Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Recenzii » G-I » Iorgoveanu Dumitru Chiraţa - Antologie de poezie populară aromână / 1976
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
29-06-2011

Iorgoveanu Dumitru Chiraţa - Antologie de poezie populară aromână / 1976

Rate this item
(2 votes)

În 1976 Chiraţa Iorgoveanu Dumitru a publicat la editura Minerva din Bucureşti o Antologie de poezie populară aromână.


Volumul este dedicat ’’BUNICILOR MEI, MINA ŞI MARIA IORGOVEANU’’.


Cele 426 de pagini ale lucrării cuprind o PREFAŢĂ a editorului, o NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI, 7 secţiuni şi cîte un Index alfabetic (după primul vers) şi bibliografic al poeziilor în Aromână şi în Dacoromână.


PREFAŢA include paragrafe referitoare la istoria aromânilor, la limba vorbită de ei, la cultura lor scrisă, la poezia populară publicată şi o critică literară asupra acesteia.

 

PREFAŢA are ca motto un citat din iluministul ardelean Petru Maior: ’’Că, măcar că limba lor au pătimit (...) schimbare, totuşi sîngele lor e curat românesc şi sînt adevăraţi romani’’.

 

Este citat apoi istoricul român contemporan Dinu Giurescu, care arată că invazia slavilor din 602 a împărţit romanitatea estică în grupa daco-romanilor la nord de Dunăre şi cea a macedoromânilor la dus de Dunăre, din care s-au desprins apoi meglenoromânii. Acelaşi Giurescu îi citează pe cronicarii bizantini Kedrenos, Ana Comnena şi Pachimeres, care îi numeau vlahi pe aromânii din Vlahia Mare (Tesalia/ Grecia), Vlahia Mică (Arcania şi Etolia/ Grecia) şi Vlahia de Sus (Epir/Grecia şi Albania). Giurescu menţionează ca expresie politică majoră a aromânilor din Evul Mediu statul vlaho-bulgar condus de dinastia aromână a Asăneştilor între 1185-1258.

 

În epoca modernă, aromânii sunt menţionaţi în operele numeroşilor călători europeni în Peninsula Balcanică, precum George Wheler, William Martin Leake, Pouqueville, Fauriel, Esprit Marie Cousinery, Ami Boue, George Weigand, Iovan Cvijic.

 

Filologul aromân Theodor Capidan explica astfel etimologia cuvântului aromân: ’’Numai după definitiva lor desprindere de dacoromâni, graiul lor începând să se cam deosebească, numele rumân a început să se rostească cu un a proteic: arumân; pierzându-şi mai târziu pe u din silaba penultimă neaccentuată, potrivit unei alte reguli din dialectul lor, a ajuns armân. Cu toate acestea, după cercetările mele făcute în Albania, există şi azi tulpini aromâneşti din această ţară car eîşi zic rumâni şi romăni.’’ Străinii îi numeau vlahi, misiodaci sau daci din Moesia, tsintsari (sîrbii),ciobani (turcii) şi kutsovlahi sau ’’român şchiop’’ (grecii), această ultimă denumire fiind preluată şi istoricii români Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai.

 

Aromâna a fost obiect de studiu pentru filologi renumiţi ca W. Meyer-Lubke, G. Weigand, Al. Philippide, Ovid Densusianu, Sextil Puşcariu, Th. Capidan, Pericle Papahagi,Tache Papahagi.

 

Primul care a abordat aromâna ca temă ştiinţifică a fost Ion Heliade Rădulescu, care a propus un model de ’’limbă de obşte’’, comună pentru aromâni şi dacoromâni.

 

Călătorul englez W.M. Leake observa caracterul latin al aromânei: ’’Limba oraşelor valahe din Pind diferăă foarte puţin de aceea din Valahia şi conţine prin urmare multe cuvinte latine provenind de la coloniştii romani din Dacia. (...) această populaţie e pur romană. Îi recunoşti mulţumită limbii lor. Vorbesc şi acum latina’’.

 

Cultura scrisă în aromână începe să se manifeste în secolul XVIII, în înfloritorul oraş Moscopole din Albania otomană. A fost primul oraş balcanic care avea tipografie, şcoli superioare şi bibliotecă, toate fiind însă distruse în asalturile otomane din 1769 şi 1788. Tipografia a început să producă în 1740, Faveyrial menţionând existenţa unui catalog al cărţilor imprimate în acest oraş şi a unei gramatici vlaho-greceşti. Cea mai importantă şcoală a fost Noua Academie, fondată în 1744. Slujba religioasă şi învăţământul se efectuau în greacă, dar existau localităţi în care Evanghelia se citea în aromână, ceea ce a condus la circulaţia unor cărţi copiate de şcolari. De asemenea, o lucrare rămasă în manuscris întitulată Codex Dimonie, cuprindea texte religioase citite de aromâni după terminarea liturghiei.

