Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Displaying items by tag: Constantinopol
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Dimitrie Bolintineanu a efectuat o călătorie în Macedonia otomană în vara anului 1854, pe când se afla în exil la Constantinopol/Istanbul. Rezultatul literar al călătoriei a fost volumul memorialistic Călătorie la românii din Macedonia şi la Muntele Athos sau Santa Agora redactat în 1858 şi apărut antum în 1863, iar postum în ediţia Călătorii a lui Ion Roman din 1968.

 

Nu am găsit la Biblioteca judeţeană Constanţa textul Călătoriei..., aşa că am apelat la lucrările istoricilor literari.

 

Toţi aceştia dau 11 iunie 1854 ca dată de început a călătoriei, după ce D.B. s-a întors din călătoria în Palestina şi Egipt. Singurii care dau 11 iunie 1853 sunt Nicolae Iorga şi după el Petre Haneş, care mărturiseşte că l-a urmat pe marele istoric pentru toate datele de după 1848 din biografia poetului. Banii pentru călătoriile sale i-a împrumutat de la bancherul Constantin Polihroniade din Constantinopol/istanbul, care era bancherul exilaţilor români.

 

B. explică şi cum înţelege naţionalismul raportat la aromâni, pe care îi socoteşte români: ‘’Pentru mine înţeleg simţul naţionalităţii dintr-un punct de vedere practic şi poetic. Practic, căci credem că spre a îmbunătăţi soarta lumii trebui mai întîi a îmbunătăţi soarta naţiunii din care facem parte. Poetic?...Acesta este un simţămînt ce nu se explică. Sub aceste cugetări arunc ochii către un popor de un million de români risipiţi în Macedonia, Tesalia, Epir şi alte locuri. Un milion de români este un popor; este o fărîmătură mărită din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli; este o idee, este geniul, este civilizaţiunea lumii vechi, doborîtă, dar neînvinsă…’’

După ce îşi afirmă originea aromână paternă (vezi biografia), poetul îşi motivează călătoria astfel: ‘’Voiam să văd cu ochii dacă acest popor există, dacă păstrează limba, datinile sale’’ şi dacă ‘’să aibă conştiinţa naţionalităţii sale’’.

 

Pe de altă parte, călătoria lui B. a fost şi rezultatul unei idei a istoricului revoluţionar Nicolae Bălcescu, care îi scria prietenului său Ion Ghica la 26 octombrie 1849: ‘’Eu aveam hotărîre, viind de la Constantinopol, de a mă aşeza între cuţo-vlahi, căci socot de neapărat a developa naţionalitatea într-acest avanpost al românismului. De ai putea trimite un om zdravăn acolo, ca să ne facă un raport asupra stării morale şi politice a lor, apoi am căuta o şcoală, şi să dăm de lucru la atîţia tineri ce mor de foame. Ar trebui ca trimisul tău să se ia acolo bine cu popii şi episcopii şi a căpăta fonduri pentru deschiderea unei şcoli’’.

 

Pentru a obţine a acordul Porţii otomane pentru această călătorie, Ghica, bun prieten şi cu B., i-a scris lui Sadik –efendi , fostul general şi scriitor polonez Mihail Czaykowski trecut la religia islamică, o scrisoare în limba franceză pe care o traduc aici: ‘’În afara Principatelor Moldovei şi Valahiei, mai există în Imperiu mai mult de două milioane de Români, care sunt cunoscuţi în majoritatea lor sub numele de Cuţo-Vlahi (valahi şchiopi sau jumătăţi de valahi). Ei vorbesc româna şi au aceleaşi moravuri şi obiceiuri ca cei din Principate (…) Mă gânesc să-l trimit acolo pe dl. Bolintineanu, unul din poeţii noştri cei mai renumiţi, om serios şi foarte nimerit să trezească sentimentul naţional al acestei populaţii şi să facă să se nască în cadrul ei o tendinţă politică diferită de cea a Grecilor. Nu am vrut să-mi transpun în practică ideea fără să vă previn, pentru ca mai tîrziu să nu fie crezute intepretările calomnioase pe care reauavoinţă nu va pierde ocazia să le inventeze. Vă voi fi foarte îndatorat dacă vă veţi implica să-mi obţineţi o scrisoare de la Poartă pe numele domnului Bolintineanu pentru autorităţile din Ianina şi Monastir’’.

 

Criticul literar P. Cornea apreciază lucrarea ca o ‘’veritabilă monografie’’, ea cuprinzând informaţii istorice, geografice, etnografice, o colecţie de proverbe şi un vocabular.

 

La rândul său, Roman arată că în lada de lemn pe care a purtat-o în călătorie B. a pus şi hârtie de desen, culori şi cerneluri în scopul de a realiza o hartă cu aşezările aromâneşti vizitate, dar nu va avea succes în acest demers cartografic. În schimb va nota numele satelor şi oraşelor, distanţele dintre ele, numărul locuitorilor, ocupaţiile, botez, nuntă, înmormântare, îmbrăcămintea,tabele statistice,liste toponimice şi de cuvinte. Fiecare gazdă şi fiecare călător întâlnit devin informatori pentru poetul transformat în cercetător.

 

Înarmat cu documentul obţinut de Ghica, se va sui pe vapor la Constantinopol pentru Salonic. Pe navă a auzit din întâmplare doi aromâni vorbind în limba ‘’ţînţărească’’, fapt care-l va impresiona: ‘’-Aestă vapore cu trei catatori este. – Muşată este.’’

 

La Salonic va fi găzduit de un ‘’consîngean’’ cu numele de Cosmad, posibil o rudă a sa, pentru care avea o scrisoare de recomandare de la doctorul Paciurea cunoscut în Cairo, capitala Egiptului. Cosmad locuia într-o casă de lemn roşie cu două caturi, cu perdele de stofă damasc, cu oglinzi, mese de nuc şi scrinuri. Femeile tinere din casă refuzau să vorbească greceşte şi vorbeau numai aromână, cea mică cântându-I foarte frumos. Deşi Cosmad vorbea greceşte,el va fi primul informator al călătorului despre aromânii din Balcani, împărţiţi în locuitori de vale şi de munte, mai toţi avuţi iar unii foarte avuţi, negustori sau păstori cu turme mari aflaţi în continuă mişcare.

