Aromânul Istorie şi Cultură Aromână

Login Register
Acasa » Recenzii » P-S » Pârâu Steluţa - Multiculturalitatea în Dobrogea / 2007 (I.R. Fruntelată, ''CERC'', 2008)
A+ R A-
Warning: Creating default object from empty value in /home/swebde/public_html/aromanul.ro/components/com_k2/models/item.php on line 445
15-11-2011

Pârâu Steluţa - Multiculturalitatea în Dobrogea / 2007 (I.R. Fruntelată, ''CERC'', 2008)

Rate this item
(2 votes)

Steluţa Pârâu, Multiculturalitatea în Dobrogea, carte apărută sub egida Centrului
Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Tulcea, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2007

Cele două cuvinte din titlul cărţii semnate de Steluţa Pârâu trezesc imediat interesul etnologilor români, pentru că multiculturalitatea este un subiect la fel de actual ca, să
zicem, globalizarea, iar Dobrogea, prin istoria ei de zonă de hotar, atât între elemente
naturale, cât şi între puterile ce şi-au disputat stăpânirea asupra acestei porţi la Marea
Neagră, constituie pentru orice cunoscător un teren ideal, unde se poate observa „pe viu”
cum se fac şi desfac mentalităţi, atitudini, comportamente, reguli etc. În plus, formaţia
interdisciplinară a autoarei (Steluţa Pârâu este licenţiată în filologie şi doctor în estetica
artelor vizuale, acumulând, prin experienţa profesională, competenţe în muzeologie şi
cercetarea etnologică de teren) completează aşteptările pozitive ale cititorului avizat.

Un prim astfel de cititor este Georgeta Stoica, ale cărei rânduri din prefaţa volumului
ne sugerează că vom asista la o descriere dinamică a fenomenului culturii
dobrogene, depăşind „etnocentrismul şi ideea continuităţii milenare şi neîntrerupte”
(p. 12). Într-adevăr, demersul Steluţei Pârâu se situează în linia interpretării contactelor
culturale de orice tip (printre care chiar asimilarea, considerată de unii o formă
de anihilare a unei culturi de către alta) ca pe un proces normal şi continuu, care nu
trebuie respins sau condamnat, ci studiat, înţeles şi interpretat ştiinţific. Autoarea
propune, pentru ethosul dobrogean, sintagma „model intercultural deschis”, sugerând
că acesta se aplică „în situaţia în care două sau mai multe culturi care vin în contact se
întrepătrund liber, în mod firesc”, generând un climat „propice pentru o creaţie originală,
unică” (p. 19). Din preambul, aflăm că studiul îşi propune să definească o serie
de fenomene ale locuirii interetnice („similitudine, diferenţe, interferenţe, pluralism,
aculturaţie”) şi să le urmărească efectele la nivelul unor segmente de cultură materială
şi imaterială dobrogeană: gospodăria şi locuinţa, arta, portul, obiceiurile şi literatura
populară, ţinând cont de faptul că „raportul ’noi-ceilalţi’ a purtat, întotdeauna, în
Dobrogea însemne pozitive” (pp. 19-20). Rezultatele cercetării, subliniate de exemplele
culese din arhivă şi de pe teren, argumentează ideea că influenţa unei culturi
etnice asupra alteia nu se manifestă total şi univoc: astfel, „casa bulgărească” nu este
neapărat a bulgarilor, ci o întâlnim şi la greci sau italieni, „lejanca” lipovenească se
găseşte şi în casele româneşti, dar nu în toate, elementele decorative reflectă mai

