstor, fiindu-i milă, şterpeleşte cuiele necesare. Întâmplător, trece pe acolo un ţigan, care, la comanda evreilor, face nişte mari piroane ţigăneşti, de pe urma cărora Hristos a pătimit cumplit. Atunci Hristos a zis: ‘’Ciobane, te binecuvîntez: pururi îmbrăcat şi bogat să fii, dar de furat să nu te laşi şi nici să suferi pentru furt’’. Iar ţiganului: ‘’Ţigan, oropsit şi zdrenţăros să fii de a pururi’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 787-788; T. Papahagi, Antologie aromânească, 1922, 84-85,

Exceptînd motivul cu ţiganul, variant aromână se identifică cu cea care circulă şi la popoarele din Asia-mică> (p. 263)

 

<B) O superstiţie curioasă, identică cu cea dacoromână, menţionată de I.A. Candrea, Folclorul medical român comparat, 1944, 286, e următoarea:

(…) 2. La aromâni: ‘’Hoţii au obiceiul să treacă prin cimitir cu ochii închişi şiiau lut de pe morminte.Din acest lut aruncă pe casa de unde vor să fure, că aşa nu-i simte nimeni’’ – Dumitru Cosmullei, Datini, credinţe şi superstiţii aromâneşti, 1909, 52.> (p. 263)

Mic dicţionar folkloric (Litera L)

Marţi, 29 Noiembrie 2011 14:46

În 1979 editura Minerva publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892-1977), ediţie postumă îngrijită de Valeriu Rusu.

Din cele 7 articole de la litera L am selectat paragrafe referitoare la folclorul aromân.

 

Leneşul


Directe sau indirect, tendinţele de a batjocori pe omul leneş sînt şi ele numeroase şi variate - cf. art. Prostul.

<A) Ca şi alte defecte sau lipsuri omeneşti şi lenevia îşi are ecoul ei nu numai în folklor, ci şi în limbă. Întrucît oarecari comparaţii între popoare în domeniu lingvistic se pot face nu numai ca stil, ci şi ca concepţie, dăm întîi cîteva exemple cu privire la limbă. (…)

‘’S’cadă şoariclu, ‘şi-frîndze nările n căpisteare’’ (Şoarecele, dacă ar cădea în căpistere, şi-ar rupe nasul - în căpistere nefiind nici fir de făină) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 637;

‘’S’tradzi cu skinlu, nu si-acaţă di ţiva’’ (Să tragi prin casă cu tîrnul, tîrnul nu se agaţă de nimic – în casă nefiind nimic) - P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 304> (p. 286)


<B) Exceptînd proverbele, snoavele şi basmele, lenevia e ironizată în manifestări literare versificate şi dialogate, cari, în folklorul dacoromân, formează strigăturile – o specie lirico-satirică proprie dacoromânilor. (...) De reţinut că aromânii nu au strigături.>

 


Luceafărul


<B) (…) Cu privire la originea lui sau, mai précis, la originile celor doi luceferi – cel de seară şi cel de dimineaţă -, iată cîteva menţionări: (...)

5. La aromâni (rezumat): Dumnezeu a satisfăcut dorinţa unei părechi împărăteşti ce rămăsese fără moştenitor: drept fiică, le-a dăruit o capră, care, de fapt, ziua era capră, iar seară îşi lepăda pielea de capră şi rămînea fată de o frumuseţe strălucitoare. În ciuda părinţilor lui, un fiu de împărat s-a căsătorit cu această capră. După un timp, amîndoi sînt chemaţi la o altă nuntă împărătească, împreună cu părinţii lor; dar mireasa-capră a fost lăsată acasă, ca să nu se facă de rîs. Aceasta, lăsîndu-şi pielea de capră acasă, iat-o într-o clipă la nuntă, în toată strălucirea ei. Mama fiului căsătorit cu capra află secretul, se întoarce acasă, găseşte pielea de capră şi o arde. Mireasa-capră simte ce s-a petrecut şi, copleşită de durere, începu să se ridice spre cer. Fiul de împărat s-a apucat de poalele miresei lui şi, ridicîndu-se tot mai sus, nu a putut să se mai ţină de poale şi căzu în fundul cerului, devenind luţeafirile di dimineaţă,în timp ce mireasa lui s-a transformat pe cer în luţeafirile di seară – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 205-207 (T. Papahagi, Antologie aromâneacă, 1922, 92-95); 409-412