 

De la Salonic merge călare la Pella, capitala regatului macedonean antic, şi apoi la Edessa. Aici în casa gazdei bulgare va fi vizitat de săteni aromânii purtând sarică neagră, fes şi nădragi negri. Ei i-au cerut informaţii despre Valahia şi i-au cântat şi i-au spus proverbe, pe care poetul le-a notat.

 

Pe aromânii din Edessa îi descrie ca fiind ‘’bine făcuţi, fizionomii inteligente, priviri pătrunzătoare, fără sălbăticie’’. Aceştia s-au mirat aflând că în România nu există arnăuţi, greci, bulgari şi turci.

 

S-a străduit să înveţe aromâna, aşa că la gazda din Ostrov, sat aproape în întregime aromân, i-a putut spune fiicei acesteia: ‘’Ce ai lea feată muşată de pleci ochii lăi şi dulci?’’ ‘’Doamne, eşti armân tene?’’, i-a răspuns fata ruşinându-se. În particular, s-a interesat de poeziile populare şi proverbe. Acorda o atenţie deosebită fetelor aromâne, fapt ce se va vedea şi în poeziile Macedonelor.Fetele îi cântau numai după insistenţele părinţilor.Gazda din Florina s-a arătat chiar gata să-i dea fata de nevastă, fiind sigur că poetul nu avea o figură de‘’crai’’. Constată că nu a întâlnit vreun om beat şi că persoanele întâlnite au o înfăţişare demnă. În plus, relaţiile de familie se conduc după tradiţie: fetele şi băieţii se căsătoresc după voinţa tatălui, iar femeile ‘’nu au voinţă în faţa bărbaţilor’’, tinerii respectă bătrânii. Totuşi grupurile de femei care spală la râu sau călăresc voiniceşte îi par adevărate spectacole.

 

Mai mult, la Monastir va întîlni negustori aromâni care se sfiesc să-şi recunoască naţionalitatea, dar soţiile lor mai curajoase o fac în locul acestora. Printre familiile cunsocute în Monastir se numără Cionga, Sina, Vlahova, Hagi Petru, Andruţul, Riga

La Monastir se îmbolnăveşte de friguri şi trebui să se întoarcă la Salonic, de unde revine la Istanbul.

 

Scopul acestei călătorii era de a atrage atenţia Europei şi Turciei asupra romanităţii sud-dunărene, pentru a o salva de curentul grecilor, ‘’care vor să-i absoarbă prin carte şi religie, deşi românii sînt de patru ori mai mulţi decît grecii’’. Rezultatul literar al călătoriei sale trebuia să susţină un memoriu înaintat lui Fuad-paşa, în care B. propunea înfiinţarea de şcoli pentru aromâni şi organizarea acestora ca o miliţie cu sarcini poliţieneşti şi grănicereşti, subliniind ‘’şi interesele Imperiului Otoman în a întinde o mână acestei mici naţionalităţi’’. Dar ‘’miniştrii otomani nu au gustat’’ această idee, poetul explicând ‘’încăpăţânarea’’ otomanilor prin faptul că se temeau – ‘’cu cuvânt sau fără cuvânt’’- de români, preferând clerul grecesc, mai puţin predispus la revoluţie.

 

În notele ataşate poeziilor din ciclul Macedonele, poetul face şi diverse observaţii privitoare la viaţa aromânilor din Balcani, remarci ce decurg din călătoria sa acolo.

 

În nota sa referitoare la poezia Românele din Cavaia, poetul precizează că ’’Românele macedone din partea Albanii încalecă ca bărbaţii, fac cavalcade lungi, singure, fără bărvaţi, în costumul lor pitoresc şi armate. Autorul acestor versuri a văzut o cavalcadă de femei române trecând ca săgeata pe lângă dânsul.’’

 

În nota privind poezia Copăciarul, Bolintineanu explică că ’’Românii din Macedonia dau acest nume acelora dintre ei care şi-au uitat limba şi s-au dezromânit. Este o expresiune de dispreţ’’.

În observaţia ataşată poeziei Lupta păstorilor scriitorul subliniază despre obieiurile pastorale că: ‘’Nimic nu s-a schimbat de la Teocrite în datinile păstorilor. Lupta cântecelor există încă ca altădată, şi în limbajul simplu şi natural al păstorilor români adesea se vede expresiuni mai tot atât de ingenioase ca acele despre care Teocrite, Bion, Moscus se servă făcând să vorbească păstorii’’.

 

Scurta notă la San-Marina (satul Samarina în nordul Greciei de azi, lângă graniţa cu Albania– n.n.) spune că ‘’Este un oraş locuit de români. În această piesă se află tablouri reale ale vieţii păstorilor români’’. Nota poeziei Păstorul murind descrie relaţia păstorului aromân cu oile sale: ‘’Tandreţea păstorilor români macedoneni pentru oile lor este proverbială. Ei iubesc oile ca pe copiii lor. Când oile le mor, ei sunt tot atât de nenorociţi ca când le-ar fi murit copiii. Când oile sau miei sînt lîncezi, ei leîndreptează vorbe răsfăţătoare şi tinere. De unde se şi vede în cântecele lor oile vorbind cu stăpânii lor’’.

 

În remarca ce însoţeşte poezia La bălţat Bolintineanu explică titlul poemului: ‘’Nume ce românii din Macedonia dau unor adunări de seara între dânşii, ceea ce noi în România chemăm clacă (sublinierea autorului). Ei se adună înscopul de a lucra în comun pentru vreu nefericit; de multe ori pentr a facetrusoul unei fete sărace ce are să se mărite. În aceste adunări ei danţă, cântă sau spun basme, cinează’’.

 

Lingvistul aromân Teodor Capidan a constestat vizita poetului la Monastir (Bitolia), pentru că în centrul oraşului ar fi întâlnit numai magazine ale aromânilor, dar Teodor Vîrgolici crede că T.C. s-a înşelat în această privinţă,deoarece D.B. este foarte clar în privinţa prezenţei sale în acest oraş.