 

În 1770 la Veneţia era publicată Protopiria lui Theodor Cavallioti. Această carte de citire în aromână includea un vocabular din 1170 de cuvinte în greacă, aromână şi albaneză. În aceeaşi perioadă apare cartea de conversaţie în greacă, aromână, bulgară şi albaneză a lui Daniil Moscopoleanul, întitulată Lexicon Tetraglosson, inclusă în volumul religios Învăţătura introducătoare. În 1797 apărea tot la Veneţia abecedarul lui Constantin Ucuta, întitulat Noua pedagogie, din a cărui prefaţă se trage concluzia că se pregătea introducerea aromânei ca limbă de predare în şcoală.

 

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX înfloreşte literatura aromână prin publicarea operelor lui Constantin Belimace, Nuşi Tulliu, Z.A.Araia, Tache Caciona, George Murnu, Nicolae Batzaria,Ion Foti.

 

Până la apariţia culegerii folclorice a lui Pericle Papahagi în 1900, poezia populară aromână a fost publicată în lucrările lui Ioan Caragiani (10 poezii), Vanghele Petrescu, G. Weigand, Teodor Burada (22 poezii). În Precuvîntare la antologia lui Papahagi, Grigore Tocilescu explica: ’’Cunoaşterea literaturii aromâne poporane face şi mai strînse legăturile unei origini comune. Scăparea de la uitare a producerilor ei şi redarea lor grabnică naţiunei întregi în forma lor curată şi adevărată, este deci o operă de cel mai mare interes naţional, căci ea servă drept trăsătură de unire între toţi membrii uneia şi aceleiaşi nobile rase: a rasei latine din Orient.’’

 

În Antologia aromânească din 1922, Tache Papahagi includea poezie populară, poezie cultă, muzică populară şi versiunile aromâne a trei balade româneşti.

 

De asemenea, în 1974 Hristu Cândroveanu include antologia sa şi poezie populară.

 

C.I.D. compara poezia populară aromână cu ’’o vastă enciclopedie a vieţii acestor oameni sobri şi curaţi în simţirea şi aspiraţiile lor de libertate şi de păstrare nealterată a obiceiurilor. De asemenea, ea vedea această poezie ca o ’’poezie-document’’, care descrie veridic stări de lucruri, evenimente istorice şi specifice ale unor familii şi localităţi. Specificul liricii populare aromâne este faptul că este cântată în context special cum sunt horele, nunţile şi petrecerile. Subiectele sale sunt despre viaţa unor aşezări (Cîntecul satului Şipisca, Cîntecul Şirgăniaţilor), despre haiduci, despre fapte de arme, despre întâmplări tragice, din viaţa celor plecaţi înstrăinătate după câştig şi despre peregrinările păstorilor şi caravanelor cu mărfuri.

 

O caracteristică a poeziilor populare aromâne este ’’senzaţia de neterminat’’: ’’În acest fel de a scrie poezia este ascuns ceva din însăşi viaţa plină de frământări a aromânului’’. Tache Papahagi scria despre aspectul de creionare a unor stări de lucruri sau evenimente al folclorului aromân: Spre deosebire de cea dacoromână, <lirica aromână creionează schiţînd>. În alţi termeni: contrar liricii dacoromâne, în care sentimentul cîntat ni-i prezentat aproape întreg şi în veşmînt înflorit, ca o floare, adesea lirica aromână doar semnalizează sentimentul şi ni-l înfăţişează într-un veşmînt care cel mult e îmbobocit sau direct şi parţial înfrunzit, dar mai niciodată înflorit. Pentru un ne-aromân, lirica aromână e prea austeră, prea bărbătească şi prea laconică’’.