Notă. – În acelaşi rol, sau în roluri similar, pielea, folosită mult şi în rituri cu origini totemice, apare în folklorul multor popoare.(…) Pentru aromâni: cf. şi P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 782-787.> (p. 290)


<C) Fondul basmului aromân rezumat mai sus, de care nu rămâne străin fondul celui dacoromân, rezumat sub numărul 4, vine să se întâlnească, din punct de vedere erotic, cu ce s-a constatat în folklorul extremităţii nordice a Europei, anume în Finlanda: (...)> (p. 290)

 

 

Lumînarea

 

<A) Lumînarea aprinsă – în alte părţi, candela – simbolizează viaţa unui om, pe care îl reprezintă: stingerea ei înseamnă moartea acelui om. Această credinţă apare în variate închegări folklorice.

1.La aromâni: (rezumat): Frigurile, Pleurezia şi arhanghelul Mihail vor să ospăteze cu un berbece ce urmează să-l ridice din turma unui cioban. Heavra (Frigurile) e refuzată, pentru că păstorul se poate scutura imediat de friguri aruncîndu-se în apă curată de rîuleţ. Plivritîlu (Pleurezia) se întoarce, şi el, fără berbece, pentru că, în caz de pleurezie, păstorul se culcă între două focuri mari şi nimic nu se atinge de el. Pe arhanghelul Mihail nu l-a putut refuza, ba chiar i-a adus berbecele pînă acasă, unde, intrînd în grădina arhanghelului, păstorul l-a întrebat: ‘’- Doamne, ce însemnează aceste lumînări, unele gata să se stingă, altele de abia începînd să ardă? – Fiecare lumînare reprezintă viaţa fiecărui muritor de pe pămînt: îndată ce o lumînare e pe terminate, eu mă şi reped să iau sufletul muritorului respective. – Va să zică, nu poţi ridica din viaţă pe cineva a cărui lumînare e departe de a se stinge. – Nu. – Te rog, arată-mi lumînarea mea. (Arhanghelul i o arată, iar păstorul vede că lumînarea lui nu a ars nici pe jumătate). – Dacă e aşa, să-mi restitui ori berbecele, ori costul berbecelui, căci nici de tine nu mi-I teamă’’, replică – ‘’Lumina’’, IV, 346-348.

Într-o altă variantă, tot aromânească, în care aceeaşi acţiune se desfăşoară tot în mediu păstoresc, în loc de lumînări apar gheme: după cum e plin sau pe terminate, fiecare ghem reprezintă viaţa unui anumit muritor pe pămînt – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 298-299.

Într-o a treia variant aromânească apare candela (în Almanahul aromânesc Frăţilea pe anul 1927, 125-128.

Pentru meglenoromâni, cf. Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 68-69.

Şi candela şi ghemul au lăsat respectivul lor ecou în dialectul aromân: va ţ’astingu căndila (îşi voi stinge candela) înseamnă ‘’ te voi ucide’’, iar expresia l’I si-adună cioara (i se strînge sfoara, aţa) înseamnă ‘’I se scurtează viaţa’’.> (pp. 293-294)

 

<B) Aceeaşi credinţă circulă şi în folklorul dacoromân, aproape identică pînă chiar în amănunte cu ce e la aromâni: în variant din Ion Creangă, IV, 76-77 apar ghemele, iar în varianta bănăţeană din Gheorghe Cătană, Poveşti poporale din Banat, I, 33-34 apar lumînările.> (p. 294)

 

 

Luna

 

<E) De la atari manifestări, la baza cărora e un cult religios , pînă la cele de natură poetică, populare sau culte – cf. bunăoară T. Papahagi, Paralele folklorice (greco-române), 1944, 38-40; Poezia lirică populară, curs, 1947-1948 ms -, trecerea devine pe cît de naturală pe atît de imperceptibilă, mai ales că credinţa populară recurge la acest astru şi ca la un informator, sau sfătuitor sau chiar binefăcător – aşa cum se poate constata şi din textele ce urmează: (...)