 

Comparând Macedonele cu Călătorie…, criticul literar Ion Roman aprecia că D.B. a fost mai util cauzei aromânilor cu însemnările de călătorie decât cu poeziile idilice.

 

SURSE:

I.Bălcescu Nicolae, Opere, VI Corespondenţă, ed. critică de G. Zane, ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 229

II.Bolintineanu Dimitrie, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora ,Tipografia lucrătorilor asociaţi, Bucureşti, 1863, 190 p.

III.Bolintineanu Dimitrie, Călătorii, ed. îngrijită de Ion Roman, Minerva, colecţia ‘’Biblioteca pentru toţi’’, Bucureşti, 1968

IV.Bolintineanu Dimitrie, Opere, I Poezii, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici,studiu introductiv de Paul Cornea, ed. Minerva, colecţia ‘’Scriitori români’’, Bucureşti, 1981, (p. LV; p. 910-913)

V.Georgescu-Tistu N., Ion Ghica scriitorul, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1935, p.150.

VI.Haneş Petre, Dimitrie Bolintineanu, 1915, ‘’Studii literare’’, Universala Alcalay & Co, Bucureşti, 1925, pp. 133-162

VII.Iorga Nicolae, Istoria literaturii române din veacul al XIX lea, I-II, Bucureşti, 1907-1909

VIII. Petraşcu Nicolae, Dimitrie Bolintineanu, Tipografia Bucovina, Bucureşti, (1932), pp. 79-87

IX.Roman Ion, Dimitrie Bolintineanu, Tineretului, Bucureşti, 1962, pp. 113-120

X. Vârgolici Teodor, Introducere în opera lui Dimitrie Bolintineanu, Minerva, Bucureşti, 1972, pp.184-189

184-189

În 1991, istoricul român Anastasie Iordache (1933-2009) a publicat lucrarea Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria României.

În capitolul întâi a tratat și problema controversată a originii etnice a întemeietorului acestei dinastii care a domnit în Țara Românească și Moldova.


<(…) Ghiculeștii au dat Principatelor Române zece domnitori, timp de exact două secole, între 1658 și 1858, cei mai mulți dovedind devotament și iscusință în conducerea celor două țări, manevrând cu abilitate, adeseori, pentru desprinderea lor de sub suzeranitatea otomană, uneori cu prețul jertfei supreme, îndurînd cutezători supliciul execuțiilor medieval publice.

(…) Primul Ghica cunoscut în istorie este Gheorghe*, avînd și diminutivul Ghica, devenit ulterior nume de familie, originar din Albania**, dar sosit în Principatele Române de la Constantinopol***, unde se stabilise de cîtăva vreme. Cronicarii**** și, apoi, istoricii de mai târziu, în cea mai mare parte, stabilesc originea lui albaneză, unii susținînd în mod implicit că era albanez, alții că ar fi fost aromân. Între aceștia din urmă, mai puțini, dar nu fără oarecari temeiuri, este și M. Theodorian-Carada*****, care menționează că Ghiculeștii erau aromâni din Albania, cel dintâi fiind Gheorghe Ghica, nume românesc, purtat de atîția români din Macedonia*****. În fapt, susținea el, toți Ghiculești s-au simțit buni români și s-au dovedit ca atare (5). Recent, un alt autor român****** susținea că Gheorghe sau Ghica se născuse la Zagoria în Macedonia, vorbind albaneza, greaca și româna, tustrele cunoscute de locuitorii din regiune, fără a preciza cu certitudine originea etnică (6).

Cei mai mulți, inclusiv Dora d’Istria******* (Elena Ghica), o descendentă de seamă a familiei susțin originea albaneză a Ghiculeștilor, nelipsind, în mod firesc, fabulații sau legend în această privință, tocmai datorită obîrșiei modeste a lui Gheorghe Ghica și obscurității în care și-a trăit anii copilăriei. Astfel, Ion Neculce********, menționînd oroginea albaneză, scria că, încă de copil, Gheorghe Ghica plecase din satul natal spre Constantinopol, împreună cu un fiu de turc, originar din insula Cipru*********, legîndu-se între ei în caz de izbîndă a vreunuia. (…) La Constantinopol, iar, ulterior, Koprulu**********, căci despre el era vorba, va ajunge chiar mare vizir al Imperiului ottoman. Mai tîrziu, îl va recunoaște și-i va facilita ocuparea tronului Moldovei (7).

(…) Studii recente, temeinic documentate, confirmă că relatările lui Ion Neculce în O samă de cuvinte nu sînt decît legendă. Singurul adevăr este că Gheorghe Ghica și Koprulu erau originari din Albania. Cît privește locul nașterii, poate fi ori Kopru (Punte) în Asia Mică, unde s-a stabilit bunicul lui Mehmed Koprulu, ori orășelul cu acest nume numit și Veles, din Macedonia, la sud de Skopje***********, probabil loc de emigrare comun al celor doi compatrioți. De altfel, Veles a luat numele de Koprulu de la cel al vestitei familii de mari viziri (9).

Mihail Kogălniceanu menționează că „Gheorghe I era albanez din satul Koprulu, de unde-și trage originea ilustra familie de mari viziri Koprili Ogli” (10). A. D. Xenopol scria, de asemenea, că Gheorghe Ghica era de neam albanez din părțile grecești” (11).

