Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Blog » Displaying items by tag: latin
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Nasta Atanasie (editor) - Ecou de cîntec aromânesc / 1985

În 1985 apărea la editura Litera din Bucureşti antologia Ecou de cîntec aromânesc, realizată de Atanasie Nasta. Pe ultima pagină se preciza: ‘’lucrare apărută în regia autorului’’. A. N. semna şi Cuvîntul înainte, Nota şi ‘’portretele’’ poeţilor selectaţi, Postfaţa fiind semnată de Valeriu Rus.


În ‘’Cuvânt înainte’’, editorul începe prin a remarca faptul că ‘’Dintre toate dialectele graiului românesc, cel aromân îşi dovedeşte şi în prezent vitalitatea şi dîrzenia în a supravieţui.’’ În aceste sens, este citat marele filolog român Alexandru Philippide, care explica ‘’atîta vigoare’’ prin faptul că deşi aromânii au fost înconjuraţi de ‘’străini mulţi şi influenţi’’, ei au format ‘’un bloc numeros şi compact’’ la care ‘’limba şi cultura specific românească să fi prins cele mai adânci rădăcini’’.


A.N. explică vitalitatea lor şi prin tradiţia cântecelor specific, cu o ‘’linie melodică de origine orfeică’’.


Filologul german Gustav Weigand (1893) şi colegul său aromân Tache Papahagi (1922) constatau că în cazul aromânilor <Poeziile sunt aproape fără excepţie destinate cântecului> şi,respectiv, că poeziile poartă denumirea de ‘’cîntece’’.


Specificul acestor cântece, acompaniate doar de fluier şi cimpoi, s-a păstrat datorită faptului că ‘’nu convertesc muzical decât o anumită formă prozodică, în care predomină riguros ritmul pentru armonizarea polifoniei’’. Poezia este cântată de doi solişti susţinuţi prin ison de un numeros grup vocal, lirismului melodic dându-i-se prioritate în detrimentul fondului narativ al poeziei. ‘’Poetizarea obiceiurilor, cenzura morală şi simţul estetic au creat o lirică pastorală şi erotică deosebită, tradiţionalizând o moştenire traco-ilirică autentică’’, considera editorul.


În privinţa ritmului, T.P. observa: <Ca şi la daco-români şi aromânii au cunoscut un singur fel de vers şi anume trohaicul de două lungimi de 5-6 silabe şi 7-8 silabe>.


A.N. aprecia că unele aspectele pur estetice din imagini, comparaţii şi metafore din lirica populară aromână sunt la nivelul literaturii române şi universale: ‘’s-mistica noaptea cu dzua’’ (se amesteca noaptea cu ziua).


Apoi, în a doua jumătate a secolului XIX , ’’dialectul şi-a făurit o expresie cultă lirică şi epică de prestigiu’’ prin operele lui Mihail Nicolescu, Constantin Belimace, George Murnu, Nuşi Tuliu, Marcu Beza, Nicolae Batzaria, Leon Boga, Zicu Araia, George Perdichi.


Urmaşii acestor pionieri ‘’omagiază trecutul, închinându-i această modestă antologie, pornită dintr-o conştiinţă moral-patriotică, pentru a nu se aşterne ingratitudinea şi uitarea peste idealul lor de frumos şi poezie’’.


Prin îmbogăţirea vocabularului cu neologisme din ‘’poezia cultă naţională’’, ‘’poezia dialectală’’ a ajuns să cuprindă toate genurile de poezie. În acest sens este citat traducătorul homerid G. Murnu: <Dialectul posedă calităţi remarcabile, o tonalitate viguroasă, original de o profundă rezonanţă interioară>. Un   exemplu este sonetul său Tră Armăname (Pentru aromâni).


A.N. concluzionează că ’’poeţii dialectali contemporani se remarcă printr-o poezie în care reflecţia şi erotismul îmbracă o formă şi tonalitate influenţate de poezia naţională, fără ştirbirea originalităţii lor condiţionată de circumstanţe sociologice specifice’’. Ei au în comun ’’nostalgia plaiurilor natale, motivul mioritic, sentimentul originii şi al necesităţii luptei pentru păstrarea nealterată a structurii etnice.’’

