Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Recenzii » D-F » Displaying items by tag: 2010
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445 Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445

Prefti Mihai – Durut iho / 1987

Miercuri, 21 Septembrie 2011 11:39

În 1987 poetul aromân Mihai Prefti (1953 - ) publica volumul de versuri aromâne Durut iho (Tandru ison).


Volumul a apărut la editura Litera din Bucureşti ’’în regia autorului’’, cu următoarea dedicaţie: Ti-a mea durută mană, Ţaca al Vini şi hil’ilu a meu Alexandru.


Cartea, care are ca subtilu poeme aromâne, am găsit-o în biblioteca mătuşii mele Eugenia Pitu, având următoarea dedicaţie de mână: Ti Emil Culeţu, armânu cu mari livindeaţă şi mintiminili – Cu vreari şi multă tiniy. 23 Cirişaru 1988. M. Prefti.


Cele 56 de pagini ale volumului cuprind 44 de poezii, ale căror titluri româneşti îmi aparţin: Meru ncruţil’at pi hlambură (Mărul cruciat pe steag), Apostol’i tu cridinţă (Apostoli în credinţă), Zboarîli (Vorbele), Dulţea limbă di zîmani (Dulcea limbă strămoşească), Dit sinuri îşi inşi (Din graniţe îşi ieşi), Tilefi nă fîţem (Ne jertfim), Zboară niholti (Cuvinte niholti), Pseftu zghic (Ţipăt fals), Pîlîcîrie (Rugăciune), Ni inşi Sfinxul dininti (Ne ieşi Sfinxul înainte), Aventura chirolui (Aventura timpului), Acl’imarea al Pan (Chemarea lui Pan), Amare veduie (Mare văduvă), Ampirţîri (Împărţiri), Hîrsite Sisif (Fericitule Sisif), Poemi nifapti aşteaptă ducheari s-amintă (Poeme nescrise cer sentimente ca să fie compuse), Frîndzi-ţ mesea (Frânge-ţi mijlocul), Icoană mîrghită (Icoană mîrghită); Aclo, Gordion (Acolo, Gordion); Iho I (Ison I), Iho II (Ison II), Iho III (Ison III), Calea cu pluchi di Cavgagia (Drumul cu lespezi la Cavgagia), Aniversari (Aniversare), Xichi (Neîmplinire), Bană (Viaţă), Tu pîntica noaptil’ei (În miezul nopţii), Braţă cusurăhi (Braţe ),Tisaga cu mîrtii (Desaga cu păcate), Oameni isihisiţ, Defi ş-vise!, Apurie mardzina di-amari, Zivă niastruvisită, Eva (Eva), Thimiseri; Limos, chirolu angl’iti tut (Lacom, timpul înghite tot); Cîntic di jali (Cântec de jale), Luna ’mplină (Luna plină), Muşuteaţă (Frumuseţe), Sirveani (Desfătare), Zilipsiri (Dorinţe), Dor (Dor), Cîţe nu iňi (De ce nu vii), Nat (Prunc).


Coperta spate include aprecierea criticului literar aromân Hristu Cândroveanu (1928 - ): ''Fără a se dezice de restituirea imaginii sociale a etniei - ceea ce a constituit întîa preocupare a poeţilor aromâni mai vechi - nota distinctă a liricii lui Mihai Prefti este metafora încărcată de refelcţie. Modernitatea acestei poezii constînd în trăirea tensionată a cuvîntului, privit el însuşi într-o infinitate de semnificaţii.''


Sirma Guci, o veche şi buna prietenă a autorului, a fost surprinsă de apariţia volumului, pe care îl caracteriza astfel: "E cam rece şi puţin abstract’’. De aceea îşi propune: ‘’Eu dacă aş scrie aş fi mai caldă, mai feminină". În consecinţă, în toamna lui 1988 scrie primele sale versuri în aromână, primul care i le citeşte fiind chiar M. P., care o încurajează în acest sens.

Yoryi Vrana consacră acestui volum capitolul Unâ thimisiri şi-ndoauâ minduiri ti poezia alu Mihali alu Prefti şi mira armânamilei din articolul Mihali al Prefti shi poezia, postat pe saitul ‘’Tră Armânami’.

 

SURSE:

Mihai Prefti, Durut iho, Litera, Bucureşti, 1987, 56 p.

***, Despre Sirma, ’’Sirma Guci’’, http://www.sirmaguci.ro/despre_sirma/

Yoryi Vrana, Mihali al Prefti shi poezia, ’’Tră Armânami. Association des Francais Aroumains’’, 12 mai 2010, http://www.armanami.org/blog/mihali-al-prefti-shi-poezia/#more-241

Mihai Marinache, Thede Kahl - ''Istoria aromânilor'', ''Daima'', Tulcea, An II, 2006,  No 6-7, pp. 87-88 (http://www.personalia.tulcealibrary.ro/M.%20Marinache%20Istoria%20aromanilor.pdf)