Severa educaţie moral-socială a marcat lirica aromână de dragoste, în care exprimarea sentimentelor nu depăşea ’’un anumit prag al bunului simţ’’. În acest sens vizat de C.I.D., Theodor Capidan scria: ’’În familie domneşte viaţa patriarhală cu moravuri pătrunse de cea mai severă moralitate (...) Viaţa sexuală este foarte severă,mai ales la păstori. La aceştia adulterul şi divorţul sînt noţiuni necunoscute (...) Nevestele tinere trebuie să asculte de bărbaţi, dar mai ales de soacră şi de socru (...) Ele nu îndrăznesc, ani de-a rîndul după măritiş, să numească, dinaintea socrilor, pe soţii lor pe nume, cînd se găsesc la masă sau aiurea.’’ C.I.D. explică faptul că în folclorul aromân ’’dragostea apare mai ales în fazele ei de înmugurire’’ şi că există ’’o artă a iubirii ascunsă într-un sumum de semne’’, senzualul fiind greu de descoperit, deoarece ’’veşmîntul metaforei care-l ocroteştese dovedeşte a fi de un inegalabil rafinament’’.

Anexată poeziei de dragoste, bogata lirică nupţială descrie obiceiurile nunţii şi evidenţiază ’’mereu aceeaşi severitate suverană a familiilor aromâne, unicul factor care punea la cale încheierea unei căsătorii’’.

 

Pentru a oferi o bază materială solidă viitoarei sale familii, tânărul aromân pleca uneori în străinătate după câştig. În acest sens T. C. explica două calităţi esenţiale ale aromânului: ’’...sobrietatea şi economia (...)’’ Conceptul economiei e reliefat în păstrarea în aromână faţă de română a termenului pecunu, derivat din latinescul pecunia, cu înţelesul de <bani strânşi pentru bătrâneţe>. Plecarea în străinătate este marcată de lamentaţii şi blesteme, care se accentuau cu trecerea timpului. Mai mult, aşa cum remarcă C.I.D., în balanţa dintre străinătate şi moarte, acest din urmă caz întâlnit nu de puţine ori acolo, sentimentul înstrăinării era mai puternic.

 

Editorul explică lipsa liricii sociale prin lipsa claselor sociale şi prin modul de convieţuire.

Cel mai important domeniu al liricii populare aromâne este poezia păstoritului şi cărvănăritului, ocupaţii transmise din tată-n fiu de acest neam preponderent de munteni. Cum aceste ocupaţii implicau depărtarea de casă, dorul de casă este mai frecvent în lirica populară aromână decât cel de nevastă, deoarece, aşa cum explică C.I.D., casa şi familia formează un tot în concepţia de viaţă a aromânului. Subiecte care revin des în acest tip de lirică sunt legate de iernile grele, atacurile bandiţilor, peregrinările impuse de schimbarea anotimpurilor.

 

Lirica istorică şi a haiduciei promovează păstrarea spiritului naţional, a limbii, a preceptelor neamului, a valorilor spirituale. În acest sens, editorul subliniază o ’’închidere în sine’’, o ’’austeritate’’ în relaţiile cu celelalte colectivităţi balcanice. Subiectele vizează lupta împotriva dominaţiei otomane sau a albanezilor islamizaţi,lupta având adesea şi un caracter religios.

 

În ceea ce priveşte baladele, C.I. D. consideră că există asemănări între creaţiile dacoromâne şi aromâne.

 

Editorul îşi încheie partea de critică literară cu ideea fundamentală a continuităţii aromânilor şi anume păstrarea limbii lor, prezentând o versiune românească a poeziei Părinteasca Dimândari/Diata părintească a lui Constantin Belimace: ’’Cine-şi lasă limba lui,/Ardă-l para focului,/Să se zbată viu, pe loc,/Şi să-i ardă limba-n foc.’’

 

NOTă ASUPRA EDIŢIEI cuprinde sursele lucrării, chestiuni legate de ’’transpunerea poetică în dacoromână’’ şi probleme legate de micile deosebiri dintre aromâna nordică şi sudică.

Principalele surse sunt trei colecţii de folclor aromân: Din literatura poporană a aromânilor, colecţiune formată şi rînduită de Pericle Papahagi, profesor la şcoala comercială din Salonic, publicată sub îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1900; Antologie aromânească, de Tache Papahagi, Bucureşti, Din publicaţiunile Casei Şcoalelor, 1922; Texte macedo-române, de Dr. M.G. Obedenaru, Basme şi poezii populare de la Cruşova, publicate după manuscrisele originale de prof. I. Bianu, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1891.