 

În ’’Notă’’, A. N. explică adoptarea ortografiilor propuse de T.P. în 1922 şi de G.M. în 1931 prin lipsa unor norme oficiale şi prin ’’lipsa unui consens al filologilor dialectali’’. El preciza că în funcţie de ortografia adoptată de poeţii antologaţi, aceştia ’’şi-au făurit ritmul şi rima’’, fără a influenţa lectura poeziilor, deoarece ’’deosebirile nu sînt esenţiale’’.


Folosirea alfabetului latin a fost îndreptăţită, în opinia lui A.N., de tendinţele din scrierile lui Gheorghe Constantin Roja (1809, Budapesta) şi Mihail Boiagi (1813, Viena), împrumuturile din vocabularul grecesc fiind ulterioare ’’formării graiului românesc comun’’, care le-a asimilat.


Editorul îl citează pe Mihai Eminescu ’’în ceea ce priveşte rolul scrisului în dialect’’: <Limba română de aceea s-a depărtat şi s-a muiat aşa de tare pentru că aşa de lungă vreme nu a fost scrisă. CONSISTENŢA unei limbi începe cu scrierea ei.>


A.N. precizează că ’’Pentru facilitarea receptării valorii artistice, la unii poeţi am alăturat transpuneri în limba literară (română – n.n.)’’. De asemenea, ’’s-a impus folosirea unui glosar numai la poeziile în dialectul meglenit’’, iar ’’pentru unele cuvinte specifice din dialectul aromân, cititorul are la dispoziţie dicţionarul acestui dialect, opera lui Tache Papahagi.’’


În final, editorul îşi exprimă mulţumirea pentru faptul că ’’greutăţile materiale întâmpinate sînt recompensate de împlinirea unei îndatoriri faţă de unii înaintaşi care nu şi-au putut tipări frământările poetice’’.

 

Antologia cuprinde portrete şi creaţii a zece poeţi: Mihail Nicolescu (1835-1865) (3), Vasile Muşi (1895-1961) (5), Nicolae Babu (1901-1967) (6), Nicolae Caraiscu (1911-1969) (5), Theodor Minda (1911-1982) (7), Dumitru Pariza (1908-?) (7), Constantin Colimitra (1910-2001) (9), Atanasie Nasta (1912-1996) (12), Nicolae Caratana (1914-1992) (10), Costa Guli (1916-1985) (10), Chira Iorgoveanu (1948-) (9).

 

În postfaţă scrisă în septembrie 1984, V.R. observa ca ’’evident’’ faptul că în ultimele decenii aromânii ’’participă cu o ambiţie generoasă la viaţa ştiinţifică şi culturală generală românească’’ din România, ţările balcanice ’’în care trăiesc de secole’’ sau în alte ţări ’’unde i-a dus nestinsa lor sete de peregrinări, hrănită de drumurile de transhumanţă de odinioară’’.


În acest sens, sunt menţionate numele unor ’’distinse personalităţi’’ ale ştiinţei şi culturii româneşti: George Murnu, Elie Carafoli, Athanasie Joja, Th. Capidan, Pericle Papahagi, Valeriu Papahagi, Tache Papahagi, Toma Caragiu etc.


În particular este amintită şi editarea postumă a unor lucrări ale ’’eruditului’’ profesor al universităţii bucureştene Tache Papahagi, ’’unul dintre cei mai distinşi’’ elevi ai lui Ovid Densuşianu: Micul dicţionar folcloric (Minerva, 1979) şi volumele IV şi V din ’’Biblioteca naţională a aromânilor’’.


De asemenea, este menţionată activitatea Studioului de istorie şi literatură dialectală ’’George Murnu’’ de pe lângă Casa de cultură a sectorului 1 Bucureşti, condusă cu ’’pasiune, competenţă şi aleasă discreţie’’ de A.N. Acesta a avut ’’fericita idee’’ de a alcătui acest ’’florilegiu’’ de poezie aromânească din producţia literară a Studioului.


V.R. încheie subliniind că ’’POEZIA a fost una dintre cele mai durabile şi frumoase CETĂŢI ale românismului, prin care ne-am afirmat între popoarele lumii şi în constelaţia culturii şi civilizaţiei universale’’.

