Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Displaying items by tag: Centru
A+ R A-

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
NOTE PDF Imprimare E-mail
Scris de PETRU PISTOL   
Daima
Astfel se intitulează revista de cultură, spiritualitate şi opinie a Comunităţii Armâne, revistă care apare la Tulcea şi adună, în cel de-al patrulea an, douăsprezece numere. Anul următor va fi an jubiliar, revista împlinind un lustru de viaţă. Şi atunci va apărea şi un almanah Daima, ne asigură fondatorul şi redactorul coordonator, profesorul Gică Gică, nume făcut parcă să măsoare permanenţa. De altfel, acesta este şi mesajul din titlu, daima, în grai armânesc însemnând întotdeauna. Daima deadun, întotdeauna împreună, le place armânilor să spună, dezvăluind nostalgia unei comuniuni şi convieţuiri ideale, în pofida plasării lor, spre cumpănire, la capăt de ţară: Tulcea, respectiv Timişoara.
Revista cuprinde texte – poezie, proză, reportaje, consideraţii critice etc. – deopotrivă în limba română şi în aromână.
Corect este să ne exprimăm astfel, când ştiinţa limbii ne spune că aromâna este un dialect al limbii române?
Până una-alta, să ne delectăm cu poezia unui român: Câinele care muşcă blând/N-aude, n-a vede,/N-a greul Cuvântului/Pe raza de laser a gândului./Câinele care muşcă blând/Latră la stele celor/Care apun luminând/ Dincolo de Pământ… (Constantin Bejenaru, Câinele care muşcă blând, lui Nichita Stănescu). Dar şi cu aceea a unei aromâne: Vahi nu-a s-citeshtsă-aestu zbor, ma tsă ngrăpsii aoa/Va s-portu daima tu-a meu chept ti tută bana-a mea./ Doi anj di dzăli ti-ashtiptai sh-di multu tsi ti voi/Va-nj hibă greu, ma tut va s-pot s-ti-ashteptu nica doi!//Hii vrutlu-a meu cu oclji lăi, suschirlu- a meu dit gean/Shi loclu-a tău dit inimă nu-a s-poată s-lu lja can /Sh-ma s-hibă s-nu nă him deadun, s-am taxirati grea,/Tut gionli-a meu durut va s-hii, tut prota vreari-a mea! (Mihaela Shutsu, Protra vreari). Mărturisesc că selecţia în aromână mi-a fost interzisă, singurul criteriu al opţiunii fiind frumuseţea în buestru a poetei. Dar, cum cititorul acestor rânduri nu are în faţă mărturia fotografică, nu-i rămâne decât copia palidă a traducerii: Poate nu ai înţeles acest cuvânt pe care ţi l-am spus de mai multe ori,/Dar mereu o să-mi amintesc că te-am iubit şi că viaţa mea s-a schimbat./Pentru că ani de zile m-am gândit la tine şi mă voi gândi la tine,/Îmi va fi greu dar tot am să mă gândesc la tine.//Te iubesc ca pe ochii mei şi plâng mereu după tine,/Locul tău este întotdeauna în inima mea./Şi de va fi să nu fim împreună,/Eu am să mă gândesc mereu că tu ai fost prima mea iubire. (Prima iubire).
Într-un articol definitoriu pentru profilul şi voinţa revistei, intitulat Istoria armânilor şi paradigmele culturale, dr. Mariana Bara revendică reconsiderarea „modelului tradiţional, vechi de mai bine de 150 de ani, construit în cultura română în epoca dominată de ideologia naţionalistă”, model care refuză identitatea etniei aromâne1. Neajunsul – argumentează Domnia sa – porneşte de la „asemănarea evidentă între armână şi română, dată de originea latină a ambelor limbi (s.n.)”. De aici, prin extrapolare: „a fost relativ uşor ca toate celelalte componente ale sistemului cultural să fie subordonate acestei înrudiri”. Prin urmare, aromâna nu este un dialect al limbii române, ci o limbă latină soră, ce-i drept mult asemănătoare limbii române.
Într-o atare situaţie ne vin în minte cuvintele lui Cicero, reluate aproximativ exact de Hieronim, referitoare la efortul lui Lactanţiu în a demonstra  existenţa divinului: Utinam nostra affirmare potuisset quam facile aliena destruxit, „O, de va putea să le afirme pe ale noastre pe cât de uşor le-a desfiinţat pe cele străine”.  Şi acolo, încă, realitatea era alta.
Destrucţia este simplă şi lesne de realizat. Ar fi vorba de „predispoziţia multor autori de a adera la afirmaţii generale, devenite dogme, investite (sic) cu prestigiul autorităţii”, dar şi de orchestrări ample, recognoscibile la nivel european: „formarea statului – naţiune şi stabilirea mărcilor identitare, cultivarea lor şi politica lingvistică de eliminare treptată a graiurilor locale în favoarea variantei literare”.
 Cum stăm însă cu partea mai anevoioasă, aceea de construcţie2.
Autoarea ne-a avertizat că exhibarea înrudirii glosematice română-aromână induce considerarea superficială a celorlalte domenii spirituale. S-ar trece deci, a fortiori, de la asemănarea limbii la aglutinarea fără distincţie a produsului spiritual în totalitate. S-ar constitui astfel „acest model [care] suferă de o asimetrie şi de un dezechilibru constitutive, date de lipsa de armonizare şi de integrare a părţilor sale componente: descrierea limbii este dominantă, în vreme ce istoria armânilor şi cultura lor sunt insuficiente şi inadecvat studiate”. Ne dăm seama cât de gravă este acuza din finalul aserţiunii, dacă efortul cercetătorilor, români şi aromâni, de descriere a limbii – efort pe care autoarea îl acreditează – se reduce, infra, la „o frază confuză înţeleasă greşit [frază care] a influenţat gândirea lingvistică românească vreme de un secol şi a dus la crearea unei concepţii deformate asupra armânilor şi a limbii lor”.
Să ascultăm însă din argumentele pro domo furnizate de Mariana Bara. „Nu trebuie neglijată – îndeamnă Domnia sa – aşa-zisa mentalitate populară, difuză şi ignorată de actorii principali din această acţiune politică şi culturală: este vorba despre mărturii indirecte înregistrate în folclorul armân”. În acest sens este citat Anastase Hâciu „care subliniază existenţa unei bariere de natură etnică între armâni şi români la nivelul imaginarului popular”.
Schiţăm un răspuns: oricât de real ar fi imaginarul, limba totuşi este incontestabil mai aproape de întreprinderile noastre zilnice. Cum să nu te acapareze prioritar, în cercetare, realitatea limbii, în beneficiul definirii etnice?
Urmează o avalanşă de întrebări care încolţesc modelul tradiţional deficitar, obligându-l să capituleze. Reducem numărul lor cu una, pentru că „De ce romanitatea balcanică este estompată în favoarea românismului?” şi „De ce pare pierdută această romanitate şi şterse începuturile ei?” se regăsesc în aceeaşi predicaţie. Credem că acestor întrebări li s-a dat un răspuns în studiul Limba armănească. Vocabular şi stil sau li se va da în studii viitoare, pentru că, deocamdată, lupta se dă cu forţe inegale. Iar răspunsul – sperăm – se va contura într-un logos demonstrativ,  fără a fi echivalentul arătătorului îndreptat apodictic spre leviathanul biblic – politicul.
Subscriem metaforei de rafinament intelectual: „Putem vedea încorporarea armânei şi a armânilor în sistemul de valori naţionale şi culturale româneşti ca pe o zidire a Anei în mânăstirea de la Argeş. Fără ea, zidirea pare că trebuie regândită”. Comentariile, în partea înălţătoare a înţelesului, sunt de prisos. Doar dictonul latinesc să-i mai răspundă în lege străbună: Omnibus in partibus relucet totum, „Întregul străluceşte în fiecare dintre părţi”.Note:
1 Termenii, destul de severi la adresa liberalităţii spiritului românesc, îi aparţin lui Cristian Tabără. Redactorul de la Pro TV a realizat în ianuarie 2008, în localitatea Stejaru (Eschibaba) o emisiune intitulată exact aşa: Aromânii, identitate refuzată.
2 Presupunem că în lucrarea Limba armânească. Vocabular şi stil, Mariana Bara argumentează pe larg, în pledoarii ample, documentate, în timp ce un articol trebuie să înfrunte indigenţa spaţiului. Deşi un articol de patru pagini, pe trei coloane de revistă format A4, reuşeşte îndeobşte să coaguleze esenţialul.

