Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Recenzii » A-C » Displaying items by tag: Litera
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

În 1985 apărea la editura Litera din Bucureşti volumul de poezii Cântări ş-suschirări armâneşţă (Cântări şi suspinări aromâneşti) al lui Gh. M. Merca.


Potrivit notei de pe ultima pagină este vorba de o ‘’Lucrare apărută în regia autorului’’.


Conform foartei scurte autobiografii de pe saitul Agonia, Gh. M. Merca este ‘’Născut în Cadrilater, deportat în timpul războiului, actualmente locuiesc în Bucureşti’’.


Cele 96 de pagini ale cărţii, pe care am găsit-o în biblioteca vărului meu Cristian Culeţu, cuprind 43 de poezii structurate în patru părţi: Di dor (De dor), Di vreari (De dragoste), ‘’Transpuneri din poezia clasică română’’ şi ‘’Versuri în daco-română’’.


Partea I include 17 poezii în aromână: Limba noastă, Aniversari, Munţîlli Paicu (Munţii Paicu), Tu hoara mea (În satul meu), Pădurli-a noasti (Pădurile noastre), Sumcheturlu la Livădzi (Sfântul Petru la Livezi), Siţirarea (Secerarea), Ni-aveam un dor di hoară (Mi-aveam un dor de sat), Ni-aveam un pondu doru (Mi-aveam un dor blestemat), Calea încllisă (Drum închis), Dispărţîri dit viaţă, După patrudzăţi di-ani, Livădzli – hoara mea (Livezi – satul meu), Amarea lai (Marea neagră), Ploai ş-suschiri (Ploaie şi suspinări), Mirliu (Bocet) şi Cara s-moru (Dacă voi muri).

Textele poeziilor Limba noastă şi Ni-aveam un dor di hoară sunt postate şi pe saitul ‘’Agonia’’.


În partea II au fost incluse 6 poezii în aromână: Feată cu-oclli chindisiţî (Fată cu ochii frumoşi), Cruşuveana (Fata din Cruşevo), Ştii la feată cînd zburamu (Ştii tu fată când vorbeam), Tu-amurgişu (În amurg), La numta ta şi Primveara cîndu trandafilli.


Cele 18 transpuneri din poezia românească au ca subiecţi următorii patru poeţi: Octavian Goga cu poezia La noi; Mihai Eminescu cu Auşlli (Bătrânii) , La Steaua, Ţi ti leadzîni (Ce te legeni), O armîni (O, rămâi), Ţi easti vrearea? (Ce este amorul?), Dorni!(Dormi!), Ca fciorucutriiram pîdurli (Fiind băiet păduri cutreieram), Noaptea, Rivideari (Revedere), După ţi ahînt dzîli (După ce atâta vreme), Singură s-duţea pit feriţ (Singură se ducea prin ferigi), Catrene, Seara pî dzeană (Sara pe deal) şi Mirachea (Dorinţa); George Coşbuc cu Noi vrem locu (Noi vrem pământ) şi Trei Doamne; Lucian Blaga cu Ulise.


În sfîrşit, poeziile în daco-română ale lui G.M. sunt întitulate La castelul de la Ciucea şi Burebista.


SURSE:

Gh. M. Merca, Cântări şi suschirări armâneşţă, Litera, Bucureşti.

http://agonia.ro/index.php/author/0010785/index.html?newlang=ron

http://www.poeziile.com/autori/Lucian-Blaga/ulise-13.php

http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/cosbuc.php

http://poeziisiversuri.com/poeti/mihai-eminescu/


Nasta Atanasie (editor) - Ecou de cîntec aromânesc / 1985

În 1985 apărea la editura Litera din Bucureşti antologia Ecou de cîntec aromânesc, realizată de Atanasie Nasta. Pe ultima pagină se preciza: ‘’lucrare apărută în regia autorului’’. A. N. semna şi Cuvîntul înainte, Nota şi ‘’portretele’’ poeţilor selectaţi, Postfaţa fiind semnată de Valeriu Rus.


În ‘’Cuvânt înainte’’, editorul începe prin a remarca faptul că ‘’Dintre toate dialectele graiului românesc, cel aromân îşi dovedeşte şi în prezent vitalitatea şi dîrzenia în a supravieţui.’’ În aceste sens, este citat marele filolog român Alexandru Philippide, care explica ‘’atîta vigoare’’ prin faptul că deşi aromânii au fost înconjuraţi de ‘’străini mulţi şi influenţi’’, ei au format ‘’un bloc numeros şi compact’’ la care ‘’limba şi cultura specific românească să fi prins cele mai adânci rădăcini’’.


A.N. explică vitalitatea lor şi prin tradiţia cântecelor specific, cu o ‘’linie melodică de origine orfeică’’.


Filologul german Gustav Weigand (1893) şi colegul său aromân Tache Papahagi (1922) constatau că în cazul aromânilor <Poeziile sunt aproape fără excepţie destinate cântecului> şi,respectiv, că poeziile poartă denumirea de ‘’cîntece’’.


Specificul acestor cântece, acompaniate doar de fluier şi cimpoi, s-a păstrat datorită faptului că ‘’nu convertesc muzical decât o anumită formă prozodică, în care predomină riguros ritmul pentru armonizarea polifoniei’’. Poezia este cântată de doi solişti susţinuţi prin ison de un numeros grup vocal, lirismului melodic dându-i-se prioritate în detrimentul fondului narativ al poeziei. ‘’Poetizarea obiceiurilor, cenzura morală şi simţul estetic au creat o lirică pastorală şi erotică deosebită, tradiţionalizând o moştenire traco-ilirică autentică’’, considera editorul.


În privinţa ritmului, T.P. observa: <Ca şi la daco-români şi aromânii au cunoscut un singur fel de vers şi anume trohaicul de două lungimi de 5-6 silabe şi 7-8 silabe>.


A.N. aprecia că unele aspectele pur estetice din imagini, comparaţii şi metafore din lirica populară aromână sunt la nivelul literaturii române şi universale: ‘’s-mistica noaptea cu dzua’’ (se amesteca noaptea cu ziua).


Apoi, în a doua jumătate a secolului XIX , ’’dialectul şi-a făurit o expresie cultă lirică şi epică de prestigiu’’ prin operele lui Mihail Nicolescu, Constantin Belimace, George Murnu, Nuşi Tuliu, Marcu Beza, Nicolae Batzaria, Leon Boga, Zicu Araia, George Perdichi.