 

 

SURSE:

Nasta Atanasie (editor), Ecou de cîntec aromânesc, editura Litera, Bucureşti, 144 p.

Murnu George, Bair di cântic Armânescu, 1931, p. 6.

Papahagi Tache, Antologie aromânească

Papahagi Tache, Poezia lirică populară, E.P.L., 1967, p. 460.

Philippide Alexandru, Originea Românilor, vol. II, p. 564.

Weigand Gustav, Die Aromunen, Leipzig, 1894, vol. I, p. XII.

 

În 1868 a fost publicat la Iași un almanah ”de învețătură și de petrecere”. În articolul Începutul creștinătăței și al ierarhiei în Moldova este prezentat istoricul înființării Mitropoliei ortodoxe a Moldovei în Evul Mediu. În acest context se face referire la rolul lui Ioan Asan, primul conducător (1185-1196) al statului creat în urma răscoalei din 1085 a vlahilor și bulgarilor din munții Balcani  împotriva dominației Imperiului Bizantin. Cronicarul bizantin contemporan Nicetas Choniates (1155-1215) îi numea pe aromânii răsculați ”vlahi”, precizând că liderii revoltei, frații Asan și Petru, aparțineau acestui neam.


<La anul 1195, Blagocestivul* între Împărați Ioan Asan, întemeetoriul Imperiului** Român, Bolgar și Serbesc, de preste Dunăre, trecând cu armele la Românii de dincoace de Dunnere, și cucerindui au alungat din țeara aceasta pe misionerii Latini*, și tot-odatăspre a le închide calea pe tot-deauna au opritu pre Români de a mai ceti cărțile Latine, sub amenințarea de a li se tăea limba, dacă ar afla cetindu în limba Latină. Și au introdus în țeara aceasta limba Bulgară**, precum se scrie în cartea ”Țarstvennică”. Cartea este tipărită la Buda, în anul 1844.>

 

SURSA

Alamanac de învețătură și de petrecere pe anul 1868, Iassy, pp. 6-7.

 

 

NOTE M.T.

*Blagocestiv (slavonă) - Credincios, cucernic, cuvios, evlavios, pios, preacredincios, religios, smerit.(DEX)

**Imperiu – Ioan Asan a întemeiat dinastia Asăneștilor (1185-1258), stat numit de bulgari al doilea țarat (țar / slavonă – cezar / latină – împărat / română), primul fiind cel proclamat în 917 și cucerit de bizantini în 971-1018. După 1258 au urca pe tron țari de origine bulgară, statul fiind cucerit de turcii otomani în 1371-1396.

***Latin – Termen cu care creștinii ortodocși păstoriți de Patrarhia bizantină de limbă greacă din Constantinopol îi denumeau pe creștinii catolicii păstoriți de Papalitatea de la Roma de limbă latină. În 1054 avusese loc Marea Schismă între cele două confesiuni, când papa și patriarhul epocii s-au excomunicat reciproc, situație menținută până în secolul XX.

****Până la tipărirea în 1688 a Bibliei de la București în limba română de către domnitorul Șerban Cantacuzino, în bisericile din Țara Românească și Moldova s-a folosit limba slavonă veche, iar alfabetul chirilic slavon s-a folosit până la Unirea din 1859.

În 1999, istoricul și diplomatul român cu origini aromâne Neagu Djuvara (1916 București - ) a publicat lucrarea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

 

În capitolul Revolta Asăneștilor și ”regatul vlahilor și bulgarilor”, N. D. face și o scurtă prezentare a statului întemeiat în 1185 de frații aromâni / vlahi Asan și Petru, conducătorii răscoalei victorioase a aromânilor și bulgarilor din munții Balcani împotriva dominației Imperiului Bizantin.



<Cumanii* au pătruns până în Bulgaria** – Bulgaria care nu mai există ca stat independent de la fioroasa represiune a împăratului bizantin Vasile II zis Bulgaroctonul*** – (o urmă o reprezintă, de pildă, localitatea Kumanovo, unde s-au întâlnit în anii ’90 negociatorii militari ai Iugoslaviei și NATO!). Or, în toată acea regiune mai trăia încă o importantă populație de limbă română care, fără îndoială, păstrase un contact neîntrerupt cu românii de la Nord de Dunăre. Acești valahi se îndeletniceau în special cu creșterea oilor, de unde, cu vremea, termenul de vlah a devenit, la bulgari și la greci, sinonim cu cioban.