Ioana Petreuş, Thede Kahl: Istoria aromânilor, ''Familia Română'', Baia Mare, decembrie 2010, pp. 36-37 (http://www.bibliotecamm.ro/pdf/fr_2010_4.pdf)
Thede Kahl este o personalitate im -
presionantă a istoriografiei euro pe -
ne care se ocupă cu probitate în
spe cial de sud-estul Europei.
Născut în 1971 în Austria, a studiat geo -
grafia, slavistica şi bizantinologia la mai multe
universităţi europene. A participat de asemenea
la numeroase proiecte internaţionale de cer ce -
tare despre structura etnică a ţărilor balcanice.
În prezent este membru în Comisia de balca no -
logie a Academiei de ştiinţe din Austria şi lu -
crează la Institutul de Cercetări est şi sud-est
europene. În anul 1999 şi-a susţinut doctoratul
la Universitatea din Münster cu lucrarea Etni -
citatea şi răspândirea aromânilor în Europa de
sud-est.
O carte de referinţă despre aromâni a cer -
cetătorului austriac Thede Kahl este volumul Is -
toria aromânilor (Editura Tritonic, Bucureşti,
2006).
Studiile cuprinse în această carte au fost
scrise iniţial în alte lim bi (germană, greacă, en -
gleză) şi apoi traduse în limba română de Maria
Bara (soţia autorului), Codruţa Vlad şi Gabriela
Backe. Volumul este structurat pe 11 capitole şi
cuprinde articole ce reflectă rezultatele cer ce -
tărilor de teren din sudul Dunării. Autorul în -
cearcă o definire a aro mânilor prin prisma ling -
visticii şi dialectologiei prezentând fenomenele
etnicităţii la aromâni. Aromânii mai sunt numiţi:
vlahi, tzntziari, aro mani şi rrămâni, iar aromâna
este considerată a fi pe lângă meglenoromâna,
istroromâna şi da co româna, unul din cele patru
dialecte romanice din Balcani.
În capitolul VI este pusă sub lupă ţara în
care trăieşte majoritatea aromânilor: Grecia.
Este bine argumentat rolul aromânilor în istoria
Greciei, rol jucat prin intermediul a numeroşi
cărturari şi oameni de afaceri aromâni.
Analiza unor sate (Zagori, Ioanina, zona
Epirului) subliniază un paradox: aromâna şi-a
pierdut treptat importanţa într-un teritoriu po -
pulat în majoritate de aromâni, fiind înlocuită în
timp cu limba greacă. „Satele din Zagori sunt un
bun exemplu pentru a demonstra că o stare eco -
nomică bună poate arunca în plan secundar

diferenţele etnice şi poate con duce la crearea
unei noi identităţi regionale. Identitatea comună
„romanică” i-a unit pe zagoreni indiferent de
originea lingvistico-culturală şi socio-pro fe sio -
na lă”. Autorul este preocupat de schimbarea
identităţii aromânilor din Bulgaria şi chiar din
România. Apoi face o incursiune în muzica şi
dansurile tradiţionale aromâne care l-au ajutat în
învăţarea limbii aromânilor: „eu am învăţat aro -
mâna cu ajutorul muzicii tradiţionale şi con sider
că muzica este cel mai bun profesor de limbă”.
Într-un capitol autorul ne prezintă primele
texte în aromână care au fost parţial cercetate de
oameni de ştiinţă, istorici şi filologi. Multe
dintre ele au fost scrise în limba greacă între anii
1731-1831 fiind greu de abordat, după Thede
Kahl, din cauza dificultăţilor de descifrare şi din
cauza comparaţiei dialectelor aromâne cu alte
lim bi romanice ale Europei de vest. Răspândirea
aromânilor pe suprafeţe întinse ale Europei de
sud-est a pus în primplan relaţiile cu popoarele
vecine în detrimentul limbii aromâne. Se vor -
beşte de existenţa a cinci grupuri de aromâni
care pot fi diferenţiate şi prin deosebiri ling -
vistice. Cercetători precum Weigand, Capidan,
Pa pahagi şi Caragiu Marioţeanu împart dialec -
tele aromâne în două categorii: nordice (fâr -
şeroţii, muzăchearii şi muscopolenii) şi sudice

(pindenii şi grămuştenii).

vlahilor megleniţi din satul Nânti (Notia
de astăzi), aflat acum pe teritoriul Turciei, un
studiu de caz interesant despre asimilare şi con -
servare, despre islamism şi creştinism. Religia a
jucat un rol hotărâtor pentru identitatea vlahilor
mu sulmani. Ea a dezvoltat posibilitatea iden -
tităţii cu alte etnii musulmane şi o aşează în
acelaşi timp la mare distanţă de rudele de limbă
(vlahii): „Noi ne-am turcit, dar în inimile noastre
am rămas creştini. De fapt, am lăsat liturgia de-o
parte” mărturiseşte un vlah meglenit.
Ultimul capitol are accente polemice chiar
din dorinţa de a sublinia adevărul cercetării.
Spune autorul: „Exact acolo unde istoria este
mai puţin limpede şi sunt semne de întrebare,
istoricii şi etnologii amatori îşi dau frâu liber
imaginaţiei. La acestea se adaugă răstălmăciri şi
interpretări greşite, care ajung să constituie fun -
damentul unor teorii ce provoacă, nu de puţine
ori, conflicte. De aceea nu pot decât să sper că
această carte va fi premisa unui di a log con -
structiv, de care toate minorităţile au atât de
mare nevoie”.
Preocupat mereu de chestiunea mi no ri -
tăţilor, Thede Kahl, călătoreşte mult şi studiază
fenomenele la faţa locului, contribuind, fără pre -
judecăţi naţionale, la dezvoltarea cunoaşterii

Balcanilor cu informaţii actuale.

 

 


La „Zilele Culturii Aromâne“

„Unâ noapti furtunoasâ“, „o frumoasă zburătăceală caragielească…“

Cum să vorbeşti despre aromâni şi să nu îl aduci în discuţie şi pe „nenea Iancu“? În cadrul celei de-a treia ediţii a „Zilelor Culturii Aromâne“, organizatorii au adus pe scena Teatrului Fantasio, o distribuţie de zile mari a naţionalului bucureştean într-un spectacol de excepţie – „O noapte furtunoasă“ sau „Unâ noapti furtunoasâ“ di Ion Luca Caragiale. Regizorul spectacolului, şi el un aromân, Toma Enache. Şi nici interpretarea nu putea sfida sărbătoarea celor trei zile de pledoarie pentru păstrarea şi promovarea tradiţiilor aromâne. Ziţa şi Spiridon, în interpretarea unor veritabili aromâni – Dana Pocea şi însuşi regizorul spectacolului Toma Enache, şi-au interpretat rolurile în aromână, pentru un public în exclusivitate aromân. Costumele, de asemenea, tradiţionale armâneşti.