2. La aromâni: ’’Hai micuţă, să mi te cunun / sub umbra cea de pin: / nun să punem pe acel soare, / iară luna – nună mare’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 866.> (p. 298)

 

<F) Datorită fazelor sale lunare, era natural ca luna să impresioneze şi să inspire imaginaţia creatoare a omului patriarchal. În această privinţă, afară de ce e menţionat în art. Soarele, vom releva îndirectă legătură cu Luna nouă un singur aspect, şi anume o formuletă din folklorul copiilor, în ale cărei variante se vor putea constata anumite elemente comune bunăoară în folklorul Italian şi cel aromân. (…)

6. La aromâni: ‘’Lună, lună nouă, / eu ca tine, tu ca mine: / părul tău, pînă la piept:

cosiţa mea, pînă la pămînt’’;

7. ‘’Lună, lună nouă, / dă-mi pîne cu ouă, / să mi-o bag în mînecă, / să mi-o mănînc duminecă’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 754.> (p. 300)

 

<G) Cum e şi explicabil, în magie rolul lunei e substanţial. Iată cîteva spicuiri din bogatul material cunoscut: (...)

8. ’’Dacă vreodată copilul mic se îmbolnăveşte de lună, atunci poţi să-l îndrepţi spre lună: mama i ape copil şi, cu acesta în braţe,iese noaptea la lună; apoi îl aruncă (îi face vînt, îl îndreaptă) de trei ori spre lună astfel: {Pănă acum, Marioară sau Nicu, mamă ţi-eram eu; de-acum înainte, eu îţi sînt vitregă, iar mamă ţi-e luna} Aşa spune de trei ori şi durerea (boala) de lună îi trece. – Dor di lună sau loare di lună ce slăbeşte mult pe copilaş: îi produce friguri, diaree şi alte multe’’ – ‘’Lumina’’, I, 6; Dumitru Cosmulei, Datini, credinţi şi superstiţii aromâneşti, 1909, 16> (p. 301)

 

 

Lunile

 

<(…) Trecînd peste fondul moral ce priveşte două stări sociale diferite, iată, în rezumat şi într-un alt cadru, cele 12 luni şi în folklorul aromân:

2. O bătrînă, greu bolnavă, ceru unicei sale fiice să-I aducă cireşe în luna martie. Neavînd încotro, fata porneşte la drum şi iată-o pe un munte, unde întîlneşte cele 12 luni. Le dă bineţe şi le cere apoi cireşe. Martie, şeful lor, o întreabă: ‘’dintre toţi cîţi sîntem aici, cine-I cel mai frumos?’’ Fata răspunde: ‘’mai frumos decît tine nu e nimeni’’. Atunci Martie a făcut tot posibilul ca fata să poată culege cireşe, pe cari le-adus mamei sale – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 775-777.> (pp. 303-304)

 

 

Lupercalia

 

<C) 10. (…) La aromâni, Lupercalia se oglindesc în obiceiul lor lor ritual cunoscut sub numele de Aruγucearili sau Liγucearil’I şi cari se practică în ziua de Anul Nou – zi în care, la dacoromâni, se ţin Pluguşorul, Sorcova, Vasilca etc. Iată o sumară descriere a acestui obicei pe care, în copilărie, l-am practicat şi eu în sate tesaliene de iernatec ale aromânilor pindeni:

11. Toţi Arugucearii se constituie în grupuri, unele mai mari, altele mai mici, dar totdeauna fără soţ ca număr – aşa cum e şi la Căluşarii de la dacoromâni. Se travestesc apoi felurit, după localitate: unii se îmbracă în costume de căpitani de haiduci, alţii se fac arapi, adică se înnegresc, alţii în chipuri de animale. În Tesalia şi Epir, din întregul grup numai cîţiva se deghizează, pe cînd ceilalţi se mulţumesc să poarte numai cîte o mască spre a nu fi recunoscuţi şi rolul lor e ca să poarte darurile căpătate de la stăpînii caselor unde se duc (făină, brînză, unt – din cari, apoi, fac tradiţionalele plăcinte – precum şi băuturi etc) Mai toţi sînt înarmaţi cu măciuci sau săbii de lemn, afară de căpitan şi de bubair, cari poartă săbii adevărate. Bubairul, numit şi bubuşarul, mai poartă peste tălăgan şi clopote de diferite mărime. Uneori şi întregul grup poartă clopote – T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 37 (şi 175, unde, după AJB Wace şi MS Thompson, The nomads…, 1914).

Pentru descrierea şi studierea acestui obicei, cf. P. Papahagi, Căluşerii sau Arugucearii la aromâni (în ‘’Graiu bun’’, I, 4-5, p. 83 sq.)

Tot la aromâni: ‘’La Cruşova, în ziua de Anul nou tineretul se face arap, cu o şapcă cu coadă de vulpe’’ – ‘’Viaţa albano-română’’, I, 77.