 

Au fost consultate şi următoarele almanahuri, reviste şi ziare aromâneşti: Almanah macedo-român (1901-1902, 1903); Almanah aromânesc Frăţil’ea pe anul 1927; Almanahul aromânesc 1928; Calendar armănescu ’’Graiu bun’’, 1909; Calendar aromânesc pe anul 1911 şi 1912; Flambura, I (1912) – II (1914); Flambura Pindului, I (1929); Frăţil’ea, întru dreptate, I (1880);Frăţil’ea, I (1901) – II (1902); Graiu bun, I (1906-1907); Lilicea Pindului, I (1910-1911); Macedonia, I (1888) – II (1889); Macedonia, seria II, VI (1932); Revista aromânească, I (1929); Revista macedoromână, II (1930); Revista Macedoniei, I –II (1905-1906); Românul de la Pind, ziar săptămînal, I-X (1903-1912); Revista Pindului, I (1898).

 

Câteva poezii au fost culese de la nativi aromâni.

 

În versiunile româneşti editorul a urmărit ’’cît mai fidel o posibilă respectare a literei textului aromân’’. A fost folosit graiul poeziei populare dacoromâne, fiind păstrate unele cuvinte deosebit de expresive din aromână (muşat, flurie,levend) sau care nu au corespondent semantic în română (dirvene, cumit, armatulaţi, cărvănar, ghegani). Explicaţiile etimologice ale acestor cuvinte sunt date în Dicţionarul dialectului aromân al lui Tache Papahagi.

 

Micile deosebiri între aromâna vorbită în Albania, Bulgaria şi Macedonia şi cea vorbită în nordul Greciei au determinat editorul să respectele formele din textele culese de Pericle şi Tache Papahagi, în timp ce erorile din textele lui Obedenaru au fost corectate conform graiului din regiunea Cruşova din Macedonia. De exemplu în aromâna nordică se foloseşte ă medial sau final (bărbută, câsă, ţăn),iar în aromâna sudică se foloseşte î final sau medial (bîrbută, câsî, ţîn).

 

Unele sunete specifice aromânei au fost redate astfel:

Č: Č + e; Č + I – se va citi ca în română: ceară, picior

δ: ca în grecescul δίδάσχαλος

dz: ca în italianul mezzo

γ: ca în grecescul γάλά γάπη

ğ: ğ + e; ğ + i – ca în română: genunchi, ginere

l’: ca în italienele gli, cogliere

ń: ca în italianele signore, giugno

θ: ca în grecescul θεος

 

Cele 7 secţiuni sunt: LIRICA DE DRAGOSTE (63 de poezii), LIRICA NUPŢIALĂ (21), LIRICA ÎNSTRĂINĂRII (31), LIRICA PĂSTORITULUI ŞI A CĂRVĂNĂRITULUI (18), LIRICA ISTORICĂ (6), LIRICA HAIDUCIEI (12) şi BALADE (5). Fiecare poezie are ataşată şi o versiune românească a editorului.

 

SURSE:

Iorgoveanu Dumitru Chiraţa (editor), Antologie de peozie populară aromână, prefaţă şi transpunere Chiraţa Iorgoveanu Dumitru, editura Minerva, Bucureşti, 1976, 426 p.

Boue Ami, Recueil d’itineraires dans la Turquie d’Europe, 1854.

Burada Teodor, Poezii populare din Macedonia, ’’Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, Bucureşti, 1895.

Capidan Theodor, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932.

Caragiani Ioan, Românii din Macedonia şi poezia lor populară, ’’Convorbiri literare’’

Cândroveanu Hristu, Antologie lirică aromână, editura Univers, Bucureşti, 1974.

Cousinery Esprit Marie,Voyage dans la Macedoine, 1831.

Cvijic Iovan, La peninsule balkanique, 1918.

Fauriel, Chants populaires de la Grece moderne, I, 1824; II, 1825.

Faveyrial, Les Valaques du Pinde

Giurescu Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Bucureşti, editura Albatros, 1971, pp. 185-186, 191.

Maior Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, cap. VI.

Obedenaru M. (editor), Texte macedo-române, basme şi poezii populare aromâne publicate de Ion Bianu, Bucureşti, 1891.

Papahagi Tache, Antologie aromânească, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1922.

Papahagi Tache, Poezia lirică populară, E.P.L., Bucureşti, 1967, p. 313.

Papahagi Valeriu, Românii din Peninsula Balcanică după călătorii apuseni din secolul al XIX lea, Roşiorii de Vede, 1939.

Petrescu Valeriu (Cruşoveanu) (editor), Mostre de dialectul macedo-român, Bucureşti, 1881.

Pouqueville, Voyage dans la Grece, I-IV, 1820;V,1821.

Weigand Gustav, Die Aromunen. Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchengen, I, 1894; II, 1895.

Wheler George, Voyage de Dalmatie, de Grece et du Levant, traduit de l’anglais, II, 1723.

Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required