În 1185, doi frați vlahi din regiunea Târnovo****, Petru și Asan, certați pe motive fiscale cu împăratul bizantin Isaac Anghelos*****, și fiindcă acesta refuzase continuarea unui serviciu militar al acestor vlahi în armata bizantină, asmuțesc ținutul întreg, și pe vlahi, și pe bulgari, împotriva împărăției. Cum, după doi ani de lupte, soarta armelor le e potrivnică, trec Dunărea și se întorc de acolo cu alți români și cu călărime cumană, iar după un timp, îi înving pe bizantini. Această imediată alianță româno-cumană mă face să cred că acei frați vlahi din Târnovo aveau cu căpeteniile cumane o legătură mai veche, poate chiar o încuscrire, întrucât numele Asan e cuman. Petru****** și Asan******* vor prelua coroana foștilor țari bulgari, căci aceasta reprezenta tradiția statală a locului, întreruptă de bizantini cu două sute de ani în urmă. Un al treilea frate, Ioniță********, zis pe grecește Kaloioannes, adică cel Frumos (sau cel Viteaz?) duce și mai departe ambiția familiei, obținând o coroană regală de la marele papa Innocentiu III*********. Corespondența dintre papa și Ioniță dovedește clar că acesta din urmă își reclama originea sa romană și că papa o recunoștea (se știe ce bine informată a fost întotdeauna papalitatea!). Lucrurile se vor încurca însă în urma cuceririi Constantinopolului, în 1204, de către cruciații celei de-a patra cruciade, deviate de al drumul ei de lăcomia și viclenia venețienilor. (Eveniment dramatic cu consecințe incalculabile, căci de atunci s-au învrăjbit atât de rău Bisericile din Apus și Răsărit, catolicii și ortodocșii, încât nu s-au mai putut împăca nici până azi.) Ioniță va părăsi obediența romană pentru a reveni la ascultarea față de patriarhul grec (refugiat la Niceea**********, în Asia Mică) și, purtând război cu cruciații, cu frâncii, în 1205, îl va învinge, la Adrianopol***********, pe împăratul latin Baldovin de Flandra**************, care va pieri în beciurile de la Târnovo. Dar statul Asăneștilor*************, instalat în tradiția politică și culturală a primului țarat bulgar, nu va mai fi cunoscut după Ioniță ca ”regat al vlahilor și bulgarilor”, ci numai ca al ”doilea țarat bulgar”, participarea  inițailă a românilor la această mare înfăptuire fiind cu vremea estompată, până la a permite afirmația (chiar ridicolă) a une anumite istoriografii bulgare, că a fost vorba de un ”regat al bulgarilor și al ciobanilor”…>


 

SURSA

Neagu Djuvara, O scurtă istorie a poporului roman povestită celor tineri, ediția VII, editura Humanitas / seria Istorie, București, 2008, pp. 44-45.

 


NOTE M.T.

*Cumani – Populație turcică care în secolul XI a venit din steeple nord-pontice și s-a așezat pe teritoriul de azi al României, de unde făceau incursiuni peste Dunăre, în Imperiul Bizantin.

**Bulgaria – Poporul turanic al bulgarilor a venit din steeple nord-pontice și s-a așezat în 681 pe teritoriul dintre Dunăre și munții Balcani. Aici a fost asimilat în timp de slavii așezați după 602, dând numele și elita militară poporului ce se va forma. În 863 cneazul Boris I a decis creștinarea în rit ortodox. În 917 cneazul Simeon cel Mare s-a proclamat țar / cezar / împărat.

***Vasile II (976-1025) – Supranumit Bulgaroctonul = Omorâtorul de bulgari, după ce în 1118 a desființat țaratul bulgar. Membru al dinastiei Macedonene (867-1056), în timpul domniei sale, Imperiul Bizantin clasic a atins apogeul puterii.