Mai dificil de stabilit originea etnică în noianul de seminții care trăiau amestecate în diverse localități din zona macedoneană a Peninsulei Balcanice, rămîne totuși cert că Gheorghe Ghica provenea dintr-o familie modestă, nevoiașă (12), ceea ce l-a detrminat să pornească în capital Imperiului ottoman, unde a intrat în serviciul capuchehaielor *********** moldovene (13). Acolo s-a căsătorit cu o catolică de origine greacă din Pera*************, de la care a avut un fiu, Grigore, viitorul domn (14). În Moldova nu fusese adus de Vasile Lupu, ci venise înaintea lui, îndeletnicindu-se cu negoțul, prin deceniul al doilea sau al treilea al secolului al XVII lea. (…) Oricum, este menționat pentru prima data în hrisovul din 24 octombrie 1624, dat de Radu Mihnea*************, prin care închina mănăstirea Prodromului din Sozopol. (…) Împămîntenit, Gheorghe Ghica s-a căsătorit cu Smada, fiica stolnicului Stamate din Broșteni. (…) Din această căsătorie a avut pe Ionașco, postelnicul, căsătorit cu Maria, fiica lui Cîrstian, și pe Măricuța, căsătorită cu marele comis************** Bălan. (…) Prin urcarea pe tronul Moldovei a lui Vasile Lupu, ascensiunea lui Gheorghe Ghica dobîndește noi certitudini, căci intră curînd în anturajul domnului: „lipindu-să de curte, fiind și Vasilie Vodă tot de un neam, arbănaș” (15). Miron Costin însuși relatase deja înaintea lui Ion Neculce asupra antecedentelor venirii pe tronul Moldovei a lui Gheorghe Ghica: „Era aice în țară den dzilele altor domni, neguțitoria țiindu, pînă la domnia lui Vasilie Vodă. Fiind de un niam cu dînsul, arbănaș, l-au trasu-l Vasilie Vodă la curte și deodată la boierii mai mărunte, apoi la vornicia cea mare de Țara de Gios*************** au ajunsu. Și țiindu-l Vasilie Vodă de credință, l-au trimis la Poartă***************** capichehaie, văzîndu-l și om contenit la toate și scump, cum se cade să fie cînd capichehăei să fie” (18).

Vasile Lupu, asupra originii căruia stăruie presupuneri fie că ar fi fost albanez, fie aromân, la fel ca în cazul lui Gheorghe Ghica, urcase pe tronul Moldovei înainte de 30 martie 1634.(…)

 


NOTE A. I.

(5) M. Theodorian-Carada, Beizadea Mitică, București, f.a., p. 5

(6) Mihail-Dimitri Sturdza, Dictionnaire historique et genealogique de sgrandes familles de Grece, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983,p. 297.

(7) Ion Neculce, Opere, Letopisețul Țării Moldovei și o Samă de cuvinte, ed. Critică și studiu introductive de Gabriel Strempel, București, 1982, pp. 186-187

(9) Paul Cernovodeanu, Știri privitoare la Gheorghe Ghica al Moldovei (1658-1659) și la familia sa, „Anuarul Institului de Istorie și arheologie <A. D. Xenopol>”, Iași, XIX, 1982, p. 334.

(10) M. Kogălniceanu, Histoire de la Valachie et de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837, p. 300.

(11) A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. III, vol. VII, București, 1929, p. 165; Vezi și Jean-Louis Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, Jassy, 1777, p. 87.

(12) Paul Cernovodeanu, op. cit., loc. cit., XX, 1983, p. 121.

(13) Ion Neculce, op. cit., p. 187.

(14) Mihail-Dimitri Sturdza, op. cit., p. 297.

(17) Ion Neculce, op. cit., p. 187.

(18) Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, ed. P. Panaitescu, București, 1944, p. 191.>

 

 

SURSA

Anastasie Iordache, Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria României, editura Albatros, București, 1991, pp. 8-11.

 

 

NOTE M. T.

*Gheorghe Ghica (1598-1664) – Domn al Moldovei în anii 1658-1659 și al Țării Românești în anii 1659-1660.

**Albania – Provincie a Imperiului Otoman din secolul XIV până în 1912.

***Constantinopol – Capitala Imperiului Bizantin (grec) până la cucerirea de către sultanul Mahomed II în 1453, când devine capitala Imperiului Otoman cu numele de Istanbul.

****Cronicar – Istoric medieval care scria lucrări istorice descriind evenimente în ordinea lor cronologică. (gr. cronos = timp)

*****Marius Theodorian-Carada (1868 Craiova – 1949 București) – Avocat, prozator și gazetar.

******Macedonia – Provincie a imperiilor roman, bizantin, bulgar și sîrb, cucerită de otomani în secolul XIV și împărțită de Bulgaria, Serbia și Grecia în urma războielor balcanice din 1912-1913.

******Mihai Dimitrie Sturdza (1934 - ) – Prinț din familia nobiliară și domnitoare (secolul XIX) a Sturdzeștilor. Deținut politic în timpul regimului comunist. Filolog. Emigrant în Franța. Ziarist la Radio Europa Liberă.

*******Elena Ghica (1828 București – 1888 Florența * Italia) – Educată în limbi antice și modern la Dresda, Viena, Veneția și Berlin. Căsătorită cu ducele rus Aleksandr Koltsov-Massalski. Călătoare în Europa. Personalitate cosmopolită. Scriitoare cu idei liberale și de emanciparea femeilor. Autoarea volumului Gli albanesi in Rumenia. Storia dei Principi Ghika.

********Ion Neculce (1672 Moldova -1745 Moldova) – Mare boier. Cronicar. Autor al Letopisețului Țării Moldovei de la Dabija vodă la Constantin Mavrocordat (1662-1743). Continuator al cronicii lui Miron Costin.

*********Cipru – Insulă din estul Mării Mediterane, cucerită de otomani de la Republica Veneția în 1517 și cedată Marii Britanii în 1878.

**********Koprulu Mehmed pașa (1583-1661) - Mare vizir în anii 1656-1661. El și cei doi succesori din familia sa au redresat situația internă a Imperiului Otoman, reluând ofensiva în Europa până la dezastrul de la asediul Vienei din 1683, care a marcat începutul declinului ireversibil al statului sultanilor până la proclamarea republicii în 1923.

***********Skopje – Capitală din 1991 a Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei.

************Capuchehaie – Agent diplomatic la Istanbul al domnului Moldovei și al domnului Țării Românești, vasali ai sultanului.

*************Pera – Cartier al Constantinopolului locuit de negustori-cetățeni ai republicii italiene Genova.

**************Radu Mihnea – Domn al Moldovei în anii 1616-1619 și 1623-1626.

***************Stolnic, Postelnic, Comis – Ranguri boierești cu atribuțiuni la curtea domnească.

****************Vornic – Rang boieresc cu atribuțiuni judiciare. În Moldova existau doi vornici: al Țării de Sus (nord) și al Țării de Jos (sud).