Urmaşii acestor pionieri ‘’omagiază trecutul, închinându-i această modestă antologie, pornită dintr-o conştiinţă moral-patriotică, pentru a nu se aşterne ingratitudinea şi uitarea peste idealul lor de frumos şi poezie’’.


Prin îmbogăţirea vocabularului cu neologisme din ‘’poezia cultă naţională’’, ‘’poezia dialectală’’ a ajuns să cuprindă toate genurile de poezie. În acest sens este citat traducătorul homerid G. Murnu: <Dialectul posedă calităţi remarcabile, o tonalitate viguroasă, original de o profundă rezonanţă interioară>. Un   exemplu este sonetul său Tră Armăname (Pentru aromâni).


A.N. concluzionează că ’’poeţii dialectali contemporani se remarcă printr-o poezie în care reflecţia şi erotismul îmbracă o formă şi tonalitate influenţate de poezia naţională, fără ştirbirea originalităţii lor condiţionată de circumstanţe sociologice specifice’’. Ei au în comun ’’nostalgia plaiurilor natale, motivul mioritic, sentimentul originii şi al necesităţii luptei pentru păstrarea nealterată a structurii etnice.’’

 

În ’’Notă’’, A. N. explică adoptarea ortografiilor propuse de T.P. în 1922 şi de G.M. în 1931 prin lipsa unor norme oficiale şi prin ’’lipsa unui consens al filologilor dialectali’’. El preciza că în funcţie de ortografia adoptată de poeţii antologaţi, aceştia ’’şi-au făurit ritmul şi rima’’, fără a influenţa lectura poeziilor, deoarece ’’deosebirile nu sînt esenţiale’’.


Folosirea alfabetului latin a fost îndreptăţită, în opinia lui A.N., de tendinţele din scrierile lui Gheorghe Constantin Roja (1809, Budapesta) şi Mihail Boiagi (1813, Viena), împrumuturile din vocabularul grecesc fiind ulterioare ’’formării graiului românesc comun’’, care le-a asimilat.


Editorul îl citează pe Mihai Eminescu ’’în ceea ce priveşte rolul scrisului în dialect’’: <Limba română de aceea s-a depărtat şi s-a muiat aşa de tare pentru că aşa de lungă vreme nu a fost scrisă. CONSISTENŢA unei limbi începe cu scrierea ei.>


A.N. precizează că ’’Pentru facilitarea receptării valorii artistice, la unii poeţi am alăturat transpuneri în limba literară (română – n.n.)’’. De asemenea, ’’s-a impus folosirea unui glosar numai la poeziile în dialectul meglenit’’, iar ’’pentru unele cuvinte specifice din dialectul aromân, cititorul are la dispoziţie dicţionarul acestui dialect, opera lui Tache Papahagi.’’


În final, editorul îşi exprimă mulţumirea pentru faptul că ’’greutăţile materiale întâmpinate sînt recompensate de împlinirea unei îndatoriri faţă de unii înaintaşi care nu şi-au putut tipări frământările poetice’’.

 

Antologia cuprinde portrete şi creaţii a zece poeţi: Mihail Nicolescu (1835-1865) (3), Vasile Muşi (1895-1961) (5), Nicolae Babu (1901-1967) (6), Nicolae Caraiscu (1911-1969) (5), Theodor Minda (1911-1982) (7), Dumitru Pariza (1908-?) (7), Constantin Colimitra (1910-2001) (9), Atanasie Nasta (1912-1996) (12), Nicolae Caratana (1914-1992) (10), Costa Guli (1916-1985) (10), Chira Iorgoveanu (1948-) (9).

 

În postfaţă scrisă în septembrie 1984, V.R. observa ca ’’evident’’ faptul că în ultimele decenii aromânii ’’participă cu o ambiţie generoasă la viaţa ştiinţifică şi culturală generală românească’’ din România, ţările balcanice ’’în care trăiesc de secole’’ sau în alte ţări ’’unde i-a dus nestinsa lor sete de peregrinări, hrănită de drumurile de transhumanţă de odinioară’’.


În acest sens, sunt menţionate numele unor ’’distinse personalităţi’’ ale ştiinţei şi culturii româneşti: George Murnu, Elie Carafoli, Athanasie Joja, Th. Capidan, Pericle Papahagi, Valeriu Papahagi, Tache Papahagi, Toma Caragiu etc.


În particular este amintită şi editarea postumă a unor lucrări ale ’’eruditului’’ profesor al universităţii bucureştene Tache Papahagi, ’’unul dintre cei mai distinşi’’ elevi ai lui Ovid Densuşianu: Micul dicţionar folcloric (Minerva, 1979) şi volumele IV şi V din ’’Biblioteca naţională a aromânilor’’.


De asemenea, este menţionată activitatea Studioului de istorie şi literatură dialectală ’’George Murnu’’ de pe lângă Casa de cultură a sectorului 1 Bucureşti, condusă cu ’’pasiune, competenţă şi aleasă discreţie’’ de A.N. Acesta a avut ’’fericita idee’’ de a alcătui acest ’’florilegiu’’ de poezie aromânească din producţia literară a Studioului.


V.R. încheie subliniind că ’’POEZIA a fost una dintre cele mai durabile şi frumoase CETĂŢI ale românismului, prin care ne-am afirmat între popoarele lumii şi în constelaţia culturii şi civilizaţiei universale’’.

 

 

SURSE:

Nasta Atanasie (editor), Ecou de cîntec aromânesc, editura Litera, Bucureşti, 144 p.

Murnu George, Bair di cântic Armânescu, 1931, p. 6.

Papahagi Tache, Antologie aromânească

Papahagi Tache, Poezia lirică populară, E.P.L., 1967, p. 460.

Philippide Alexandru, Originea Românilor, vol. II, p. 564.

Weigand Gustav, Die Aromunen, Leipzig, 1894, vol. I, p. XII.

Caratana Nicolae – Aşteptu soarile / 1985

Luni, 19 Septembrie 2011 09:08

În 1985 poetul aromân Nicolae Caratana (14.07.1914 Horopani, Grecia - 19.10.1992 Constanţa, România) a publicat volumul de versuri aromâne Aşteptu soarile.