De observant aci că în special fiii de aromâni oieri sînt acei cari se fac Aruguceari, întrucît numai aromânii oieri dispun de numeroase clopote mai ales de bronz, pe cari, primăvara – cînd ei se urcă la munte – ca şi toamna – cînd coboară la şes – le poartă atîrnate de gît ţapii ce merg în fruntea turmelor (cf. art. Clopotul)> (p. 312)

 

 

Lupul

 

La popoarele în ale căror ţări există sau au existat lupi, această fiară, datorată ravagiilor ce le face mai ales în ovine, şi a creat un folklor bogat, din care încercăm să prezentăm aspect mai caracteristice.

 

<A) Teama de aceste ravagii a dat naştere unor credinţe şi practice cum e cea următoare:

4. (…) La aromâni: ‘’În ziua de 11 noiembrie, ziua Sf. Minazi, se leagă gura lupilor, ca să nu mănînce oi. Atunci, mai marea femeie din casă ia pieptenii de tras lîna şi-i leagă cu aţă. Altă femeie din casă o întreabă pe dînsa de trei ori: {- Ce faci, mamă? (sau mătuşe, sau orice i-o fi)}. Ea răspunde că leagă gura lupului: {Cheatră-n gură-l’i!} (piatră în gura lui). Tot astfel fac şi cu foarfecii, pe carei îi leagă tot în scopul arătat’’ – ‘’Lumina’’, V, 2, 43> (p. 314)

 

<C) Naivitatea folklorică e şi mai amuzantă în următoarele superstiţie:

La aromâni: ’’Se crede că un păr mic ce atîrnă de coada lupului şi pe care îl poţi uşor recunoaşte fiindcă se deosebeşte de ceilalţi peri, are puterea ca, dacă-l porţi cu tine, să-ţi atragă iubirea oricărei femei asupra căreia îţi vei arunca privirea. Părul acela, dacă vrei să-l capeţi, trebuie, înainte de a împuşca în lup, să spui: {ţîni-ţ perlu, lupe!} [ţine-ţi părul, lupule!], căci altmintrelea îl aruncă îndată ce este împuşcat şi nu-l poţi găsi’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 299-300> (p. 316)

 

<F) În legătură cu precedentul motiv, în folklorul religios lupul vine în atingere cu diavolul: (...)

Pentru aromâni, cf. art. Dracul.

Pentu bulgari, cf Melusine, IV, 265-267, unde se dă o variantă asemănătoare cu cea aromânească, urmată de explicaţii referitoare la originea motivului.> (p. 317)

 

<G) Lupul apare şi în basme. (...) La aromâni avem un lup di her, P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 258.> (p. 317)

 

<H) (…) La aromâni: ‘’Pe cînd un ţăran venea cu măgarul său la tîrg, iată şi lupul în drumu-i, ca să-l mănînce pe măgar. Bietul ţăran, neavînd ce face, s-a rugat de lup să i-l cruţe pînă s-o duce în tîrg şi cînd s-o întoarce, el tot pe acolo o să treacă, aşa că i-l poate mînca atunci. – ‘’Dar ce o să faci în tîrg? Întreabă lupul. – Să-mi aleg vreo zece măgari, ca să-i aduc acasă. – Cum aşa? – Apoi în tîrg vin măgarii de la sine şi vin oamenii ca să-şi aleagă şi să ia cîţi măgari poftesc. - Dacă vine eu, pot să aleg şi eu cîţi măgari îmi place? – Cum să nu, răspund eţăranul. De cît, ca să nu creadă lumea că eşti cine ştie ce, vino să te pun călare pe măgar’’. – Lupul, ademenit,a consimţit, dar cînd s-a văzut în tîrg, toată lumea a început să-l bată şi să-l huiduiască’’ – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor,1900, 534-535.> (pp. 318-319)

 

<I) În proverbe, această fiară apare şi mai reliefată. Iată cîteva mai caracteristice:

1.’’Luplu negură caftă’’ (Lupul ceaţă caută) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 537; ‘’Luplu n moglă vedi’’ (Lupul în ceaţă vede) – P. Papahagi, Meglenoromânii, I, 74

8. (…) Şi-oile tu metro ş’luplu sătul nu s’faţe’’ (Şi oile la număr şi lupul sătul nu se poate) – Iuliu I. Zanne, Proverbele românilor, IX, 674

9. (…) ‘’Cu luchil’I si-adună, ca nîşi vai aurlă’’ (Cu lupii se împreună, ca dînşii va (vor) urla) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 533.> (p. 320)