**************** *Poarta – Poarta Otomană sau Sublima Poartă sau Înalta Poartă era denumirea curții deschise unde sultanul privea ambasadorii. Expresiile sunt traduceri în franceză, limba diplomației, ale termenului otoman Bab-i Ali. Într-o accepțiune restrânsă însemna ministerul de externe al imperiului ottoman.

În 1920, istoricul francez Charles Diehl (1859-1944) a publicat lucrarea Histoire de lempire byzantin.



În capitolul Secolul Comnenilor (1081-1204), în subcapitolul Imperiul bizantin la sfârșitul secolului XII (1180-1204), C. D. face referire la revolta antibizantină a aromânilor și bulgarilor din munții Balcani condusă de frații aromâni Petru și Asan și continuată de fratele lor Ioniță.


<(…) Pericolul exterior era și mai grav. În Peninsula Balcanică, slavii au scuturat jugul imperiului. În Serbia Ștefan Nemania și-a întins autoritatea asupra Herțegovinei, a Muntenegrului și a Serbiei danubiene fondând un mare stat. Sub conducerea lui Petru și Ioan Asan bulgarii și valahii s-au răsculat (1185). Cu ajutorul cumanilor și cu concursul lui Ștefan Nemania au progresat repede. Isaac* a fost bătut la Berrhoea (1190) și la Arcadiopolis** (1194). S-a fondat un imperiu vlaho-bulgar, urmînd ca țarul*** Ioniță sau Kaloian (1197-1207) să-i asigure grandoarea. Prin tratatul din 1201, Alexis al III lea**** a trebuit să recunoască toate cuceririle valaho-bulgarilor de la Belgrad până la Marea Neagră și la Vardar*****.

Puțin după aceea suveranul valah a obținut de la Inocențiu al III lea****** titlu de rege și constituirea unei biserici naționale. Aceasta constituia ruina totală a operei lui Tzimisces******* și a lui Vasile al II lea.>


SURSA

Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, traducere Carmen Roșulescu, editura Scorilo, Craiova, 1999, pp. 153-154.

 

NOTE M.T.

*Isaac=Isaac II Anghelos – Împărat bizantin în perioada 1185-1195.

**Arcadiopolis – Localitate antică lângă orașul modern Lule Burgas din Turcia europeană.

***Țar - Cuvânt slav derivat din latinul ”caesar”, reprezentând echivalentul titlului de împărat, luat în 917 de cneazul bulgar Simeon cel Mare.

****Alexie III=Alexie III Anghelos – Fiul și succesorul lui Isaac II Anghelos.

*****Vardar – Râu care izvorăște în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și se varsă în Marea Egee la vest de orașul grec Salonic (Tessalonic).

******Inocențiu III – Papă în perioada 1198-1216.

*******Tzimisces=Ioan I Tzimiskes – Împărat bizantin în perioada 969-976, care în 971 a declanșat ofensiva de recucerire a Peninsulei Balcanice, pierdută de Imperiul Bizantin după invazia slavă din 602.

********Vasile II – Împărat bizantin în perioada 976-1025, care a continuat operațiunile lui Tzimisces și a desființat primul țarat bulgar, domnia lui reprezentând apogeul Imperiului Bizantin clasic.

 


În capitolul Imperiul cruciat de la Constantinopol și Imperiul Bizantin de la Niceea (1204-1261), în subcapitolul Imperiul ”latin” de la Constantinopol, C. D. prezintă relațiile lui Ioniță cu noul imperiu proclamat de cruciații occidentali catolici care au cucerit în 1204 Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin ortodox pe care porniseră să-l ajute împotriva musulmanilor ocupanți ai Locurilor Sfinte din Orientul Mijlociu.


<(…) La pericolul grec cert se adăuga și pericolul posibil bulgar. Apusenii au făcut greșeala de a respinge alianța ce le-a fost oferită de țarul Ioniță (1197-1207). În locul ajutorului pe care l-ar fi putut găsi la bulgari pentru a lupta împotriva bizantinilor, ei au făcut din aceia inamici ireconciliabili, care s-au înțeles cu suveranii bizantini de la Niceea*, împotriva imperiului ”latin”, pentru a-i provoca ruina.

Totuși, în primul moment de mare dezordine care a urmat cuceririi Constantinopolului, cruciații păreau să triumfe peste tot. Tesalia**, Grecia centrală și Peloponezul*** au fost cucerite în câteva săptămâni fără a se întâlni o oarecare rezistență serioasă. În Asia Mică, Henri d’Angre**** i-a înfrânt pe bizantini la Poimanenon***** și tânăra putere a lui Teodor Lascaris******, care nu ocupase de mult Brusa******* (Bursa sau Pursa), părea pândită de ruină. Țarul Ioniță s-a aruncat asupra imperiului ”latin”, bine sprijinit peste tot de supușii bizantini revoltați.

Cu curaj și cu trupe slabe, împăratul Baudoiun******** și dogele Dandolo********* s-au îndreptat spre inamic. Pe platourile de la Adrianopolis********** armata apuseană a suferit un dezastru sângeros (1205), în care Baudouin și-a pierdut viața. Timp de doi ani, suveranul bulgar și-a plimbat armatele devastatoare peste Macedonia, avid de a răzbuna înfrângerile pe care Vasile al II lea le aplicase poporului său în trecut. În opoziție cu titlul de Bulgaroctonul, atribuit aceluia, țarul s-a proclamat Romaioctonul , adică ”Omorâtorul de romani”. El a asediat Tessalonicul, dar în mod fericit pentru apuseni, a murit, fără îndoială, asasinat (1207). (...) După moartea lui Ioniță, Henri a a încheiat pacea cu bulgarii, scăpând astfel imperiul de o mare grijă.>


SURSA

Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, traducere Carmen Roșulescu, editura Scorilo, Craiova, 1999, pp. 161-163.

 

NOTE M. T.

*Niceea (azi Iznik în Turcia asiatică) – Oraș în vestul Asiei Mici, devenit capitală a Imperiului Bizantin după cucerirea Constantinopolului de către cruciați.

**Tesalia – Regiune istorică din centrul Greciei.

***Peloponez – Peninsulă în sudul Greciei.

****Henri d’Angre=Henri de Hainaut (Belgia valonă) – Al doilea împărat al Imperiului Latin de Constantinopol,  în perioada 1206-1216.