Având subtitlul poeme în dialectul aromân, lucrarea a apărut ’’în regia autorului’’, conform notei de final a editurii Litera din Bucureşti.


Cele 72 de pagini ale cărţii cuprind 42 de poezii (titlurile în română îmi aparţin): Limba-a noastră, Boţ (Voci), Cătră părintele Averchie, Fărţăroţîli, Ligendă, Cum s’ ti agârşescu (Cum să te uit), Plângute tri Muscopule (Plângerea Moscopolei); Macidonie, mi ’mviscui cu tine (Macedonie, m-am împodobit cu tine); Alexandriadă; Dumnidzale, Dumnidzale; Dor, Când va s’ creapă topa Avlona, Nvis, Vine oara tra să ’nviaţ (A venit timpul să înviaţi), Rugăciune către mama, Cătră munte, Horopani, Muntile, Expatriare, Vin să seamin (Vin să semăn), ’Nă dzuă va s’işim ş’ noi tu pade (Într-o zi vom ieşi la liman), Voi s’ ţî hiu hiliu (Vreau să-ţi fiu fiu), Rădăcină, Tri tine nu bănaşi vîrnă oară (Pentru tine nu ai trăit niciodată), Nice ’nă limbă nu-ţ deade arihate (Nici o limbă nu ţi-a dat linişte), Calu, Fără trup, Nu ai lipsă di trup (Nu ai nevoie de trup), Sfinxul, Masturlu Manoli (Meşterul Manole), Plângute tri şcoalile armâneşti înclise (Plângerea şcolilor aromâne închise), Alumta al Iacov cu anghilu (Lupta lui Iacov cu îngerul), Suflit-a meu tu pădure (Sufletul meu în pădure), Di aua pîn’didinde (De aici până dincolo), Tine soare ş’mine lună (Tu soare şi eu lună), Cântic di vreare (Cântec de dragoste), Foame şi seate, Îli zburam un zbor di iarbă (Îi ziceam un cuvânt de iarbă), Cântic, Cânticul al Gârguţa, Cântic fărşirotesc, Blisteame tri aceli ce şi-alasă limba (Blesteme asupra acelora care îşi uită limba).


În final, autorul a redactat următoarea Notă explicativă:

‘’Ç – Se citeşte ţ. Provine dintr-un c latin. Cînd provine dintr-un t latin, a fost redat prin ţ. Etimologizarea nu am putut-o menţine la sfârşitul cuvintelor, cînd consoana suferă alternanţă. Ex. boaçe, plural boţ, Çe faţ? (Ce faci?)

ļ – Se citeşte ca în italiană gli.

ň – Se citeşte ca în italiană campagna. Provine dintr-un n latin sau ň neogrec.

m cu căciuliţă – Se citeşte tot moale. Provine dintr-un m latin.

ĭ – În poziţie intersilabică este mut. Ex. Armânĭļi.

ŭ – În poziţie finală este semivocalic. Ex. hiliŭ, în poziţie intersilabică este mut.Ex. graiŭlu.

dz – Se pronunţă ca în neogreacă tz.

gh – De provenienţă neogreacă, se pronunţă ca în neogreacă γ (gama). Ex. aghre, Vérghia, Stérghia.

th – Se pronunţă ca în engleză think.

ATENŢIE!

Orice i final se pronunţă semivocalic, ca în daco-română. Ex. găini. Se pronunţă vocalic cînd joacă rolul de desinenţă la nominative plural, şi este precedat de un ĭ (mut) sau ŭ (mut). Ex. Armânĭļi, hiļŭlu.

La substantivele terminate în consoană, exceptîbnd pe l şi r, articularea s-a făcut prin l, ca în daco-română. Acest gen de articulare se întîlneşte în unele regiuni din Macedonia. Ex. chieptul, omul. Cele terminate în diftong, prin articolul lu. Ex. boŭlu, arâŭlu. La fel cele terminate în r. Ex. Zborlu. Cele terminate în l, u final rol şi de articol. Ex. calu.

Vocala cu apertură închisă anterioară, cînd provine dintr-un a latin, a fost redat ă prin â, cînd provine din i latin prin î. Cele din fondul limbilor balcanice, tot prin î.

Prin această scriere, oarecum etimologizată, am căutat să demonstrez, cel puţin visual, provenienţa din acelaşi trunchi al celor două dialecte, aromâna fiind rămasă într-un stadiu arhaic.’’

În 1980 poetul aromân Ioan Cutova (1919-1992) publica volumul ''M. Eminescu, Luţiafirlu, pri grailu armânescu di Ioan Cutova'', ''lucrare apărută în regia autorului'', după cum se precizează la pagina de final, şi pe care o am în bibliotecă.

În prefaţa Duaoă zboară el explică aceste demers literar al său:
''Iaste întînia oară cîndu s-tipusescu pri grailu armânescu un numir ma mare din stihurile aţîlui ţe-i cunsocut ca Luţiafirlu puiziil'ei armâneşti.
Vidzut ca un mare puet di Titu Maiorescu cîndu avea 20 di ani, după ţe pitricu la Convorbiri literare maşi trei puizii - Epigonii, Mortua est, Venere şi Madonă - el agiumse aghonia pri cama analtul cîrliciu a literaturii româneşti.
Muşuteaţa, măghia şi armunia stihurilor a lui, ahîndimea di minduire şi sâmţire îl feaţiră cunoscut naparte di sinurile Româniil'ei şi anamea lui si arăspîndzî tu lumea întreagă.
Ninga cîndu bîna şi apoaia după moarte, popul după popul si aghunisi s-l'i traducă puiziile, acşi că nu si află milete s-nu li citescă pri limba l'ei. Maşi pri grailu a străauşilor a noştri nu ptem s-nă hărsim di dulţeamea măghipsită a puiziilor lui Eminescu.

Di tinir aveam aestu parapun cari îni şidea ca ună penură tu inimă. Ştiam că iaste greu, că grailu nă iaste ftoh tra-s poţi s-lu nveşti pri cama marle puet român tu strane armâneşti... Ma-i nică iţi curbane cîndu-i zborlu di ună ahtare faptă.

Tră aestă îni pripuşu io lucrul anghisat di ună bană.