„Acest spectacol este rodul unor întâmplări fericite şi Nenea Iancu ştie de ce!“, îşi prefaţează tânărul şi talentatul regizor spectacolul. „Este o bucurie să mă reîntorc la Constanţa, cu atât mai mult cu cât publicul din seara aceasta va fi numai armânesc, venit la «Zilele Culturii Aromâne» şi pentru care, special numai în această seară, voi juca Spiridon în armâneşte“, ne-a declarat înainte de spectacol regizorul Toma Enache. De ce totuşi un spectacol în care se vorbeşte în aromână? „Având în vedere că Nenea Iancu avea origini armâneşti, că eu sunt aromân şi că aromânii şi-ar dori să vadă aşa ceva dar şi că acum 100 de ani se jucau în şcolile româneşti din Balcani spectacole în aromână, cred că e ceva frumos… Suntem la al 30-lea spectacol. L-am mai jucat la Cluj, Iaşi, Timişoara, Sibiu şi deşi spre exemplu la Timişoara erau în sală doar doi aromâni, spectacolul a fost primit cu acelaşi entuziasm“.

„O propunere care îmbogăţeşte prin muzicalitate şi teatralitate tradiţia «nopţilor furtunoase»“, apreciază interpretul rolului Rică Venturiano, nimeni altul decât Claudiu Bleonţ. „A fost un demers pe care ni l-a prezentat la început Toma şi care ne-a cucerit pe toţi. Costumele, ideea, faptul că e acest joc între română – aromână, într-un fel se respectă ceva din adevărul de ADN al lui Caragiale şi partea cea mai frumoasă este lucrul în echipa aceasta de actori şi sub îndrumarea lui Toma. Un spectacol foarte liber, deschis, al momentului acestuia. Dintre cele 30 de spectacole doar unul s-a jucat în Bucureşti, în rest… este o frumoasă zburătăceală caragielească amoroasă de intrigă, mergând prin ţară“, ne-a declarat Claudiu Bleonţ cu câteva minute înainte a se ridica cortina.

Alexandru Georgescu, în rolul lui Jupân Dumitrache, Eugen Cristea, interpretul rolului Nae Ipingescu, Marcelor Cobzariu, Chiriac şi Maria Teslaru, în rolul Vetei au construit într-un stil cu totul original lumea extroardinară a lui Nenea Iancu. Una cu totul specială, de această dată. Armânească.


SURSA

Adina Bocai, ''Toma Enache'', 29.04.2010, http://www.tomaenache.ro/archives/398


Anca Floriana Deaconu s-a născut în 1978, la Cernavodă, în județul Constanța.


A absolvit Facultatea de Arte Plastice și Decorative, specializarea Pedagogia Artei, din cadrul Universității ''Ovidius'' Constanța.


În 2000-2006 a participat la realizarea unor lucrări de artă monumentală religioasă, alături de Marin Deaconu și Gheorghe Firică.


În 2004-2007 a participat la expoziții de grup la Constanța și la București.


Expozițiile personale au fost găzduite de Muzeul de Artă Constanța (2009), Galeria Orizont București (2008), Galeria Museion.


În 2010 a primit două distincții din partea Uniunii Artiștilor Plastici: Premiul Special al Juriului la Bienala Artelor ''Ion Andreescu'' de la Buzău și Premiul pentru Performanță la Nivel Național – Arte Vizuale de la filiala Constanța a UAP.


Din 2007 este profesor coordonator al Cercului de Pictură în cadrul Palatului Copiilor Constanța.

 


SURSA

Alice Dinculescu, Catalog de expoziție ‘’Buei di primuvearâ / Culori de primăvară’’. Artiști plastici aromâni, Proiectul Avdhela ‘’Pagini vii de cultură aromână’’, Constanța, 26-29 aprilie 2012, p.16.

37

Autorul cărţii Vlahii, aceşti greci ne -
supuşi! este Vasilis Misiris, iar ti -
tlul ei este tradus: Vlahii, aceşti
greci nesupuşi! Cartea a apărut la Atena în 1990,
Editura Nova Thesis şi are 144 pagini.
Toată cartea este o penibilă strădanie a
autorului ei de a dovedi că aromânii din Grecia
sunt greci. „Vlahii nu constituie un neam aparte,
ei sunt o parte curată din trupul” naţional al
grecilor. Contrar tuturor definiţiilor date con -
ceptului „popor” în toată lumea civilizată, Mi -
siris consideră că: „Limba, cu toate că este un
el e ment puternic în determinarea etnologică a u -
nui popor, în nici un caz nu poate să fie con -
siderată principalul ar gu ment privind originea
vlahilor”. Dacă un copil s-a născut din părinţi
greci în Af rica de Sud, chiar dacă nu cunoaşte
limba greacă, ci vorbeşte limba băştinaşilor, co -

pilul este grec, exemplifică Misiris. Doar dacă
un copil vlah, născut din părinţi vlahi, care vor -
beşte în limba vlahă, dar trăieşte în Grecia, co -
pilul este grec şi nu vlah, conchidem noi. Iată un
exemplu de distorsionare a logicii.
Aşa cum autorul cărţii consideră „o da -
torie, dar şi o obligaţie a grecilor de azi să
recurgă la moştenirile lor autentice legitime”, pe
care nimeni nu le-a contestat, adăugăm noi, tot
aşa considerăm şi noi daco-românii ca „o Da -
torie, dar şi o obligaţie” de a ne interesa de
soarta fraţilor noştri vlahi în orice ţară sunt ei, cu
atât mai mult cu cât ei sunt şi au fost persecutaţi
pentru simplul motiv că sunt vlahi.
Urmează un scurt istoric:
Nu s-a susţinut că între eroii mişcării gre -
ceşti de la 1821 au fost români. Nu poate fi însă
contestat faptul că între revoluţionarii contra