****Târnovo – Orașul Veliko Târnovo din centrul Bulgariei de azi a fost capitala celui de-al doilea țarat bulgar (1185-1393), fiind cunoscut și ca ”Orașul Țarilor”.

*****Isaac Anghelos (1185-1195) – Întemeietor al dinastiei Anghelos (1185-1204).

******Petru – A avut două domnii: 1185-1187 și 1196-1197. A fost asasinat de boieri.

*******Asan (1187-1196).- A fost asasinat de boieri.

********Ioniță (1197-1207) – A fost asasinat de un comandant cuman.

*********Innocentiu III (1198-1216) (laic Lotario, conte de Segni) – În timpul pontificatului său a fost inițiată Cruciada IV împotriva musulmanilor din Orientul Apropiat, care a fost însă deviată împotriva Imperiului Bizantin.

**********Niceea – Azi Iznik, în nord-vestul Asiei Mici turcești. A fost capitala Imperiului Bizantin între 1204 și 1261, când Mihail VIII Paleologul (1261-1282) a recucerit Constantinopolul.

***********Adrianopol- Azi Edirne, în Turcia europeană. Era unul din marile orașe ale Imperiului Bizantin.

************Balduin de Flandra – Conte de Flandra (regiunea vorbitoare de flamandă/olandeză  în Belgia). Primul împărat (1204-1205) al Imperiului latin de Constantinopol, întemeiat de cavalerii catolici ai Cruciadei IV, care au cucerit capitala Imperiului Bizantin în 1204.

*************Asăneștii – Dinastia lor a durat până în 1258, moment din care tronul a fost preluat de țari de origine bulgară până la cucerirea otomană din 1396.

În 1920, istoricul francez Charles Diehl (1859-1944) a publicat lucrarea Histoire de lempire byzantin.



În capitolul Secolul Comnenilor (1081-1204), în subcapitolul Imperiul bizantin la sfârșitul secolului XII (1180-1204), C. D. face referire la revolta antibizantină a aromânilor și bulgarilor din munții Balcani condusă de frații aromâni Petru și Asan și continuată de fratele lor Ioniță.


<(…) Pericolul exterior era și mai grav. În Peninsula Balcanică, slavii au scuturat jugul imperiului. În Serbia Ștefan Nemania și-a întins autoritatea asupra Herțegovinei, a Muntenegrului și a Serbiei danubiene fondând un mare stat. Sub conducerea lui Petru și Ioan Asan bulgarii și valahii s-au răsculat (1185). Cu ajutorul cumanilor și cu concursul lui Ștefan Nemania au progresat repede. Isaac* a fost bătut la Berrhoea (1190) și la Arcadiopolis** (1194). S-a fondat un imperiu vlaho-bulgar, urmînd ca țarul*** Ioniță sau Kaloian (1197-1207) să-i asigure grandoarea. Prin tratatul din 1201, Alexis al III lea**** a trebuit să recunoască toate cuceririle valaho-bulgarilor de la Belgrad până la Marea Neagră și la Vardar*****.

Puțin după aceea suveranul valah a obținut de la Inocențiu al III lea****** titlu de rege și constituirea unei biserici naționale. Aceasta constituia ruina totală a operei lui Tzimisces******* și a lui Vasile al II lea.>


SURSA

Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, traducere Carmen Roșulescu, editura Scorilo, Craiova, 1999, pp. 153-154.

 

NOTE M.T.

*Isaac=Isaac II Anghelos – Împărat bizantin în perioada 1185-1195.

**Arcadiopolis – Localitate antică lângă orașul modern Lule Burgas din Turcia europeană.

***Țar - Cuvânt slav derivat din latinul ”caesar”, reprezentând echivalentul titlului de împărat, luat în 917 de cneazul bulgar Simeon cel Mare.

****Alexie III=Alexie III Anghelos – Fiul și succesorul lui Isaac II Anghelos.

*****Vardar – Râu care izvorăște în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și se varsă în Marea Egee la vest de orașul grec Salonic (Tessalonic).

******Inocențiu III – Papă în perioada 1198-1216.

*******Tzimisces=Ioan I Tzimiskes – Împărat bizantin în perioada 969-976, care în 971 a declanșat ofensiva de recucerire a Peninsulei Balcanice, pierdută de Imperiul Bizantin după invazia slavă din 602.