Tora, după multu tiraniu, s-tipuscaşte aestă carte cu un minucl'iu dit puiziile lui Eminescu pri grailu a nostru, ca ună aghişteare ţe u cîftam di multu, ca ună scumpă dhoară adusă armânamil'ei di totna şi di pri tut loclu.
''


Redau eu în româneşte prefaţa ''Două cuvinte'':
''Este pentru prima dată când se publică in graiul aromân un număr mai mare din versurile celui care este cunoscut ca Luceafărul poeziei româneşti.
Văzut ca un mare poet de Titu Maiorescu când avea 20 de ani, după ce a trimis la ''Convorbiri Literare'' doar trei poezii - Epigonii, Mortua est, Venere si Madonă - el a ajuns repede pe cele mai înalte culmi ale literaturii romăneşti.
Frumuseţea, farmecul şi armonia versurilor lui, profunzimea gândirii şi simţirii l-au făcut cunoscut departe de graniţile României şi faima lui s-a răspândit în lumea întreagă.
Încă de când trăia şi apoi după moarte, naţiune după naţiune au început să-i traducă poeziile, aşa că nu există popor care să nu-l citească în limba sa. Doar în graiul strămoşilor noştri nu putem să ne bucurăm de dulcea vrajă a poeziilor lui Eminescu.
Din tinereţe aveam această mâhnire care îmi stătea la inimă. Ştiam că este greu, că graiul ne este sărac ca să pot să-l îmbraci pe cel mai mare poet român în haine aromâne. Dar sacrificiul este mic atunci când e vorba de o astfel de faptă.
De aceea m-am angajat în lucrul visat de o întreagă viaţă.
Acum, după mult efort, se tipăreşte această carte cu un mănunchi din poeziile lui Eminescu în graiul nostru, ca o alinare ce o căutam de mult, ca un scump dar adus aromânilor din totdeauna şi de peste tot.''


Volumul cuprinde 23 de poezii eminesciene în aromână, traducătorul ataşându-le titlurile româneşti în paranteză: Mortua est (Mortua est); Noaptea (Noaptea); Bara (Lacul); Diparti hiu di tini (Departe sunt de tine); O, armîni (O, rămîi); Di câte ori, muşată (De cîte ori, iubito); Rigeaua unlui dac (Rugăciunea unui dac); Ahît di-arudhă (Atît de fragedă); Tricură anl'i şi ninga mulţ vai treacă (Sunt ani la mijloc); O, mumă (O, mamă); Luţiafirlu (Luceafărul); Şi macă (Şi dacă); Glossa (Glossă); Odă (Odă); Cu mîne dzîlile ţi-adavdzî (Cu mine zilele-ţi adaogi); Priste golne (Peste vîrfuri); Dit chimatle-a chirolui (Din valurile vremii); Ţe ti leadzini (Ce te legeni); Seara pri dzeană (Seara pe deal); La steaua (La steaua); Tră ţe nu-ni v'ini (De ce nu vii); Di zburîţ mi fac că nu-avdu (De vorbiţi mă fac că n-aud); După ţe ahît chiro (După ce atîta vreme).

I. C. nu dezvăluie criteriul după care a selectat aceste poezii din cele peste 270 scrise de marele romantic român.

În final, I.C. a redactat o scurtă notă în care redă modul  în care se citesc câteva litere care se scriu altfel decît în limba română:
*dh ca grecescul δ, Δ
dz ca italianul zz din ''mezzo''
gh şi ģh ca grecescul γ, Γ
l' ca italianul gli din ''figli''
ń ca italianul gni din ''ogni''
th ca englezul th din ''theatre'' sau grecescul  Θ
ν' ca grecescul γ la cuvintele care provin din latină. Ex.: ''aν'ine'' din ''vinea''*

În 1981 I. C. a contribuit la publicarea de către poeta aromână Kira Iorgoveanu la editura Minerva din Bucureşti a volumului întitulat Mihai Eminescu. Poezii/ Puizii (român-aromân).

 

SURSA:
Ioan Cutova, M. Eminescu, Luţiafirlu, pri grailu armânescu di Ioan Cutova, Litera, Bucureşti, 1980, 60 p.

 

Mic dicţionar folkloric (Litera S)

Duminică, 04 Decembrie 2011 15:18

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.


Din cele 7 articole de la litera S am selectat 6 care cuprind paragrafe referitoare la folklorul aromân.

 


Scara


(…) La aromâni, jocul acesta constă din următoarea figură, însoţită de următorul dialog:

Un copil, sau o persoană în etate care vrea să distreze pe un copil, îşi împreună cele două mîini astfel: cele zece degete se ating în vîrfurile lor formînd părechi, se distanţează între ele ca şi cum ar forma trepte de scară şi ca şi cum în interiorul lor ar cuprinde o minge, iar în partea lor superioară se formează un cerc înlăuntrul căruia se presupune că se află un cîne. Un alt copil, cu degetul lui arătător atinge, rînd pe rind, prima treaptă format din degetele mici, apoi a doua etc., începînd următorul dialog:

la prima treaptă: - dă-ni foc – Du-te ma nsus.

la a doua treaptă: - dă-ni foc. – Du-te ma nsus.

la a treia treaptă: - dă-ni foc. – Du-te ma nsus.

la a patra treaptă: - dă-ni foc. – Du-te năuntru. – Va mi muşcă cînile. – Nu ti muşcă.

După această asigurare, al doilea copil îşi vîră pumnul în interiorul cercului format din degetele arătătoare şi policare, iar primul copil îi apucă mina imitînd gestul cînelui. – Cf. P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 86.> (p. 418)

 

 

Scuipatul

 

<A) După cum rezultă din ce s-a publicat, se poate afirma că scuipatul, ca şi însuşi gestul scuipărei, joacă acelaşi rol magic în viaţa tuturor popoarelor. Iată cîteva citate: (…)

7. La aromâni: ‘’A înţeles flăcăul că asta nu e bună şi începu să-şi facă crucea şi să scuipe în sîn , ca să nu se prindă vraja de el’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 374/9; 466/3 etc. Cf. şi P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 243-244.> (p. 420)

 

<C) (…) În Peninsula balcanică, persoana care admiră un copilaş de leagăn se grăbeşte ca, sau să se prefacă a-l scuipa îngură, sau din gura lui să ia o umezeală de salivă şi să o ducă spre gura copilaşului ca să-l scape de deochi.> (p. 422)

 

 

Sînzienele

 

<A) La aromâni, numele acestei sărbători e Aγianiu (αγίoζ + Iωαννηζ +νεoζ) şi serbarea ei e, oarecum, semnificativă, întrucît ea se alătură, parţial, la Zilele nebunilor de la bănăţeni, completîndu-se una cu alta. Ca unul care, în copilărie, am serbat-o participînd ca arap, o voi descrie în trăsăturile ei esenţiale.