38

otomanilor au fost şi foarte mulţi româno-vlahi.
Aromânii din Grecia şi Macedonia, ca şi cei din
Bulgaria şi Albania nu aveau şcoli şi biserică în
limba lor, ei nu erau recunoscuţi ca etnie aparte
de greci, de slavi şi de albanezi. Grecii şi slavii
fluturau vlahilor steagul creştinismului, ortodo -
xismului pentru a-i avea alături în lupta an -
tiotomană (calul lui Ulise). Dar iată că tocmai
otomanii au recunoscut existenţa aromânilor din
Grecia şi Macedonia. Misiris recunoaşte că vla -
hii din Grecia aveau la 1889, 40 de şcoli în limba
lor şi o şcoală comercială la Salonic.
Grecii naţionalişti spuneau că: „Nu tre -
buie să se mire cineva că, pentru a-i anihila pe
bulgari, trebuie să începem cu românii (K. Î.
Mazara, Kis Enion). E amintită intervenţia din
1881 a României în lupta contra „încălcării
drepturilor omului” şi nedreptatea care se face
„miilor de persoane de origine română”. Cauza
aromânilor a fost sprijinită şi de Franţa, Anglia,
Rusia şi Austria. Se recunoaşte că la „8 au gust
1881, reprezentanţii cuţovlahilor din Macedo -
nia, Epir, Thesalia au depus un memoriu am -
basadorilor Marilor Puteri din Constantinopol
solicitând ca Vlahii să dobândească aceleaşi
drep turi şi privilegii pe care le au grecii şi bul -
garii din Imperiul Otoman”. Tot Misiris, scriind
despre inspecţiile inspectorului Dumba, spune
că acesta a furnizat ar ma ment „bulgarilor a -
coliţi”, dar nu indică sursa informaţiei, care era
mincinoasă.
Limbajul lui Misiris este jignitor, întrucât,
scriind despre Biserica ortodoxă română, spune:
„dogma imbecilă, idioată, a patriarhiei...”. Ele -
nul recunoaşte că la 1892, în Grecia şi Mac e do

nia erau 10 biserici româneşti şi două biserici
episcopale: la Ianina şi la Monastir, toate cu
aprobarea autorităţilor turceşti şi nu elene, iar la
18 februarie 1896 preoţii româno-vlahi pe care
biserica îi renumeşte românizaţi N. Cordănescu
din Kruşova, Gogas din Veria, M. Godzamanis
din Verati şi H. Zegus din Florima „declară pe
episcopul Ohridea Anthima primmitropolit al
româno-vlahilor din Mac e do nia, Epir, Thesalia
şi îl invită să sfinţească capela ambasadei ro -
mâne din Constantinopol!.
Am citat aceste date pentru a se vedea că
aromânii din Grecia şi Mac e do nia formau o nu -
meroasă minoritate naţională în această parte a
Europei. Luptătorii vlahi pentru drepturile lor
sunt numiţi „trădători” (Apostol Mărgărit). Mi -
siris recunoaşte că la 22 mai 1905, sultanul Ab -
dul Hamid emite o erată prin care recunoştea
minoritatea română din Imperiul Otoman adică
din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Al ba -
nia, Cosovo, Bosnia şi dreptul guvernului de la
Bucureşti de a interveni pentru ameliorarea sor -
ţii lor. Grecii s-au răzbunat pe aromâni consi -
derându-i „trădători” şi în urma luptelor din
Potaţiu. El aminteşte victime ale „bandelor ro -
mâno-bulgare”. Erau, zice el, 10.000 de lati -
nofoni vlahi: „În 1905, ambasadorul României
la Athena, Papiniu, solicită primului ministru al
Greciei încetarea persecutării aromânilor din
Gre cia. Răspunsul grecului D. Rollis a fost că în
Grecia nu există o asemenea naţionalitate.
Pe data de 4 septembrie 1905 relaţiile di -
plomatice dintre cele două ţări se rup şi vor fi
reluate în 1911, dar la 15 mai 1913 Eleftherios
Venizelos recunoaşte dreptul de existenţă, pe
teritoriul Greciei, a şcolilor şi bisericilor ro -
mâneşti. Mai amintim că în 1946 au fost exe -
cutaţi 3000 de cuţovlahi, pe lângă atâtea alte mii
neştiuţi.
Am dorit să atragem atenţia autorităţilor
României asupra tratamentului inuman la care
sunt supuşi românii în statele din Sudul Dunării
şi în spe cial în Grecia.
Cartea despre care am scris ar trebui tra -
dusă în limba română chiar dacă ea serveşte
extremismului elen pentru a-şi motiva nere cu -
noaşterea vlahilor ca ramură a românimii. Chiar
dacă în capitolele următoare Misiris aminteşte
pe cercetătorii aromânilor din Grecia (ele novlahi,
arvanito-vlahi şi vlahotoni): Th. Capidan,
N. Iorga, Poghirc, nu putem uita că autorul cărţii
crede că grecii „i-au civilizat pe moldovlahi”,
referindu-se la perioada domniilor fanariote.
Credem că România trebuie să aplice
prin cipiul reciprocităţii în materie de politică

externă.

 

SURSA

Ion Baba Armânescu, Vlahii, aceşti greci nesupuşi!, ''Familia Română'', Baia Mare, decembrie 2010, pp. 37-8.

Ecaterina Vrana s-a născut la 18 iunie 1969, la Constanța.


Absolvă Academia de Artă, la clasa Sorin Ilfoveanu.


Participă la expoziții din 1994.


Expoziții personale: Universitatea Freiburg (Germania, 1993), Galeria Academiei de Artă (București, 1994), Institutul Francez (București, 1995 și 1997), ‘’Oameni de aproape’’ (Palatul Mogoșoaia, București, 2007).