12. (…) ‘’Luplu perlu şi-mută, nu şi nveţlu’’ (Lupul părul îşi schimbă, nu şi năravul) – P. Papahagi, din literatura poporană a aromânilor, 1900, 537;

14. (…) ‘’Si si-aspîrea luplu di ploaie, vrea poartă tămbare’’ (Dacă lupul s-ar fi speriat de ploaie, ar purta tămbariu) – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 536;

15. (…) ‘’Luplu l tundea şi al dzîţea;{aγonea că fug oile}’’ (Pe lup îl tundeau şi el zicea: repede, căci fug oile) – ‘’Peninsula Balcanică’’, IV, 50;

‘’Aduţea luplu la γramate şi-el dzîţea: {loară cior!}’’ (Aduceau pe lup la şcoală şi el zicea: s-au îndepărtat oile!) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 534.

 

Istoricul român Sorin Mitu (1965 Arad - ) a publicat în 1997 lucrarea Geneza identității naționale la românii ardeleni.

În cuprinsul volumul S. M. face referiri la aromânii emigrați în teritoriile dinastiei imperiale de Habsburg, în legătură cu un citat din scrierile lui Moise Nicoară (Nicorescu) (1784 Gyula*Ungaria – 1861 București*România), jurist militant pentru cauza națională a românilor ardeleni întemnițat în 1819-1821:


<(…) Chiar și comunități reduse numeric, cum ar fi slovacii colonizați în Banat sau aromânii, emigrați în părțile vestice și în Ungaria (98), pot fi adăugați, așa cum o face Moise Nicoară (99), acestei coaliții într-adevăr universal împotriva românilor. Se naște astfel clișeul poporului „înconjurat și subjugate de barbari, asuprit de toată lumea”, din formularea lui Papiu*, și ideea, puternic lansată la 1848, că „totul se conjurase în contra acestei națiuni”.


(…) O asemenea imagine a conspirației univerale anti-românești, care pare atît de modernă încât amintește de „agenturili” anului 1989 și de „războiul împotriva poporului român” (106), este extrem de bine conturată în scrierile lui Moise Nicoară din anii 1815-1819, ocazionate de acțiunea pentru impunerea unui episcop român la Arad.


 (…) Componența universală, modul diversionist și secret de acțiune, precum și agenții executanți ai conspirației împotriva românilor respectiv toate elementele principale ale clișeului sînt admirabil puse în evidență de către Nicoară, gestul său având și menirea de a dezvălui, a deconspira, a proiecta un fascicul orbitor de lumină asupra tainicului și odiosului complot.


Multe se șoptesc rumânilor la ureche și în multe chipuri se ațîță ei pe sub mînă, se scrie în memorial destinat împăratului din 15 august 1819, aci prin poliție și ramii ei care se întind pe ascuns [toate] sorțile și clasele de oameni, aci prin țînțari**, aci prin sîrbi, aci prin unguri, care voiesc binele patriei, alții care voiesc răzvrătire și răscoală, aci prin rumânii uniți***, aci prin luterani****, aci prin calvini*****, aci prin popistași****** și ce să grăiesc de jidovi?, aci prin muieri îndemnate și învățate în toate blăstămățiile, aci prin varmegii [=comitate*******, oficialitățile comitatelor] și alți diregători de tisturi suptrînduiți care  au ceva amestecare cu rumânii, și așa mai departe fără capăt.” (109) Toți sînt împotriva românilor, de la catolici pînă la israeliți, și chiar dacă alăturarea unor asemenea elemente are apparent nici o logică, ea se explică de fapt prin legăturile subterane ale conspirației care îi unește deopotrivă în spatele planului ocult menit să-i distrugă.


(…) Dar în reprezentările sale politico-naționale, marcate încă de prelungirile subterane ale solidarităților „ilirice”, de tip „națiune-confesiune”, inamicii cei mai periculoși nusunt sîrbii ortodocși (ca pentru majoritatea bănățenilor), ci maghiarii și germanii catolici , aromânii (ca unelte ale politicii vieneze) și chiar românii greco-catolici. Obsesiile sale se convertesc și se fixează în aceste direcții.


(…) Pe urmele înaintașilor iluminiști, reluînd uneori textual formulele lansate de către aceștia, Moise Nicoară reface imaginea spațiului pan-dacic locuit de români. În privința „prelungirilor” acestuia, neglijează romanitatea sud-dunăreană (probabil șidatorită faptului că se află într-un dur conflict politic și confessional cu aromânii din Viena și Ungaria, „țînțarii” pe care îi alătură conspirației oculte anti-românești), în schimb, vorbește adeseori despre românii din Rusia și nordul Mării Negre („Noua Serbie”), colonizați aici în secolul al XVIII lea din părțile sale bănățene și pe ai căror descendenți îi va întîlni în 1810, la București, ajunși în bune situații în armatele țarului.