1.În seara de 23 iunie, toate nevestele de curînd măritate, precum şi toate fetele mai mari din sat, formează grupuri separate precum serbarea Aγianiu-lui. Aceste grupuri sînt conduse de cite o nevastă mai în etate, care trebuie să fie o bună cîntătoare şi să caute ca fetele şi nevestele să nu fie tachinate de băieţi. Fiecare grup ia cite un ghium (vas mare de aramă în formă de urciror) – dacă e mai numerous, poate lua şi două ghiumuri – îl împodobeşte cît mai frumos cu felurite flori şi plante mirositoare, fiecare persoană punînd în el cîte un inel sau o brăţară în care s-a trecut cite un buchet de flori. Se allege, apoi, cea mai frumoasă sau cea mai arătoasă fată care să poarte pe cap ghiumul plin de apă. Înurmă, pornind în grup pe străzi ale satului, se duc cîntînd la mai multe şopute (şipote, cişmele), practicînd acelaşi rit de lustratio per aquam, ca şi acela ce se constată atunci cînd o adevărată mireasă, înainte de a se face cununia la biserică,e adusă tot la şipote. De aci, apoi, se întorc de unde au plecat şi joacă hora pînă tîrziu în jurul ghiumului. La despărţire, ghiumul e ascuns în pămînt sau în pivniţe, ca să nu-l fure băieţii.

A doua zi se string iarăşi la casa unde au lăsat ghiumul şi fiecare îşi ia obiectul cu buchetul de flori pe care, în ajun, l-a pus în ghium: speranţa pentru viitorul său va fi mai vie sau mai tristă, după cum vor fi şi florile buchetului – mai înviorate sau mai ofilite. Apoi, spre seară, încep iar hora. Dar, ‘’cînd se face împărţirea găletei (ghiumului), se pune jos cea mai mare cunună, făcută anume din flori de t’ Aγianiu: prin această cunună trec femeile ce nu au copii, ca să dobîndească moştenitori’’ (D. Cosmulei, Datini, credinţe şi superstiţii aromâneşti, 1909, 42) – T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 94-95.

Pentru amănunte, cf. şi descrierile din P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 745-749.

Notă – În unele commune aromâneşti,e obiceiul ca fata ce poartă ghiumul să fie făcută chiar mireasă – cf. A.J.B. Wace, M.S. Thompson, The nomads…, 1914, 130; ‘’Lumina’’, IV, 169-171.

(…) Tot la aromânii din Pind, în seara de 23 iunie – ca un ecou, poate, al sărbătorii femeilor – din partea bărbaţilor se practică un obicei care, începînd din secolul nostrum, a fost lăsat în părăsire:

2. ‘’Bărbaţii, adunaţi toţi în misuhore (piaţă), pe unul mai glumeţ îl fac mireasă şi, după ce îl pun călare pe măgar, străbat satul în lung şi în lat, cîntînd şi împuşcînd în vînt , de ai crede că nu e petrecere, ci luptă. Apoi, trecînd pe la cele trei fîntîni, unde pun pe mireasă să se închine (si si ncl’ină), după cum este obiceiul, se string iarăşi la misuhore şi, aci jucînd şi dansînd la lumina dzadei, petrec aşa, pînă dis-de –dimineaţă, pe cînd femeile sfîrşesc obiceiul cam pe la miezul nopţei’’ – P.Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 747.

Ceea ce ne interesează şi mai mult la această sărbătoare e facerea arapilor, a negrilor. Cum pornesc femeile în grupuri pe la cişmele, imediat întregul sat se umple ca prin minune de cete mici de araki. Mai toţi băieţii între 10 şi 16 sau chiar 20 de ani din sat îşi îmbracă pe dos o haină mai veche şi mai ruptă – de obicei e anteriul a cărui căptuşeală e făcută din pînză albă – sau chiar şi rochii femeieşti tot pe dos, şi,astfel travestiţi, mai toţi în alb, se înarmaează cu bice sau săbii făcute din lemn. După aceea se duc la cuptoarele din sat şi îşi înnnegresc faţa, făcîndu-şi barbă şi musteţi, cu funinginea de la gurile lor. În felul acesta, mascaţi, în cîrduri şi sub conducerea unui şef, ei se ţin după grupurile de femei şi fete,şicanîndu-le continuu, prinzîndu-le de coade, sau începînd să smulgă flori de la ghiumuri etc. În aceste moment, cîteodată se nasc şi mici încăierări între femei şi bărbaţi.

Reiese, aşadar, limpede că acest obicei al aromânilor ne aminteşte ceea ce s-a reprodus din folklorul francez la art. Lupercalia şi că amîndouă aceste obiceiuri au ceva asemănător şi cu Arugucearii (‘’Căluşarii’’) de la aromâni.

Înainte de a păşi mai departe, vom reţinea următoarele trăsături ce se desprind din tot ce s-a expus mai sus:

α sărbătoarea e a sexului feminin;

β. la ea participă şi băieţi deghizaţi şi mascaţi;

γ. folosirea măgarului în semn de batjocură.

10. (….) Revenind, acum, la Aγianiulu aromân, relevăm că felul sărbătorirei, aşa cum l-am văzut la aromâni: cu flori şi plante mirositoare, cu mersul la şipote, cu preziceri, cu cîntece etc, există şi în Franţa.

12. (…) Prin urmare, exceptînd facerea arakilor (negrilor) de la aromâni, nu poate fi trecută cu vederea asemănarea dintre Aγianiulu aromân şi la Saint Jean francez, ca şi S. Giovanni. Pînă la un punct, faptul acesta ne-ar îndreptăţi să căutăm ceva din originea acestei sărbători în calendarul sărbătorilor romane.> (p. 424-429)

 

<B) În faţa unor asemenea realităţi, înclinăm a crede că originea sărbătoarei aromâne Aγianiulu nu ar putea fi separată de contopirea amintitelor sărbători romane (LUPERCALIA, STULTORUM FERIAE, QUINQUATRUS şi FORNACALIA) - contopire ce se va fi produs, poate,în epoca post-romană, graţie, probabil,şi originilor geografice ale coloniştilor roman ice au colonizat provinciile în cari s-a păstrat acest obicei.> (p. 432).