 

SURSA

Petru Pistol, Daima, ''Argeş'', Piteşti, Centrul Cultural Piteşti, septembrie 2008

Filologul şi scriitorul român Lucian Vasiliu (1954 Puieşti/Vaslui - ) a publicat în 2004 un articol având ca temă raportul dintre capitală şi provincie ca un caz naţional al raportului general al raportului geografic dintre centru şi periferie. Vasiliu îi include şi pe aromâni ca factor de provincializare a Bucureştiului după Marea Unire de la sfârşitul Primului Război Mondial (1914-1918), având în vedere ca aromânii din ţările balcanice au fost colonizaţi în Cadrilater (în Bulgaria din 1940) în anii '20 şi '30. El foloseşte pentru aromân termenul de ''macedonean''.

<(...) Cei din localitatea Hadâmbu, să zicem, visează la Podul Iloaiei, cei de acolo la Iaşi, ieşenii la Bucureşti, bucureştenii la Roma, cei din Roma la New York...

Polemica, deseori sterilă, răţoiala suburbană, încăierarea arbitrară dintre ''capitalişti'' şi ''provinciali'' este un fel de hîrjoană istorică, deseori isterică, întîlnită nu numai la noi, ci şi aiurea....

(...) Pentru un timp, Alexandru Ioan Cuza, votat pe ambele maluri ale Milcovului, a reuşit să tempereze tradiţionalele păruieli între capitală şi provincie, dintre centru şi periferie. Aşa s-a ajuns ca Bucureştii să fie ieşenizaţi, iar Iaşii botoşenizaţi, bîrlădenizaţi sau chiar oltenizaţi (după episoade de slavizare, armenizare, grecizare, evreizare - toate benefice, inclusiv pentru viaţa spirituală.

Oricum, geografia lingvistică nu punea probleme, din Bucovina pînă în Banat.

Geografia politică (şi nu numai) s-a împlinit la 1 Decembrie 1918. De atunci, putem vorbi şi de o geografie culturală, literară unitară, explicită. Cu o ruptură după al doilea război mondial, cînd fragmente ''geografice'' literare au rămas în afara graniţelor tradiţionale, iar altele s-au risipit în exil, în diaspora etc.

După primul război mondial, de pildă, înregistrăm o semnificativă transilvanizare, macedonizare, dobrogenizare, basarabenizare a Bucureştilor. ''Periferia'' venea să consolideze ''Centrul''. (...)>


SURSA

Lucian Vasiliu, Capitală-provincie, centru-periferie..., ''Euphorion'', Sibiu, an XV, nr. 3-4/martie-aprilie 2004

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required