*****Poimanenon – Localitate în vestul Asiei Mici, azi Turcia asiatică

******.Teodor Lascaris I – Primul împărat al Imperiului Bizantin de la Niceea, în perioada 1204-1222.

*******Brusa – Oraș în nord-vestul Asiei Mici, azi în Turcia asiatică.

********Baudouin=Baudouin I – Primul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, în perioada 1204-1205, fratele și predecesorul lui Henri de Hainaut.

*********Dandolo=Enrico Dandolo – Doge (conducător) al Republicii Veneția în perioada 1192-1205.

**********Adrianopolis – Mare oraș roman și apoi bizantin, azi Edirne în Turcia europeană.

<(…) Tatăl său* era de origine aromână, dintr-o familie stabilită în Țara Românească pe la sfârșitul secolului al XVIII lea. Din mărturisirile sale autobiografice, făcute familiei și prietenilor, știm că familia sa era originară din Epir**, din localitatea pe care aromânii o numesc pînă astăzi Negădzi și s-ar fi chemat Balan, iar soția lui era născută Blehan. N-am putea spune care le erau ocupațiile, dar știm că în Negădzi se desfășura intens viața aromânilor care îi constituiau populația. Mai știm că aromânii nu erau numai păstori, ci și buni meseriași, producîndu-și ei înșiși ceeea ce era necesar vieții lor. În practicarea meseriilor ajunseseră și la meșteșuguri de mare finite, cum au fost bijuterii în secolele XVII și XVIII, marele oraș Moscopole***, în acea vreme cel mai important centru commercial și cultural din Peninsula Balcanică. Ceva din această complexă viață se desfășura și în Negădzi ,pentru că aromâni se mîndresc pînă astăzi că de acolo a venit Iani Epirotul, ban al Craiovei**** și negustor de mare vază, fratele Tudorei, mama lui Mihai Viteazul. E cert că aromânii se ocupau cu „cărvănăritul”, transportând cu caravanele lor mărfuri pe drumuri depărtate, care ajungeau uneori până la Viena. Se va gîndi poate cineva că aceste amănunte n-au nici o legătură cu D. Caracostea. Dar numele de Caracostea l-a  impus un Costea din familie, care în viața lui ajunsese în Constantinopole cu negustoria, ca și fratele său Ghiorghi. Spre a-l deosebi de acel frate, Costea fiind brunet, companionii din Istambul i-au zis Costea cel Negru*****. Nostalgia drumurilor spre depărtări, curajul de a le încerca spre mereu alte orizonturi s-au convertit în urmașul străbunicilor săi pe alt plan: cel intelectual. (…)>

 

SURSA

Ovidiu Papadima, Dimitrie Caracostea, Almanah ”Ramuri”, 1982, pp. 180-181.

 

NOTE M.T.

*Nicolae Caracostea – judecător în orașul Slatina, județul Olt.

**Epir=regiune balcanică antică, împărțită astăzi între Albania (nordul) și Grecia (sudul).

***Moscopole=Oraș distrus de Ali-pașa de Ianina în perioada 1769-1788. Astăzi sat în sudul Albaniei (Voskopoje).

****Banul Craiovei=Cel mai important boier din Țara Românească începând din secolul XVI.

*****Kara=negru (turcă).

<(…)

Dicționar bizantin*: vlah=barbar

Am spune chiar, vorbind despre romanitate: dimpotrivă. În chip surprinzător, bizantinii nu găsesc în originea romană a românilor, pe care o cunosc și, prin Ioan Kinnamos**, sînt cei dintîi care să o ateste, un temei de solidaritate cu strămoșii nostri, deși ei înșiși se socotesc și se numesc romei, adică romani. Înverșunarea cu care bizantinii se obstinează să vadă în români o etnie barbară, străină de Imperiu și numai tolerată nu-și are egal decât în literatura maghiară despre românii din Transilvania. În pofida faptului că românii se numesc ei înșiși români, în toate dialectele și graiurile lor, fie nord-dunărene, fie balcanice – drom.*** rumâni, arom.**** arumăni și rumăni, istr.***** rumeri – bizantinii îi desemnează prin etnonimul de împrumut slav vlahi. La nivelul literaturii culte numeroase sînt mărturiile despre atitudinea de ostilitate a bizantinilor față de aspirația românilor în conservarea și afirmarea identității lor romanice. Un Kekaumenos******, de pildă, tipul „bizantinului de mijloc” din secolul al XI lea (P. Lemerle*******), om de cultură mediocră și tocmai din această pricină reprezentativ pentru mentatlitatea comună, vede în vlahi urmași ai dacilor și besilor******** care s-au răzvrătit și altă data împotriva romanilor, referindu-se expres la războiele dacice ale lui Traian și la victoriile sale asupra lui Decebal. În concepția lui Kekaumenos, moștenirea Romei revine integral romeilor, bizantinilor și niciodată vlahilor, românilor. La fel de semnificativă este atitudinea față de români a lui Nichita Choniates*********, în secolul al XIII lea: în vreme ce Innocențiu al III lea********** face din conștiința romanității vlahilor lui Ioniță-Caloian*********** un argument în favoarea unirii lor bisericești cu Roma și a reintegrării lor în ordinea politică mondială legitimată de papalitate, istoricul bizantin păstrează o tăcere desăvârșită asupra legăturilor dintre scaunul pontifical și Tărnovo************, privindu-i pe vlahi numai ca inițiatorii coaliției barbare româno-bulgaro-cumane************* îndreptate împotriva Bizanțului. În secolul al XV lea, un alt scriitor bizantin, Ioan Canabutzes, ne oferă și argumentul ideologic al acestei clasificări: „noțiunea de barbar se definește nu prin credință, ci prin neam, limbă, orînduire politică și cultură”; formulată în asemenea termini, condiția barbară nu poate fi depășită decît, evident, prin bizantinizare integrală.