 

<E) Încheiem acest articol cu un obicei care, în general, aparţine etnografiei, care nu există la aromâni, care, la dacoromâni, e numit mai mult Nedeie şi mai rar Rugă (…)> (p. 434)

 

 

Soarele

 

<D) Acest episod erotic al soarelui apare şi sub un alt aspect: ca soţie a lui apare Luna – fireşte, în folklorul popoarelor în care Luna e de sex feminin – şi invers: (...)

12. La aromâni: Soarele lumina ziua, Luna lumina noaptea. Din motive necunoscute , amîndoi s-au încăierat: Soarele a trîntit-o de pămînt, că Luna, de spaimă, a îngălbenit. De atunci, ei nu s-au mai împăcat – P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 793.

E prin urmare, limpede că mai toate aceste variante, şi altele ca ele, ne duc spre concluzia că Soarele, simţind şi acţionînd ca un om, se căsătoreşte cu Luna (...)> (p. 443)

 

<F) În domeniul ghicitorilor româneşti nu am găsit formulări reuşite. Ne mărginim la următoarele două:

1.La aromâni: ‘’Închid, deşchid –oaspeţi (sau furi) găsesc lăuntru. – Razele soarelui’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 399.> (p. 444)

 

<G) Din c]mpul proverbelor vom reproduce cîteva: (…)

4. La aromâni: ‘’Soarile da ş’nă’inte ca s’ cîntă cucotlu’’ (Soarele răsare şi înainte ca să cînte cocoşul) – T. Papahagi, Antologie aromânească, 1922, p. VIII> (p. 445)

 

 

Steaua

 

<B) (...) 7. La istroromâni: ’’El a lipsit multă vreme de acasă şi ea a născut o fată cu o stea de aur pe frunte’’ – S. Puşcariu, Studii istroromâne, I, 11> (p. 447)

 

<C) E ştiut că aştrii nopţei, deci luna şi stelele, joacă un rol în magie: (…)

4. La aromâni: ‘’Să nu numeri stelele, pentru că scoţi negei (pe mîini etc)’’ – (Cf. şi P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 275)> (p. 448)

 

<F) El [obiceiul –n.M.T.] e necunoscut la aromâni.> (p. 450)

 

 

Surdul

 

<A) (…) De fapt această temă face parte din capitolul Jocuri de cuvinte şi de idei. (…) Inexistenţa unor atari jocuri la aromâni ne arată că, spre deoseobire de cel al dacoromânismului, sufletul lor e geometric, mai intelectualizat, deci neapt pentru înflorirea unor astfel de elemente – cf. şi T. Papahagi, Folklor român comparat, curs, 1929, 295; T. Papahagi, Aromânii…, curs, 1932, 204; aci: art. Ariciul, Calea-laptelui, Carul-mare, Cucul etc> (p. 452)

<B) Ca să ironizeze pe cel ce nu aude bine, aromânul recurge la următoarea formulă stereotipă:

1.’’- Bună dzuuă, [numele] / - Dzadă scot’’. (- Bună ziuă, … / -Extrag zadă).> (p. 453)

 

Mic dicţionar folkloric (Litera T)

Luni, 05 Decembrie 2011 19:26

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric al filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.


Din cele 4 articole de la litera T am selectat paragrafe despre folklorul aromân.

 


Cel mai tare


<Ca factură, această temă are puncte de contact cu alte teme – cf., bunăoară, art. Unde e...? Ea circulă şi în foklorul Peninsulei balcanice.

1.La aromâni, anume în literatura lor savantă, această temă a inspirit pe anecdotistul N. Batzaria care, din ea, a făcut o plastică fabulă în versuri, intitulată Chitrarlu ‘’le tailleur de pierres’’, al căreiconţinut e următorul:

Un pietrar nu e mulţumitde situaţia, de starea sa. Dumnezeu îi ascultă dorinţele şi-l face împărat.După ce I se împlineşte dorinţa, constată că el nu poate suporta căldurile tropicale şi roagă din nou pe Cel-de –sus ca să-l facă soare.Dar nu întîrzie să-şi dea seama că norul e mai puternic decît soarele şi iată-l transformat în nor.Întrucît vîntul poate împrăştia norii, el obţine ca să fie vînt. În această calitate, el se năpusteşte contra unui bloc de piatră din creştetul unui munte; dar, zadarnic, el nu-l poate sparge. Atunci el se roagă de Dumnezeu pentru ultima dată de a-i da puterea ca să spargă blocul de piatră şi iată-l redevenind pietrar. – ‘’Graiu bun’’, I (1906), 180-183.> (p. 467)

 

 

Testamentul


<B) În domeniul anecdotic tema a înflorit mult şi variat. Dăm, în rezumat, cîteva atestări:

1.La aromâni: Un preot a înmormîntat în cimitirul satului, cu toată pompa şi uzanţa religioasă, o scroafă a lui. Iată că în sat pică şi arhiereul, care, la auzul acestui fapt, s-a scandalizat. Preotul se prezintă arhiereului, îi raportează că poarca lui era de familie bună şi că, cu limbă de moarte, ea a lăsat 100 de lire, din cari, 50 pentru arhiereu. Revolta arhiereului dispare. Acesta spune apoi preotului: toate bune, numai un singur lucru ai greşit: trebuia să mă anunţi, pentru ca, pentru o atare scroafă, serviciul divin de înmormîntare să-l fi făcut eu însumi – N. Batzaria, Anecdote, 1935, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 152-158.> (p. 470).

 

 

Tributul

 

<A) E vorba de tribut uman, de tribut în fiinţe omeneşti spre a fi sacrificate sau – dacă se cer fete fecioare – spre a fi devorate sau dezonorate.

(...) pentru aromâni: P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor, 1900, 1029-1030 (Cheale late) şi ’’Revista Pindul’’, I, 7, 6-7 (incompletă)> (p. 472)

 


Tunetul

 

<D) Din puţinele ghicitori ale tunetului, reproducem următoarele două şi pentru motivele că cea dacoromână şi cea meglonoromână au un fond identic, necunoscut în folklorul aromân şi că în meglenoromână circulă cuvîntul tunit, necunoscut în aromână:

1.’’Urlă lupul la hotară /şi se aude ntr-altă ţară’’ – G. Teodorescu, 1898, 247.