Expoziții de grup în străinătate: Academia de Artă Budapesta (1994), Muzeul de Artă Durango (Spania, 2004), Bologna (Italia, 2006), Stedelijk Museum (Lier / Belgia, 2007), Druot Montaigne (Paris, 2009), Performance Art Institut (San Francisco / SUA, 2010-2011).


A realizat lucrări de artă monumentală în Parcul din Timișoara.


Lucrări ale sale se află în colecții publice (Muzeul Ludwig Budapesta și Muzeul Național de Artă Contemporană București) și particulare (România, Olanda, Elveția, Germania, SUA).

 


SURSA

Alice Dinculescu, Catalog de expoziție ‘’Buei di primuvearâ / Culori de primăvară’’. Artiști plastici aromâni, Proiectul Avdhela ‘’Pagini vii de cultură aromână’’, Constanța, 26-29 aprilie 2012, p. 22.

 

Scriitoarea Elis Râpeanu, cadru universitar, renumit filolog al plaiurilor noastre, propune la Editura Tipo-Man, o piesă de rezistenţă în scrierile domniei sale, care îmbină memorialistica unui om preocupat de cultură cu documentarea ştiinţifică. Volumul „Umanistul Valeriu Papahagi şi studiile sale privind trecutul aromânilor” este o declaraţie de dragoste şi recunoştinţă pentru cel care i-a fost magister, sfătuitor şi părinte spiritual timp de 20 de ani.
Valeriu Papahagi provine dintr-o familie de elită a intelectualităţii româneşti, din care au făcut parte Nicolae, Pericle, Tache, Emil, Emil George, Marian, Adrian, Toni, Lambardache, Constantin Dorin, toţi purtând ilustrul nume Papahagi. Valeriu Papahagi s-a născut în sudul Dunării, la Avdela, în jurul anului 1906, purtând cu el dragostea pentru tradiţia strămoşească. A copilărit la Istambul, alături de fratele său, Emil George, unde tatăl a fost directorul internatului universitar românesc. Cei doi fraţi urmează Şcoala franceză a călugărilor iezuiţi, iar din primăvara anului 1919, când familia se stabileşte la Bucureşti, Valeriu va urma Liceul „Spiru Haret”, iar mai apoi Facultatea de Litere şi Filozofie, unde-l are ca profesor pe savantul Nicolae Iorga, cel care-l va recomanda şi pentru o brusă la Şcoala Românească din Franţa. Îşi dă doctoratul cu academicianul Constantin Rădulescu Motru, iar între anii 1940-46 predă limba română la Universitatea din Madrid. Revenit în ţară, predă portugheza la Universitatea din Bucureşti, iar mai apoi limba spaniolă. Se stinge din viaţă în vara anului 1983, în urma sa rămânând o activitate bogată, ceea ce-l recomandă ca unul dintre marii filologi ai ţării.
Scriitoarea Elis Râpeanu conturează, pas cu pas, frumuseţea spirituală a înaintaşului nostru, care s-a dăruit nu numai şcolii şi cercetării, caracterizată de rigurozitate ştiinţifică, de afirmaţii bazate pe documente, ci s-a dăruit cu generozitate tuturor celor care doreau să-l consulte în vreo problemă, să înveţe limbi romanice, să se perfecţioneze în greacă sau latină. Pentru autoarea acestei cărţi, Valeriu Papahagi rămâne un profesor model, de la care păstrează cu sfinţenie şi câteva lucruri personale, ceşti de porţelan fin, o statuetă cu un grec şi lupa de citit. Valeriu Papagahi le preda studenţilor într-un stil aparte, plimbându-i prin întreaga cultură şi istorie europeană, prin aria romanică, subliniind mereu contribuţia pe multiple planuri a cunoaşterii a unei limbi străine în dezvoltarea personalităţii. La întâlnirile în biroul de la universitate, profesorul Papahagi îi arăta tinerei profesoare Elis Râpeanu cele şapte scrisori, olografe, primite de la Nicolae Iorga, prin care-i solicita şi îi dădea indicaţii privind consultarea unor materiale în diverse biblioteci, precum şi 500 pagini scrise, cuprinzând istoria aromânilor.
Monografia cuprinde o serie de ilustraţii inserate pentru prima dată într-o carte, care zugrăvesc chipurile unor oameni falnici, precum şi poezii şi studii care au legătură cu Valeriu Papahagi, cel care a contribuit la istoria aromânilor, punând în valoare rolul jucat, în secolele trecute, de aceştia în viaţa culturală a Europei. Prin acest studiu, Elis Râpeanu ne readuce în atenţie personalitatea marcantă al lui Valeriu Papahagi, care avea o capacitate de a se dărui culturii extraordinară, fiind aşezat în rândul savanţilor care şi-au urmat drumul cu bucuria de a fi român, cu trăirea adâncă a fiecărui sentiment care înnobilează sufletul.


SURSA

Menuţ Maximinian, Umanistul Valeriu Papahagi, ''Răsunetul'', Bistriţa, 09.09.2010, http://www.rasunetul.ro/umanistul-valeriu-papahagi


Laura Armeanu provine dintr-o familie de aromâni originari din Grecia și Bulgaria, care s-au stabilit în România în 1928.


Absolvă Colegiul Național de Artă ‘’Regina Maria’’ din Constanța în 2008.


Din anul următor participă la expoziții de grup: ‘’Conexiuni’’ la Muxeul de Artă Constanța și Tulcea (2009), Galeria Universității Creștine ‘’Dimitrie Cantemir’’ (2009), Galeria Căminul Artei București (2010), Galeria Universității de Vest Timișoara / Facultatea de Arte (2010).


În august 2010 a organizat și a expus la expoziția de grup ‘’Artiști aromâni din tot cuprinsul Balcanic’’ a Galeriei de Artă din Korcea (Albania), în cadrul unui amplu eveniment desfășurat la Moscopole (Albania).