NOTE S. M.

(98) Care la alt etaj al imaginii de sine sînt încorporați de  total identității naționale.

(99) Cornelia Bodea, Moise Nicoară (1784-1861) și rolul său în lupta pentru emanciparea national-religioasă a românilor din Banat și Crișana, Partea I, Arad, Tip. Diecezană, 1943 (anexele documenatre), pp. 329, 341, 366

(106) Sintagmă acreditată la începuturile anilor ’90 în lucrările  cu mare succes de public ale lui Dan Zamfirescu sau Pavel Coruț.

(109) Cornelia Bodea, op. cit., p. 329.>

 

 

SURSA

Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, Humanitas, București, 1997, pp. 52-56, 226, 312.

 

NOTE M.T.

*Papiu=Alexandru Papiu-Ilarian (1827-1877) – jurist și istoric român ardelean,  unu din liderii revoluției din 1848-1849.

**țânțari – denumire data aromânilor de către sârbi.

***rumâni uniți – români aparținând Bisericii greco-catolice, adică Biserica unită cu Biserica catolică din 1699.

****luterani – creștini aparținând ramurii protestante initiate de teologul german Martin Luther (1483-1546).

*****calvini – creștin aparținând ramurii protestante inițiate de juristul francez Jean Calvin (1509-1564)

******popistași – denumire dată creștiniolor catolicilor păstoriți de papa de la Roma de către creștinii ortodcoși.

*******comitate – unități administrative- teritoriale în care a fost împărțită Transilvania după cucerirea de către regalitatea maghiară medieval.

În 1997 istoricul român Sorin Mitu (1965 - ) a publicat lucrarea Geneza identității naționale la românii ardeleni. În subcapitolul „Răspîndirea” românilor: nevoia de lărgire a sferei identității naționale, S. M. prezintă scrierile intelectualilor Samuil Micu (1745 Sibiu* Transilvania – 1806 Buda*Ungaria), Gheorghe Șincai (1754 Mureș*Transilvania - 1816) și Eftimie Murgu (1805 Caraș Severin*Transilvania – 1870 Budapesta*Ungaria), care enumeră teritoriile locuite de români în secolele XVIII-XIX, în care sunt îi includ și pe aromânii din Peninsula Balcanică. Parantezele rotunde îmi aparțin.


<Răspîndirea românilor, înșiruirea „țărilor” pe care ei le locuiesc, constituie întotdeauna unul dintre primele capitol în „manualele” destinate să construiască identitatea națională. Samuil Micu, de pildă, în Scurtă cunoștință a istoriei românilor, concepe capitolul întitulat „În ce pământuri locuiesc românii”, în care se spune:  „În Dachia cea veche, în care împăratul Traian așezat pe romani [=români], care se cuprinde cu Tisa, cu Prutul, cu Nistrul și cu Dunărea, mai mulți locuitori sînt români decît toate alte neamuri (…). Precum și peste Dunăre, în Bulgaria. Afară de locurile acestea, mai sînt români care locuiesc în Machedonia și se cheamă vlahi”.


Gheorghe Șincai vehiculează și el această imagine, subliniind ideea răspîndirii noastre chiar într-un sens polemic. Evident, străinii contestă pînă și geografia atunci cînd este vorba de români: „întinderea acestui neam daco-roman […] este mai cuprinzătoare decît ar fi după părerea unora”, scrie în Elementa linguae daco-romanae; ea însumează „întreaga Dacia veche”, delimitată de „Marea Neagră, fluviul […] Nistru, muntele Carpat, fluviile Tisa și […] Dunărea”. Teoria frontierelor naturale, argumentată încă în special pe baze entice și istorice (ele ar fi mărginit Dacia „descălecată de Traian), este deja formulate în toată cuprinderea sa. Perimetrul se lărgește apoi prin zone cum ar fi cele locuite de aromâni la sudul Dunării, pe urmă Podolia, Pocuția și Crimeea, nefiind uitate nici coloniile de negustori români din diferite orașe europene.


(…)

O trăsătură legată de motivul răspîndirii românilor este aceea a caracterului compact al locuirii acestora. Ei nu sînt numai majoritari, dar trăiesc într-un continuum territorial în zonele pe care le populează, aspect care va fi evocat îndeosebi ca argument al revendicărilor naționale.