2.Am un lup: con zaurlă ăn alantă lumi si udi. – Tunitu. (Am un lup: cînd urlă, se aude în cealaltă lume. – Tunetul) – Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 161.> (p. 476)

 

 

 

 

Mic dicţionar folkloric (Litera U)

Marţi, 06 Decembrie 2011 21:00

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.


Din cele 4 articole de la litera U am selectat paragrafe despre folclorul aromân.

 


Unde e…?


O serie de întrebări şi răspunsuri în general scurte şi avînd o încheiere – iată tema cunoscută sub numele de randonnee (…)

1.La aromâni:

‘’………………………………………..

– Iu lu-ai parlu? / - Lu arse foclu. / - Foclu iu easti-l? / - Lu-astease ploaia. / - Ploaia ţea iu easti-u? / - U biură bol’i. / - Bol’I aţel’I iu suntu-l’i? /- Fac agru. / - Agru aţel iu easti-l? /- L mîcarî pul’i. /- Pul’i-aţel’I iu suntu-l’i? – Tu căciuua-a preftului…’’

(……………………………………………..

-          Unde îl ai parul? / - Îl arse focul. / - Focul unde este el? / - Îl stinse ploaia. / Ploaia aceea und este ea? / - O băură boii. / - Boii acei unde sunt ei? / - Fac ţarină (ară). / - Ţarina aceea unde e ea? / - O mîncară păsările. / - Păsările acele unde sînt ele? / - În căciula preotului…) – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 30.

O variantă a acestui motiv, variantă care se alătură celei publicate în P. P., Din literatura…, 25 şi pentru care cf. L. Şăineanu, Basme române, 1895, 949 sq e următoarea, culeasă de la aromânii grămosteni:

‘’Ţi ni-aveam un cucot: / Multu ni cînta dimineaţa, / di ni diştipta gionil’I / ţi şi-aviglea bîhcelu / cu trandafili ş’lilice. / Vini cînile, mîcă cucotlu / ţi multu ni-cînra dimineaţa, / di ni-diştipta gionil’I / ţi şi-aviglea bîhcelu / cu trandafile ş’lilice. / Vine vulpea, mîcă cînile, / cînile mîcă cucotlu / ţi multu ni-cînta dimneaţa, / di ni-diştipta gionil’i / ţi şi-avigl’ea bîhcelu / cu trandafili ş’ lilice. / Vine puşcl’ea, mîcă vulpea; / vulpea mîcă cînile, / cînile mîcă cucotlu / ţi multu ni-cînta dimneaţa, / di ni-diştipta gionil’I / ţi şi-avigl’ea bîhcelu / cu trandafile ş’ lilice: / trandafili a gionilor / ş lilicili a featilor‘’

(Ci îmi aveam un cocoş: / mult îmi cînta dimineaţa, / de-mi deştepta flăcăii / care îşi vegheau grădina / cu trandafiri şi flori. / Veni cîinele, mîncă cucoşul / care mult îmicînta dimineaţa, / de-mi deştepta junii / cari îşi păzeau grădina / cu trandafiri şi flori. / Veni vulpea, a mîncat pe cîne, / cînele a mîncat pe cocoş / care mult îmi cînta dimineaţa, / de-mi deştepta flăcăii / cari îşi vegheau grădina /cu trandafiri şi flori. / Veni ciuma, a mîncat pe vulpe; / vulpea a mîncat cînele, / cînele mîncă cocoşul / ce mult îmi cînta dimineaţa, / de-mi deştepta flăcăii /cari îşi păzeau grădina / cu trandafiri şi flori: / trandafirii junilor / şi florile fetelor. )

O variantă a primului motiv la A.J.B. Wace, M.S. Thompson, The nomads…, 1914, 287-288.

2. Pentru meglenoromâni, cf. G. Weigand, Vlaho-Meglen, 1892, 74-77; P. Papahagi, Meglenoromânii, II, 1-2; ‘’Grai şi suflet’’, I, 285 şi 272; Th. Capidan, Meglenoromânii, II, 122; P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 26 sq.

 

 

Urechea

 

<B) La aromâni, ca şi la dacoromâni, există următorul obicei, a cărui obicei şi semnificaţie n erămîn necunoscute:

1.Cu ocazia vreunei zile onomastice sau a vreunei sărbători, cineva mai în etate apucă pe un copil de una sau de ambele urechi şi-l întreabă: ’’ – Ce lingură dai la nuntă? – Mare’’. Atunci urechile copilului sînt trase în jos sau ghemuite, spre a i le micşora . Şi iar e tras şi întrebat: ’’ – Ce lingură dai la nuntă? – Mică’’. Atunci urechile-i sînt trase în sus sau lateral, spre a i le mări, spre a mări lingura.> (p. 483-484)

 

<C) Cunoscutul mitologic Mit al urechilor, mit legat de regele Midas, e încă o vie realitate folklorică: (...)

2.La aromâni (rezumat): Un rege avea urechi de capră. Bărbierii cari îl bărbiereau şi cari nu ştiau să păstreze acest secret nici faţă de el, erau ucişi. În cele din urmă, un bărbier, care căştigase încrederea regelui pentru că nu i-a destăinuit ce a văzut, nu mai putea suporta acest secret, pe care l-a încredinţat unei gropi ce o săpase pe un vîrf de munte şi pe care, apoi, o astupase. Mai tîrziu, din groapă răsare un arbore ale cărei frunze şopteau cînd sufla vîntul: ’’regele are urechi de capră!’’ şi aşa toată lumea a cunoscut secretul – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 502-504.> (p. 484-485)

 

<E) E cunoscut obiceiul păstoresc ca fiecare proprietar de oi sau capre să aibă un semn propriu şi uniform – semn care constă dintr-o tăietură, sau o crestătură, sau o perforare etc. aplicată la una sau la ambele urechi ale unui miel sau ied şi graţie căruia se poate şti cui anume aparţin respectivele nămaie (cf., de exemplu, ’’Grai şi suflet’’, IV/292, VI/55; Th. Capidan, Românii nomazi, 1926, 106> (p. 485)

 

 

Urina

 

<A) Evident că ştiinţa medicală contemporană trebuie să considere drept extravaganţe multe din tot ce a aparţinut şi mai aparţine medicine empirice. Aceasta nu înseamnă ca – din puncte de vedere deosebite şi, totuşi, adiacente – medicina empirică să nu fie cunoscută şi studiată atît de folklorişti cît şi de medici istorici, întrucît în ea mai viază secrete materiale necesare terapeuticei d e astăzi, precum şi nemărturisibile secrete profesionale d e natură psiho-patologică (cf. art. Medicina empirică).