În 2011-2102 urmează cursurile masterului ‘’Strategii de creație prin Pictură’’ la Facultatea de Arte Plastice a Universității Naționale de Artă București.

 


SURSA

Alice Dinculescu, Catalog de expoziție ‘’Buei di primuvearâ / Culori de primăvară’’. Artiști plastici aromâni, Proiectul Avdhela ‘’Pagini vii de cultură aromână’’, Constanța, 26-29 aprilie 2012, p. 7.

Dinu Barbu – Țara lui Tache Culina

Duminică, 12 Februarie 2012 10:59

Prin amabilitatea domnului profesor de istorie Dinu Barbu din Timișoara am intrat în posesia articolului său Țara lui Tache Culina, în care se referă la serbarea zilei Sfintei Marii de către aromâni în anul 2010 la Moscopole, în Albania, și în anul 2011 la Livadia, în Grecia.

 


15 August 2010. De Sfânta Maria Mare, la Moscopole, străveche așezare armânească aflată nu departe de orașul Korcea, în munții Albaniei, mii de oameni s-au strâns într-o Mare Adunare a Consiliului Armânilor din Balcani pentru a-și revendica identitatea pe cale de a se pierde în următoarele generații. Au venit atunci la Moscopole armâni din Grecia, Serbia, Bulgaria, România, Macedonia (Skopjie), urmași ai grămoștenilor din Munții Gramosta, ai fărșeroților cu rădăcini în satul Frașari, dacă nu cumva din orașul grecesc Farsala, acolo unde Caius iulius Cezar l-a învins pe Pompei. Ai megleniților din munții Megleniei, Pajik și Caraciov (după războiul civil din Grecia 1946-1949 ’’unele comune meglenoromâne au fost incendiate, o bună parte din populația meglenoromână a luat drumul exilului, stabilindu-se în aproape toate fostele țăroi socialiste europene, ba chiar și în fosta Uniune Sovietică’’).

Să nu-i uităm pe urmașii olimpianilor din Săruna (Salonic), Veria, Pretori, Caterino-Cochinoplo, care locuiau ’’pe plaiurile muntelui Olimp și ramurile sale’’, despre care munte Olimp istoricul D. Nenițescu scria la anul 1912 că ’’a încetat de mult de a mai fi lăcașul zeilor mitologiei grecești’’, asta poate și datorită faptului că acolo armânii erau pe atunci tare mulți, cu toții creștini, nu păgâni închinători la chip cioplit.

Ori descendenți ai arnăuchenilor (arvaniților) de pe coasta albaneză a Adriaticii, din Tirana, Scutari, Kavaia (așezare altădată pur armânească), Niucastru (Elbasan), Valona (Avlona), Vilardi (Berat). Apoi cei ai epiriaților, armânii din Epir, din Albania de Sud, din Zagori, ori din munții Pindului, din Ianina, Metzovo, Săracu, Furca, Privoli, Cuci etc.

Cei mai mulți au fost urmașii voscopolenilor, ai celor plecați din Moscopole, 60 000 de armâni răsfirați prin Balcani și în tot restul Europei , aceasta dup distrugerea marelui oraș armânesc de hoardele pașei din Ioanina, Ali Tebelin, în veacul al XVIII lea. Moscopole, mare oraș armânesc care ni l-a dat pe Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, cel de la care ’’ne-au rămas școli răspândite în toată Transilvania, societatea Astra, gândirea că unirea poporului român se face prin cultură și educație’’. Marele Andrei Șaguna, canonizat de BOR la 29 octombrie 2011 la Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Sfântul Andrei Șaguna!

S-au adunat în marginea satului Moscopole, de Sfânta Maria anului 2010 descendenții voscopolenilor ajunși la Scopia (Skopje), Bitule (Monastir), Gheorghea, Kornița, Ohrida, Crușova, Magarova etc. Iar din Banatul românesc, din județul Timiș, a făcut cale lungă pînă la Moscopole (Voscopole) o delegație condusă de Steriu Toza, președintele Comunității Armâne din Fălcarea Banat, delegație în care s-au aflat, printre alții, grămoștenii Gheorghe Duma și Stere Duma din Sânandrei, fărșeroții Caxi Veronica, Mihaela Sabău și Atanase Muși din Dudeștii Noi, megleniții Marius Manca, Ștefan Poța și familia Ferestrăoaru (mamă și fiu) din Jimbolia.

 

15 august 2011. Satul armânesc Livadia, la câțiva kilometri de orășelul grecesc Polikastro, nu departe de granița Republicii Macedonia de la Gevgelja cu cea a Republicii Elene de la Evzoni). Livadia se află așezată pe un platou întins, la peste 1500 de metri altitudine. E slujbă la biserica ’’Sfântul Nicolae’’ din sat și se află acolo numeroși credincioși. De altfel, de la Polikastro, aflat la poalele muntelui, și până sus, la Livadia, zeci de autoturisme și autobuze pline ochi au urcat pantele abrupte dis-de dimineață. A fost una din acele zile frumoase când fiii satului grămoștean se adună la biserică, apoi, spre prânz, petrec în centrul așezării cu cântece și dansuri tradiționale, cu batal la proțap, cu uzo, rezina și cafe în fața tavernei ’’Moskopole’’, cea mai veche clădire din sat.

Iar cel mai important fiu al Livadiei este vărul lui Gheorghe Duma din Sânandreiul timișan: Take Culina. Născut la 18 aprilie 1947 la Livadia (Kăliva, cum îi spune satului grămoștean Steriu Toza), Take Culina, un bărbat nu prea înalt, smead, liniștit, a făcut carieră politică. La 41 de ani, în 1978, a fost ales primar al orășelului Polikastro (oraș în care s-a născut și Anton Tanev Dontcho Yugov, prim-ministru al Bulgariei între anii 1956-1962). Municipiul Polykastro, cu cele 23 de sate aparținătoare acestuia, are 12 000 de locuitori dintre care doar câteva sute sunt armâni (grămoșteni și megleniți). Tuturora, greci și armâni, le-a fost primar Tache Culina mulți ani, iar în vara anului 2011 l-am găsit viceprimar la Polikastro.