Reciproca aversiune vlaho-bizantină

A doua noastră constatare va fi deci aceea că bizantinii au exclus pe români din rîndul moștenitorilor legitimi ai Romei, contestîndu-le libertatea politică și culturală la care aspirau în virtutea romanității lor și asimilîndu-i cu barbarii. Nici această atitudine nu este altceva decît expresia unei rațiuni de stat, ultima consecință a unei evoluții care-și are principiul determinant în însăși esența sistemului politic bizantin, în ideea bizantină care-i respinge, prin natură, pe români. Bizanțul a devenit ceea ce a fost, un stat monarhic, teocratic, de tip oriental, numai după ce s-a desprins de Roma, de tradiția politică și culturală pe care aceasta o reprezenta și a adoptat elenismul. Din trecutul său roman, Imperiul transferat pe Bosfor, în lumea greacă, a păstrat numai numele, principiu de unitate și legitimare a aspirației sale la organizarea politică a lumii sub egida sa, fiind în realitate un imperiu elenistic de limbă greacă și religie creștină. Romanitatea daco-iliriană**************, ultimul bastion al vechii Romei latine în Orient, a împiedicat până în secolul al VII lea această evoluție. Numai după anihilarea ei, prin barbarii avari, slavi și bulgari***************, afirmarea Constantinopolului ca unic centru de autoritate politică, prin împărat și bisericească, prin patriarhul ecumenic, devine deplină. În atitudinea Bizanțului față de români, urmașii acestei romanități orientale, ostile elenizării și legate de creștinătatea latină occidentală, găsim ecoul acestei vechi antinomii.

Că așa stau lucrurile o dovedește și atitudinea românilor față de Bizanț. În toate dialectele și graiurile românilor, atît în cele de la nord de Dunăre, cît și în cele balcanice, biuzantinii nu sînt numiți niciodată altfel decît greci, iar statul bizantin este în toate timpurile pentru români împărăția grecească. Acest mod de a particulariza în fond Imperiul bizantin cuprinde o implicită contestare a aspirației bizantine la universalitate; el reprezintă o moștenire a românilor din vremea Imperiului încă latin și s-a transmis, prin ei, slavilor și bulgarilor. Definirea Imperiului bizantin ca imperiu grecesc este un loc comun în gîndirea politică a Occidentului romano-catolic; în romanitatea lor, pe care o opun grecității bizantine, românii puteau găsi deci temeiuri de apropiere cu Apusul. Din punctul de vedere al Constantinopolului, rezerva ostilă față de vlahi apare așadar deplin justificată.


Efectele respingerii constantinopolitane: apariția unei noi națiuni

Unii istorici bisericești au căutat, din prejudecată confesională, să demonstreze că, deși de limbă latină, românii au fost dacă nu din capul locului, de foarte devreme sub jurisdicția legitimă a Constantinopolului grecesc. Nu credem că așa stau lucrurile. Puținele mărturii pe care le avem despre creștinismul din Illyricum pledează pentru idea opusă, pentru romanitatea acestui creștinism. Nu numai cele mai vechi obiecte creștine descoperite pe teritoriul Daciei traiane vădesc orientarea populației către Italia, Pannonia****************, Illyricum, dar și personalitățile eclesiastice cunoscute, un Nicetas din Remesiana*****************, un Dionisius Exiguus****************** se arată strîns legați, cum era și firesc, de creștinătatea occidentală. Acești străromâni, cum încerca să-I numească un învățat prelat contemporan, au fost desigur ortodocși, dar nu pentru că țineau de biserica constantinopolitană, atât de supusă rătăcirilor*******************, ci tocmai pentru că păzeau dreapta credință apărată, împotriva Constantinopolului de către papalitate. Intrarea românilor sub jurisdicția bisericească a capitalei bizantine s-a făcut mai târziu, prin slavo-bulgarii creștinați pe cale politică de Imperiu și subordonați lui.

Cristalizarea românilor ca popor romanic nou, etnogeneza românească nu datorează Bizanțului un principiu formativ, ci numai unul negativ, de respingere. Românii au devenit români, pentru că Imperiul bizantin a dorit să vadă în ei vlahi barbari și nu cetățeni ai săi de limbă latină. Așa stînd lucrurile, rolul Bizanțului în etnogeneza noastră este profund diferit de cel pe care el l-a jucat în formarea altor popoare, ca de pildă în formarea poporului bulgar, căruia i-a oferit un model de organizare politică.menit să favorizeze deopotrivă fuziunea întru creștinism a slavilor de sud-est și a bulgarilor turanici********************. Impunând numele etnic de vlahi tuturor românilor, Bizanțul a recunoscut formarea unei națiuni, i-a dat conceptul, am spune, în conștiința europeană a vremii.

(…)


Românii se definesc prin acte de independență

După căderea primului stat bulgar, românii din „toată Bulgaria” au format, din porunca lui Vasile al II lea*********************, o dioceză aparte, o episcopie cu sediul la Vranje**********************, subordonată Ohridei, vechea Prima Justiniana***********************. Este îndoielnic că jurisdicția Ohridei s-a extins și la nord de Dunăre, deși unii cercetători din trecut au afirmat, pe baze documentare dovedite fragile, acest lucru. Cu excepția românilor balcanici propriu-ziși, restul românilor sud-dunăreni, aromâni și megleno************************-români au fost prinși parte în biserica greacă bizantină devenind purtători ai culturii grecești, fără să-și uite limba „vulgară” romanică*************************, parte în bisericile bulgară și sîrbească, devenind purtători ai respectivelor culturi și unii și alții supuși treptat deznaționalizării. Crearea unui episcopat românesc în sudul Dunării a rămas, chiar în perioada de renaștere națională a aromânilor, susținuți de statul român**************************, un deziderat fără sorți de împlinire.

Disputat între Bizanț și Roma din nou în secolul al XIII lea și al al XIV lea, spațiul iliro-dacic și românii din cuprinsul  lui au înclinat și bisericește și politic cînd spre Occident, cînd spre Răsăritul bizantin. Atît papalitatea, cît și Bizanțul îi descoperă acum pe românii din vechea Dacie, ca și pe cei din Balcani, ca pe un element politic și militar viguros, în plin avînt evolutiv, căutînd să-i atragă de partea lor. (…)

În inima Bizanțului, încadrați de veacuri în tradițiile bisericești și culturale slavo-bulgare, puternic impregnați de mentalitatea bizantină, de viziunea bizantină asupra lumii, Asăneștii se ridică în această epocă împotriva Bizanțului și romanitatea lor este încă destul de puternică pentru a oferi un punct de sprijin papalității pentru răsturnarea acestei carcase de civilizație care acoperă amintirea originilor romane și firească apropiere de Roma pe care ea o dictează din adîncuri, adăugîndu-se motivelor de natură circumstanțială, politice.