Mi-aduc aminte din copilărie că, la aromâni, ca şi la alte popoare, urina proaspătă e folosită direct pentru dureri de ochi, contra transpiraţiei picioarelor, contra unei tăieturi la mînă etc. (…)

Reproducem cîteva atestări cari, şi ele, vin să ilustreze empirismul milenar şi, poate, universal al unor atari practici.

1. La aromâni: ‘’Cînd cineva nu-şi poate vărsa udul, se zice că are piatră. Spre a se vindeca, să ia pindane (‘’iarba oaiei’’), să o piseze şi, amestecînd-o cu apă, să o bea şi efectul produs se crede că e minunat’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 1900, 257, 325 (pentru cal)> (p. 487-488)

 

 

Ursul

 

<A) Deşi fiară sălbatică periculoasă, în folklorul ţărilor cu urşi acest patruped se bucură, în general, de o atmosferă oarecum prietenoasă, ca şi de un oarecare cult: (…)

Iată şi cîteva atestări cu privire la atmosfera amicală, ba chiar intimă a ursului, mai précis a ursei:

5. La aromâni: ‘’[Negustorul] luă apoi pruncul şi-l atîrnă de un arbore şi-l lăsă acolo. Pruncul, dacă rămase singur, începu să plîngă, să se prăpădească. Pentru norocul lui, pe acolo trece o ursă. Aceasta fătase şi puii şi-i ţinea în pădurea aceea.Ursa, abia văzu pruncul, îi fu milă de el – căci aşa era scris, ca pruncul să nu piară – îl luă cu ea şi-l hrănea laolaltă cu puii de urs’’ – P. Papahagi, Basme aromâne, 1905, 388 (…)

Notă. – În dialectul aromân circulă numai substantivul feminine ursă (cf. în dacoromână denumirile Ursa-mare, Ursa-mică). Ca masculine, apare în numele topic din comuna Avdela: Keatra a Ursului.> (p. 490-491)

 

<B) Un animal care, în sufletul primitive al copilăriei umane, se bucura de Atari consideraţiuni, ca şi de privilegiul forţei sale fizice care, în regiunile proprii lui, îl făcea quasi omni potent, o asemenea fiară era firesc să joace rol şi în direcţia altor credinţe, cum ar fi cele următoare: (…)

2.La aromâni: ‘’Cînd vreun ursar trece cu ursul lui prin sat, aromânul se lasă a fi călcat de urs pe spate, spre a fi ferit de boale. Aromânul mai crede că băiatul care poartă cu sine, într-o punguliţă atîrnată de gît, cîteva fire de păr smulse de la un urs poate să umble prin munţi şi păduri fără să aibă nici o teamă’’ - T. Papahagi, Din folklorul romanic şi cel latin, 1923, 135. (…)

5.La aromâni: ‘’Unge părul cu său de ursă şi părul are să-ţi crească’’ – P. Papahagi, Din literature poporană a aromânilor, 296.> (p. 491-492)

 

<C) (…) 14.’’Ursul, dacă îşi vede în ziua de Stratenie [2 februarie] umbra, dacă e cald, îşi aduce cioate şi le pune la vizunie şi se vîră înapoi, dar dacă e frig, posomîrît, atunci umblă prin pădure, nu se mai ascunde în culcuşul lui’’ – E. Voronca, 1903, 951 (…)

Aproape identică, credinţa există şi la aromâni.> (p. 494)

Mic dicţionar folkloric (Literele V, Z)

Miercuri, 07 Decembrie 2011 21:25

În 1979 editura Minerva din Bucureşti publica lucrarea Mic dicţionar folkloric a filologului aromân Tache Papahagi (1892 Grecia – 1977 România), ediţie postumă îngrijită de filologul român Valeriu Rusu.


La literele V şi Z există câte un articol.

 


Visul amăgitor


<E vorba de o anecdotă, care e curentă în Peninsula balcanică.

1.La aromâni (rezumat): Costa visează că Sîn-Petru se apropie de el şi-i dă nouă galbeni. Costa cere încă unul. Sîn-Petru refuză. Discutînd, Costa se deşteaptă din somn şi în mînă nu vede nici urmă de vreun galben. Dezamăgit, se culcă, închide ochii şi, prefăcîndu-se că doarme, zice lui Sîn-Petru: adu banii, las’ să fie şi nouă – N. Batzaria, Anecdote, 1935, Biblioteca Naţională a Aromânilor, III, 6-8. (...) Cel puţin ca impresie, pare mai mult decît evident că originea geografică a acestei anecdote e Levantul – cf. şi Judecată originală.> (p. 496)

 

 

Zilele săptămînei

 

<A) Şi această temă face parte din numeroasele teme folklorice a căror origine şi evoluţie în timp şi spaţiu nu vor putea fi precizate niciodată. Ar fi puţin probabil ca, în ciuda identităţei versiunilor ei în folklorul atîtor popoare distanţate, să admitem că ea s-a născut spontan la toate aceste popoare.

La aromâni: ’’Lunla, Lunla nu-ni lucredzu; / Marţa va-ni ţîn tri ocl’i; / N’ercuri va-ni ţîn trî ficiori; / Gioia va-ni ţîn trî bărbat; / Viniria va-ni ţîn trî prăvdzî; / Sîmbăta va-ni mi lau; / Dumînica va-ni mi-alăxescu ta s’ mi priimnu’’. (Lunia, Lunia nu-mi lucrez; / Marţia îmi voi ţine-o de ochi; / Miercuri voi ţinea-o pentru bărbat; / Vinerea voi ţinea-o pentru animale; / Sîmbăta mă voi spăla; / Duminica mă voi găti ca să mă plimb) – G. Weigand, Die Aromunen, II, 150) > (p. 497).

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required