La Eftimie Murgu, însușirea respective este relaționată cu motivul solidarității collective a românilor, ca și cel al purității etnice: „Românii au fost numeroși și, cu toate că că au fost expuși rînd pe rînd unor împrejurări triste, au rămas în trainică legătură națională; puțini din ei se găsesc răzlețiți, cea mai mare parte trăiesc  în strînsă vecinătate și nu le place să se despartă între ei; astfel este cazul în Banat, Transilvania, Valahia, Moldova, Macedonia”.>

 

SURSA

Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, Humanitas, București, 1997, pp. 310-311, 315.

<Domnule președinte,

Stimați colegi senatori,

Voi prezenta o scrisoare deschisă, adresată forurilor competente din România,privinds acordarea titlului de Doctor honoris causa domnului Lluis Maria de Puig (Spania), deputat în Parlamentul Europei, pentru meritele sale deosebite, științifice și culturale, cât și pentru sprijinirea cauzei aromânilor, cunoscuți și sub denumirea de români macedoneni.

Scrisoarea a fost adresată către: Ministerul de Externe, Ministerul Educației, Ministerul Culturii, Consiliului Rectorilor Universităților din România, Universitatea București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, Universitatea Timișoara, Universitatea Craiova, Universitatea „Ovidius” din Constanța, Universitatea „Andrei Șaguna” Constanța.

Prin prezenta scrisoare am onoarea a mă adresa dumneavoastră cu o propunere și  o solicitare totodată privind acordarea de către una din Universitățile din România domnului Lluis Maria de Puig (Spania), deputat în Parlamentul Europei, pentru meritele sale deosebite, științifice și culturale, cât și pentru sprijinirea cauzei aromânilor în cadrul Comisiei pentru cultură și educație a Consiliului Europei, cât și ca raportor în Consiliul Europei, în 17 decembrie 1996, și în Adunarea Parlamentară de la Strasbourg din 24 iunie 1997, unde drepturile etnice, lingvistice și culturale ale fraților aromâni (vlahi), români macedoneni din Balcani, au dobândit girul acestui înalt forum din care România face parte.

Domnul Lluis Maria de Puig este o personalitate recunoscută pe plan European și un prieten al României. S-a născut în 29 iunie 1945 la Bascara, în provincia catalană Gerona din sudul Spaniei. Este licentiate în filozofie și litere, precum și în istorie al Universității din Barcelona și doctor în științe umaniste al Universității Sorbonne din Paris. Profesor la colegiul universitar din Gerona, la Facultatea de studii umanistice, domnul Lluis Maria de Puig a publicat o seamă de studii ca: „Girona francesa 1812-1814”, „El catalanisme politic a Girona”, „Aproximacio a Josep Tarradelo”, „La Guerra del frances” și altele. Pentru activitatea sa universitară și științifică i s-au decernat premiile Julian de Clua în 1974, precum și Nicolau d`Oliver al Institutului de Studii Catalane, în 1980. În paralel, domnul Lluis Maria de Puig  desfășoară o activitate politică remarcabilă. Membru de frunte al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol, a fost deputat de Gerona între 1979-1989, fiind reales în 1989 și activând până în present în Congresul Deputaților din Spania.

Ca deputat, a fost ales membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei între 1982-1986 și după 1990 având o activitate asiduă în problematica minorităților și în Comisia pentru cultură și educație. O activitate pregnantă a depus domnul Lluis Maria de Puig  în apărarea cauzei aromânilor din țările balcanice,susținând în baza unei profunde și largi documentații drepturilor aromânilor (vlahilor) din Balcani și de pretutindeni de a-și prezerva limba, tradițiile și cultura.

Se știe că în anii din urmă aromânii, prin fundațiile lor culturale din Europa și Statele Unite ale Americii, au organizat o serie de congrese în cadrul cărora au cerut forurilor international să ia măsurile cuvenite privind respectarea Chartei Drepturilor Omului și reglementările ulterioare de către guvernele balcanice (și nu numai), în care trăiesc comunități de aromâni, cunoscuți și ca macedo-români. Cererile aromânilor formulate la cele trei congrese international care au avut loc în Germania (Mannheim – 1985; Freiburg – 1988 și 1993), la Congresele aromânilor americani de la Bridgeport (din 1986, 1987, 1989, 1991) și la congresele organizate în spatial balcanic, unde aromânii sunt autohtoni de 2000 de ani (Tirana – 1992 și Bitolia din Republica Macedonia – 1993), care conțineau în principal respectarea drepturilor cultural-lingvistice, s-au bucurat de atenția cuvenită în Consiliul Europei și apoi în plenul Adunării Parlamentare Europene de la Strasbourg.