Viceprimarul Culina e invitat să vorbească la ceremonia din centrul satului Livadia, satul său natal. El, dar și alte oficialități, unele venite în creierul munților taman de la Salonic, de pe malul Mării Egee, pentru a onora sărbătoarea Livadiei. Discursurile sunt ținute în limba greacă. Doar în greacă... Abia mai târziu, când s-a terminat falnicul dans al junilor armâni, la mesele de pe terasa restaurantului Moscopole se aud gratulări între băștinași ’’La mulți ani! Sânteți ghini?’’ Acolo, la masa din taverna cea bătrână, Take Culina începe, încet-încet, să vorbească cu noi armânește, uneori vorbele lui fiind aproape românești, așa că le înțelegi ’’din prima’’. Altele sunt mai greu de priceput, dar reușim cu răbdare să ghicim sensul cuvântului atât de vechi. Nevasta domnului Tache, Elena, o armâncă mândră, și eleganta fiică a viceprimarului, domnișoara Gheorghia, se așează la o masă învecinată, alături de alte doamne grămoștene. Conversează în grecește, așa că renunți să tragi cu urechea la cele ce vorbesc și asculți povestea loculu rostită de viceprimarul Culina. Ce a auzit de la părinți, și anume faptul că în anul 1944, cu doar trei ani înainte ca el să se nască, satul Livadia a fost bombardat cumplit de nemți. ’’Au dat cu bombe! Din Stukasuri!’’, povestește Tache Culina. Satul a fost distrus, au fost morți și răniți și lumea, grămoștenii, adică, s-a risipit care încotro, așa au mai rămas în picioare două sau trei case...

’’Apoi...’’, dă să povestească mai departe viceprimarul din Polikastro, însă e întrerupt de prieteni, neamuri, de consăteni care țin să dea mâna cu cel mai important fiu al Livadiei din acel moment. Se oprește la masa noastră și părintele Mihail, născut și el la Livadia, dar cu casa la Polikastro și parohie la... Livadia. Se bucură sincer când aude că suntem din România și că venim din partea lui Steriu Toza care, iată, aflăm că e nepotul său de sânge! ’’Eu sunt armân!’’ se mândrește pe față părintele Mihail.

Părintele ne binecuvântează și ne lasă mai departe în grija viceprimarului Tache Culina. Care își amintește de anul 1970, atunci când satul a renăscut. Cu bani adunați cu trudă și cu sprijin de la trapeza, banca grecească, au fost înălțate în Livadia 60 de case, făcute din piatră și lemn. Apoi numărul lor a crescut. Nu a stat elsă numere averea celor din Livadia și împrejurimi, dar crede că în urmă cu 30-40 de ani pe culmile munților de acolo pășteau peste 250 000 de oi de-ale grămoștenilor. Se ținea pe atunci la Livadia târg mare de două oriu pe săptămână și se vindeau de toate: caș, telemea, lână, fructe, mai ales cireșe.

Acum, lucrurile stau altfel. Oamenii rămân la Livadia cam ține școala copiilor, din 15 martie și pînă la 15 octombrie. ’’Iarna cade neauă multă’’, continuă domnul Culina și ne bucurăm că am reușit să pricepem așa de bine armâneasca grămoștenului. Iar peste iarnă rămân la Livadia doar trei-patru palicari, înarmați cu puști, nu că s-ar teme ei de lotri, ci ca să oprească mistreții să facă prăpăd prin gospodăriile sătenilor lăsate în grija lor...

Pe scurt, fragmente din povestea Țării lui Tache Culina, viceprimarul din Policastro, vărul grămoșteanului Gheorghe Duma din satul timișan Sânandrei...

 

SURSA

Dinu Barbu, Țara lui Tache Culina, Agora, Timișoara, nr. 3 / 2011, pp. 77-79.

Regretatul jurnalist și scriitor român Radu Anton Roman (1948-2005) s-a preocupta din 1997 și de domeniul gastronomiei. În 2010 i-a fost publicată postum de editurile bcureștene Jurnalul și Paideia o antologie a gastronomiei românești. În secțiunea referitoare la Dobrogea, el a făcut referiri la contribuția aromânească la rețeta vestitei plăcinte din această regiune a României.


<Plăcinta dobrogeană

Poate cea mai celebră plăcintă românească, „cocătura” kir*-ilor tomitani**, dar și a oierilor ardeleni și aromâni din podișul Casimcei*** se plimbă prin toată țara, oprindu-se mai ales prin gări și bufetele piețelor sau oriunde mai dă de țuică. Nemții îi zic aiurea, mocanstrudel**** (creând confuzii supărătoare și culturale, căci mocanstrudelul lor altceva), iar tătarii îi spun mocanborek (n-am aflat cum îi spun ceilalți dobrogeni: italienii, turcii, grecii, polonezii, armenii, grecii, evreii, albanezii, bulgarii, lipovenii, haholii*****, țiganii, turiștii și necunoscuții).