(…)>

 


SURSA

Nicolae Șerban Tanașoca, Cît de bizantină este civilizația românească?, Almanah estival ”Luceafărul” 1987, București, pp. 162-163, 166.

 


NOTE M.T.

*Imperiul Bizantin= Bizanțul a fost o colonie grecească fondată în secolul VII î. H. pe țărmul european al strâmtorii Bosfor, care separă Peninsula Balcanică de Peninsula Asia Mică. În această locație împăratul roman Constantin cel Mare fondează în 330 orașul Constantinopol, numit și Noua Romă. După împărțirea Imperiului Roman în 395, orașul devine capitala părții răsăritene. În această zonă începuse, după edictul de oficializare a religiei creștine dat de Constantin în 313,  un lung proces de creștinare în limba greacă sub conducerea patriarhului de la Constantinopol. Acest proces se va definitiva în secolul VII, după ocuparea Peninsulei Balcanice de către slavi și întreruperea legăturilor cu partea occidentală a imperiului, prăbușită în secolul V sub loviturile popoarelor migratoare și unde creștinismul se propagase în limba latină sub conducerea papei de la Roma. În noua sa formă culturală Imperiul Roman de Răsărit va fi numit de istoricii moderni Imperiul Bizantin, al cărui sfârșit va fi reprezentat de cucerirea orașului în 1453 de către turcii otomani, care îl vor numi Istanbul.

**Ioan Kinnamos (1143-1200)= Apropiat al împăratului bizantin Manuel Comnenul. A scris Faptele lui Ioan și Manuel Comnenul, care acoperă perioada 1118-1176. El îi menționează pe numeroșii vlahi din armata lui Manuel trimisă împotriva regatului Ungariei în 1166.

***drom.=dacoromân

****arom.=aromân

****istr.=istroromân (peninsula Istria din NV Croației)

******Kekaumenos=Probabil general, autor pe la 1078 al lucrării politico-militare Strategikon, în care menționează revolta antibizantină din 1066 a vlahilor din Tesalia, regiune din Grecia centrală.

*******Paul Lemerle (1903-1989)=Bizantinist francez, președintele fondator al International Association of Byzantine Studies.

********Besi=Trib tracic așezat pe râul Marița, între munții Balcani și Rodopi, integrat în provincia romană Tracia după lupte crîncene în perioada 72 î. H. – 46 d.H.

*********Nichita Choniates (1155-1216)=Demnitar în timpul dinastiei bizantine Anghelos. Autor al lucrării Istoria în care menționează răscoala antibizantină din 1185 a vlahilor și bulgarilor conduși de frații vlahi Petru și Asan, care vor întemeia un stat care se va bulgariza după moartea în 12907 a celui de-al treilea frate, Ioniță.

***********Innocențiu III=Papă (1198-1216) i-a recunoscut lui Ioniță doar titlul de rege al vlahilor și bulgarilor, și nu cel imperial cerut de mezinul Asăneștilor, cu care a întreținut corespondență.

************Tărnovo=Capitala statului Asăneștilor, în Bulgaria centrală.

************Ioniță Caloian=Conducător al vlahilor și bulgarilor (1197-1207) după asasinarea fraților săi în 1196 și 1197 de către boieri. Asasinat la rândul său de un commandant cuman în războiul cu Imperiul Latin de Constantinopol, creat după cucerirea în 1204 a capitalei bizantine de către cavalerii occidentali ai Cruciadei IV.

*************Cuman=Popor turcic care în a doua jumătate a secolului XI a luat locul pecenegilor în dominația asupra teritoriilor viitoarelor state românești Moldova și Țara Românească până la înfrângerea în fața tătarilor din 1223

**************Ilir=Popor indo-european așezat pe teritoriul fostei Iugoslavii, supus de romani în perioada sec. I î. H. – I d.H. și integrat în provincia Illyricum.

***************Bulgar=Popor turanic care s-a așezat pe teritoriul Bulgariei de azi în 681, impunându-și dominația asupra slavilor care distruseseră definitiv în 602 frontiera dunăreană a Imperiului Bizantin.

****************Pannonia=Provincie romană pe teritoriul Ungariei de azi, având frontieră externă pe Dunăre.

*****************Nicetas din Remesiana (335-414)=Episcop și sfânt în Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică,  astăzi Bela-Planka în provincial Voivodina din Serbia.

******************Dionisius Exiguus (470-544)=Călugăr născut în provincia bizantină Scytia Minor, Dobrogea de astăzi, care după anul 500 a trăit la Roma, unde a inventat cronologia creștină și a tradus din greacă în latină legislație bisericească.

*******************rătăcire=erezie sau deviație de la dogma bisericii, condamnată în cele șapte concilii ecumenice din mileniul I.

********************Hanul bulgar Boris (852-889) s-a creștinat în rit ortodox sub numele de Mihail, luând titlul de cneaz și impunând ortodoxia supușilor săi bulgari și slavi. Cneazul Simeon cel Mare (893-927) s-a proclamat în 917 țar, termen slav derivat din latinescul caesar , echivalentul titlului bizantin de împărat.

*********************Vasile II=Împărat bizantin (976-1025) care a distrus primul țarat bulgar și a fost supranumit Bulgaroctonul (Omorâtorul de bulgari), în timpul căruia Imperiul Bizantin a recuperat teritoriile balcanice pierdute în secolul VII.

**********************Vranje=Oraș în sudul Serbiei.

***********************Ohrida=Oraș în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, sediul arhiepiscopiei ortodoxe înființate în 535 de împăratul bizantin Justinian cu numele de Prima Justiniana.

************************Meglenia=Regiune formată din câteva sate la frontierele dintre Bulgaria, Grecia și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

*************************„Vulgară” romanică=Latina populară vorbită în provinciile imperiului roman.

**************************1864-1913. 

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required