O contribuție inestimabilă în sprijinirea drepturilor aromânilor a avut-o raportorul principal desemnat de Consiliul Europei, domnul Lluis Maria de Puig care, prin râvna și competența sa, afirmate pe parcursul anilor, a reușit ca drepturile aromânilor să fie stipulate limpede, încununate de înaltul forum European.

După cum este știut, în 24 iunie 1997, în ședința sa plenară de la Strasbourg, Parlamentul Europei a aprobat, cu două amendamente, acest raport, ce poartă amprenta eforturilor remarcabile ale domnului Lluis Maria de Puig. Discuțiile din cadrul Parlamentului European, inclusive discursurile competente și energice ale reprezentanților României (domnii Lăzărescu, Frunda și Șteolea), au susținut necesitatea ca guvernele țărilor balcanice să sprijine păstrarea limbii, culturii, tradițiilor aromânilor, ca parte integrantă a patrimoniului European.

În consecință, rugăm forurile competente să analizeze și să dispună invitarea în România a distinsului om politic și de cultură spaniol (catalan) Lluis Maria de Puig , într-o vizită care să aibă ca itinerar Parlamentul României, Ministerul de Externe ori Ministerul Educației, Universitatea București, eventual alte centre universitare, în cadrul uneia din instituțiile universitare urmând a i se acorda titlul de Doctor honoris causa. Desigur că aceste propuneri sunt facultative, decizia aparținând forurilor competente.>

 

SURSA

Monitorul Oficial al României, partea a II a, nr. 186, 04.11.1997, p. 37.

<(…)

În dacoromână, așadar, un termen străvechi, foarte probabil autohton, a devenit general pentru a desemna „femeia care asistă la naștere”, în vreme ce împrumutul babă pare a se fi specializat în indicarea vârstei înaintate, „femeia bătrână”, iar adjectivul substantivat de origine latină, bună, cu derivatul bunică, pentru a denumi pe „mama unuia din părinți”. Analiza lui Paul H. Stahl pune în lumină rolul esențial jucat de moașă  în sistemul tradițional de rudenie spiritual și similitudinile dintre moșit și nășit.

În albaneză, așa cum am arătat deja, pentru noțiunea de „sage-femme”* se utilizează în exclusivitate (destul de numeroși) termeni împrumutați. În aromână, moașe s.f. are exclusiv sensul „vieille femme”** (Papahagi***, Dicționarul dialectului aromân. General și etimologic, București, 1974, în continuare, Papahagi DDA2).  Pentru a desemna „femeia care asistă la naștere”, aromâna apelează la împrumuturi, unele comune cu albaneza: mămie < gr. (Papahagi DDA2) și babă (care are toate sensurile din limbile slave: „bătrână; bunică; moașă”; în aromână nu există o variantă babo, specializată pentru sensul „moașă”, cum este în albaneză; v. Papahagi DDA2 și Matilda Caragiu-Marioțeanu, Dicționarul aromân, A-D, I, București, 1997).

Atât în albaneză cât și în dialectul aromân se observă că termenii pentru „bătrână” și „bunică” (alb. plakë și gjushe, arom. maie, oamă, moașe) nu dezvoltă sensul „sage-femme”, pentru care se apelează la împrumuturi. De la termenii cu sensul „moașă”, albaneza și dialectul aromân nu au derivate verbale care să indice acțiunea „a moși” și, deci, nici substantive postverbale pentu noțiunea „moșit”.

Diferențele de structură lexicală se constată între idiomurile sud-est europene și în ceea ce privește expresiile concordante: drom. Unde sunt moașe multe rămâne copilul cu buricul netăiat (DLR s.v.), arom. Iu-s mamii multi, lu scot ficiorlu órbu (Papahagi DDA2) (…)>

 

SURSA

Cătălina Vătășescu, Termeni pentru noțiunea de „sage-femme” în română și albaneză, Institutul de Studii Sud-Est Europene, ”Buletin”, București, XI, 2001-2002, pp. 32-33.

 

NOTE M.T.

*sage-femme=femeie înțeleaptă

**vieille-femme=femeie bătrână

***Tache Papahagi

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required