Aluat:

  • 500 grame făină
  • 2-3 pahare de apă călduță (câtă primește)
  • puțină sare
  • untură, câtă primește

 

  • Se frământă bine, din făină, apă, untură și un praf de sare, o cocă potrivit de tare și se lasă 1 ceas, să se răcorească

 

Umplutură:

Greco-armână la rădăcină: o bucată de telemea, câteva linguri de griș, 3-4 ouă, mărar, mentă

 

  • Brânza se rade, grișul se fierbe separt cam 100 g la 1 jumătate chil de brânză, verdeață se toacă și toate se amestecă bine

Turco-tătară, cândva: carne toccata de vită sau de oaie, o farfurie plină și mai bine, 1-2 cepe tocate, 2 ouă, 2 linguri de smântână, sare, piper, cimbru, mentă, totul amestecat cum o da Allah

Plăcintă:

  • Carnea și ceapa se rumenesc în untură, apoi se freacă cu celelalte, ouă, smântână, condiment și ierburi tocate.
  • Se împarte aluatul în 6 părți egale (vă rog ca de aici încolo să lăsați poznele și chicotelile și să citiți atent, teaba e a naibii de complicate, dacă nu vă concentrate o să ratați lamentabil totul și o să dați, ca de obicei, vina pe mine, treabă oribilă de care eu, unul, m-am săturat, nu pentru asta m-am născut eu, ca să vină oricine și să mă tragă de izmene, să mă beștelească cum și de ce apucă, că iar plouă și că își uită Iuliana Ciugulea-Stănescu****** copiii la mare, dacă nu era soțul, Claudiu, ar fi uitat și cum o cheamă, în fond, am și alte rațiuni de a trăi, decât să tai plăcinta-n șase și nimănui să nu-i pese, poate am visat și eu cândva, poate că am iubit și am fost iubit, la rându-mi, poate că mi-am făcut planuri și iluzii, poate că n-am fost întotdeauna un ratat al teoriei sosurilor de anghinare, un „luzăr” al pedagogiei rântașului, dar cui îi pasă, trăiam într-o mare de singurătate și indiferență, Cristi Tabără a trecut la știri, în praimtaim, m-a lăsat singur cu Mișu Predescu, care, deși e de departe cel mai bun producător teve de la noi, inginer de motoare reci de la ei și mai știe și franțuzește, în afară de grătare nu recunoaște nimic din valorile lumii acesteia, ba mai rău, mănâncă supa de lășcuțe cu pâine, cui să las eu atâta rafinată cultură culinară, atâta subtilă artă gastronomică, atâta profundă și cuprinzătoare filozofie nutriționistă-alimentară dacă pe voi nici măcar plăcinta dobrogeană nu vă interesează?)
  • Se rotunjește cu podul palmei, apăsat, fiecare bucată, apoi se îmbracă în untură sleită și se mai lasă încă 1 oră, să se odihnească
  • Se unge masa, îmbelșugat, cu untură, și se întind pe rând 6 foi (de mărimea unei farfurii) se scaldă fiecare în untură și se astern una peste alta
  • Cu merdeneaua*******, se întind (unesc) 2 foi într-una singură (să limpezim: am avut 6 gogoloașe de aluat, le-am întins 6 foi unsuroase, din care, acum, unind câte 2, vom face 3 foi e cineva care n-a-nțeles?)
  • De-acum începe greul: deci, în clipa asta, avem 3 foi, perfect, o primă foaie se întinde… prin rotire prin aer! Da, da, așezând-o pe podul palmelor, foaia se rotește ca-ntr-o jonglerie chinezească până devine transparentă (nu-i de mirare că în familiile de plăcintari din Constanța – adevărate caste și dinastii – o fată ucenicește pe lângă mumă-sa până spre … patruzeci de ani!)
  • Se unge foaia iar cu untură (secretul acestei „cocături” cu origini aromâno-greco-ardeleano-turco-lipoveano-armeano-tătaro-germano-italiano etc. – Dobrogea fiind mai pestriță decât Balcanii și Levantul******** la un loc – e grăsimea multă, mereu întinsă peste tot) și se împăturește ca o batistă, cam de mărimea tăvii (tăvile tulceano-babadago*********-mangaliote sunt rotunde, uriașe și din aramă)
  • A doua foaie se întinde la fel, apoi se așază pe masa bine stropită cu făină
  • Pe mijlocul ei se potrivește prima foaie, cea împăturită, iar peste aceasta se întinde umplutura
  • Marginile largi ale foii de-a doua se ridică și acoperă, ca un sac, și foaie primă, și umplutură
  • Se întinde și foaia a treia, transparentă și imponderabilă ca o cupola de medusa, și se pune peste plăcintă – marginile se strecoară dedesubt –, am obținut în sfârșit acea roată care face din Dobrogea un simbol al pefecțiunii și bunului gust (sărat)
  • Se unge tava cu untură, se pune plăcinta, se scaldă și ea în grăsime și se dă la cuptor, pe foc bun

Plăcinta dobrogeană e de neconceput fără iaurt rece, gros să-l spargi cu picamerul. Și trebuie data mesei fierbinte, neapărat fierbinte, ca vârful Pricopanului**********în zilele de iulie din Mezozoic*********** și sânul domnișoarei Gulnaz (Trandafir delicat) în orice caz!>

 

SURSA

Radu Anton Roman, Poveștile bucătăriei românești, vol. I: Dobrogea și Câmpia Română, editura Jurnalul & editura Paideia, București, 2010, pp. 34-35.

 

 

NOTE M.T.

*kir – domn (limba greacă)

**Tomis – Denumirea antică grecească a orașului dobrogean Constanța.

***podișul Casimcea – podiș din județul dobrogean Tulcea

****mocani – Denumire data oierilor din sudul Ardealului care veneau în transhumanță în Dobrogea otomană din secolul XIX.

*****haholi – Denumire data de ruși rutenilor din sud-vestul Ucrainei.

******Iuliana Ciugulea – Realizatoare de emisiuni culturale tv.

*******merdenea - Rolă cilindrică din lemn, folosită la întinderea aluatului în foi. Spre deosebire de sucitorul simplu ca o vergea cilindrică și subțire, aceasta este mai groasă și prevăzută lateral cu mânere.

********Levant – Altă denumire pentru regiunea asiatică a Orientului Apropiat.

*********Babadag – Mic oraș din județul Tulcea.

**********Pricopan – Vârf în Munții Dobrogei, în apropierea orașului dunărean Măcin.

***********Mezozoic – Perioadă geologică care începe acum 250 milioane de ani și se încheie acum 65 milioane de ani.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required