********Vasile II – Împărat bizantin în perioada 976-1025, care a continuat operațiunile lui Tzimisces și a desființat primul țarat bulgar, domnia lui reprezentând apogeul Imperiului Bizantin clasic.

 


În capitolul Imperiul cruciat de la Constantinopol și Imperiul Bizantin de la Niceea (1204-1261), în subcapitolul Imperiul ”latin” de la Constantinopol, C. D. prezintă relațiile lui Ioniță cu noul imperiu proclamat de cruciații occidentali catolici care au cucerit în 1204 Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin ortodox pe care porniseră să-l ajute împotriva musulmanilor ocupanți ai Locurilor Sfinte din Orientul Mijlociu.


<(…) La pericolul grec cert se adăuga și pericolul posibil bulgar. Apusenii au făcut greșeala de a respinge alianța ce le-a fost oferită de țarul Ioniță (1197-1207). În locul ajutorului pe care l-ar fi putut găsi la bulgari pentru a lupta împotriva bizantinilor, ei au făcut din aceia inamici ireconciliabili, care s-au înțeles cu suveranii bizantini de la Niceea*, împotriva imperiului ”latin”, pentru a-i provoca ruina.

Totuși, în primul moment de mare dezordine care a urmat cuceririi Constantinopolului, cruciații păreau să triumfe peste tot. Tesalia**, Grecia centrală și Peloponezul*** au fost cucerite în câteva săptămâni fără a se întâlni o oarecare rezistență serioasă. În Asia Mică, Henri d’Angre**** i-a înfrânt pe bizantini la Poimanenon***** și tânăra putere a lui Teodor Lascaris******, care nu ocupase de mult Brusa******* (Bursa sau Pursa), părea pândită de ruină. Țarul Ioniță s-a aruncat asupra imperiului ”latin”, bine sprijinit peste tot de supușii bizantini revoltați.

Cu curaj și cu trupe slabe, împăratul Baudoiun******** și dogele Dandolo********* s-au îndreptat spre inamic. Pe platourile de la Adrianopolis********** armata apuseană a suferit un dezastru sângeros (1205), în care Baudouin și-a pierdut viața. Timp de doi ani, suveranul bulgar și-a plimbat armatele devastatoare peste Macedonia, avid de a răzbuna înfrângerile pe care Vasile al II lea le aplicase poporului său în trecut. În opoziție cu titlul de Bulgaroctonul, atribuit aceluia, țarul s-a proclamat Romaioctonul , adică ”Omorâtorul de romani”. El a asediat Tessalonicul, dar în mod fericit pentru apuseni, a murit, fără îndoială, asasinat (1207). (...) După moartea lui Ioniță, Henri a a încheiat pacea cu bulgarii, scăpând astfel imperiul de o mare grijă.>


SURSA

Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, traducere Carmen Roșulescu, editura Scorilo, Craiova, 1999, pp. 161-163.

 

NOTE M. T.

*Niceea (azi Iznik în Turcia asiatică) – Oraș în vestul Asiei Mici, devenit capitală a Imperiului Bizantin după cucerirea Constantinopolului de către cruciați.

**Tesalia – Regiune istorică din centrul Greciei.

***Peloponez – Peninsulă în sudul Greciei.

****Henri d’Angre=Henri de Hainaut (Belgia valonă) – Al doilea împărat al Imperiului Latin de Constantinopol,  în perioada 1206-1216.

*****Poimanenon – Localitate în vestul Asiei Mici, azi Turcia asiatică

******.Teodor Lascaris I – Primul împărat al Imperiului Bizantin de la Niceea, în perioada 1204-1222.

*******Brusa – Oraș în nord-vestul Asiei Mici, azi în Turcia asiatică.

********Baudouin=Baudouin I – Primul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, în perioada 1204-1205, fratele și predecesorul lui Henri de Hainaut.

*********Dandolo=Enrico Dandolo – Doge (conducător) al Republicii Veneția în perioada 1192-1205.

**********Adrianopolis – Mare oraș roman și apoi bizantin, azi Edirne în Turcia europeană.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required