125

degrabă o identitate locală decât una etnică. Într-o atare realitate, conceptul de „interferenţă”,
propus de Steluţa Pârâu pentru a caracteriza relaţiile dintre diversele culturi
etnice aflate în contact de multe secole în spaţiul dobrogean, pare cel mai adecvat. În
concepţia autoarei, interferenţele sunt „împrumuturi receptate şi adaptate fără însă a
deveni model general, tipic pentru un areal sau o localitate. În cazul interferenţelor,
modelele culturale identitare coexistă” (p. 54).
În acelaşi timp, însă, putem vorbi despre unitatea culturii dobrogene, manifestată În acelaşi timp, însă, putem vorbi despre unitatea culturii dobrogene, manifestată
prin anumite linii de forţă ce se raportează, deopotrivă, la tradiţia populaţiei dominante
(cea românească), dar şi la trăsăturile culturale specifice arealului balcanic, deoarece
Dobrogea reprezintă un creuzet de esenţă europeană orientală, unde întâlnim, printre
alţii, greci şi turci, lipoveni şi bulgari, români şi aromâni, germani şi italieni.
Identitatea culturală (sau multiculturală) a Dobrogei, cel puţin la nivelul civilizaţiei
tradiţionale, pe care Steluţa Pârâu o „reconstruieşte” din documente, imagini şi
amintiri ale interlocutorilor ei de pe teren, respectă, în mare, reperele tradiţionale din
tot teritoriul românesc (p. 29), având şi câteva note particulare: arhitectura de pământ,
utilizarea frecventă a obiectelor casnice din aramă, anumite practici legate de cele mai
întâlnite ocupaţii – de exemplu, pescuitul – şi anumite comportamente de adaptare la
viaţa de familie, marcată adesea în zonă de căsătorii interetnice.
Găsim un alt aspect foarte interesant al volumului Multiculturalitatea în Dobrogea în rândurile referitoare la felul în care comunităţile dobrogene se raportează la propria
lor identitate etnică, de multe ori descoperită sau redescoperită în oglinda unor ochi
străini. În cuvintele autoarei, „un ’noi’ care nu este circumscris de un ’ei’ nu este de
conceput” şi „cercetările actuale privind problematica relaţiilor interetnice au în
vedere că etnicitatea nu este ’un dat’ pentru totdeauna, ci o realitate dinamică”. Steluţa
Pârâu observă că problema păstrării identităţii culturale la nivelul vieţii contemporane
„se pune [,pe de o parte,] din perspectiva rememorării tradiţiilor, a practicării lor ca
loisir, iar pe de altă parte, ca transmitere a valorilor etice pentru tânăra generaţie.
Forme, modele ale identităţii se manifestă, de cele mai multe ori, la nivelul spectacolelor
de folclor, al performării unor obiceiuri în desfăşurarea cărora decodificăm
preferinţa pentru spectacol, receptarea fenomenului dinspre mass-media” (p. 38). În
fapt, co-etnicitatea contribuie la întărirea imaginarului identitar în etapa actuală,
„având în vedere că, pentru păstrarea identitarului cultural, fiecare dintre etnii îşi
rememorează şi reinventează tradiţia şi îşi creează noi modele culturale. Asistăm în
cadrul acestui proces la o colaborare, care depăşeşte vecinătatea tradiţională, între etniile
care îşi manifestă identitatea în spectacole de folclor, prezentări în mass-media şi
nu neapărat în respectarea întrutotul a cutumelor şi obiceiurilor moştenite. Nu

126

întâmplător, s-au reinventat tradiţii ale unor etnii ai căror actanţi nu sunt etnicii
respectivi, ci reprezentanţi ai altor etnii. În acest sens exemplificăm: Ansamblul de
dansuri italiene din localitatea Greci (comunitate cunoscută pentru prezenţa populaţiei
italiene) în structura căruia copiii sunt români şi foarte puţini din familii mixte;
Ansamblul de dansuri al comunităţii germane din Tulcea, constituit din copii de
diferite etnii; Ansamblul de dansuri meglenoromâne din Cerna, în structura căruia, de
asemenea, nu întâlnim doar copii care provin din familii de megleniţi” (pp. 40-41).

Astfel de observaţii şi exemple demonstrează, dacă mai era nevoie, că identitatea
etnică este mai mult o opţiune decât o încadrare fixă, în contextul cultural contemporan,
caracterizat de dinamism şi de diversitate, de ambiguitate şi de un mare grad de
libertate, în condiţiile îmbunătăţirii situaţiei economice şi lărgirii orizonturilor profesionale
pentru toţi membrii societăţii. Steluţa Pârâu analizează cazul reprezentanţilor
unei etnii care optează pentru practicarea tradiţiilor altei etnii în termenii relaţiei insider-
outsider: „Reprezentanţii unei etnii care devin actanţi ai practicării unei tradiţii a altei
etnii nu mai sunt outsiderii de altădată. [...] Deschiderea [lor] către cultura altei etnii/
populaţii se amplifică. Modelele culturale se intersectează generând noi modele, nu
numai la nivelul identitarului fiecărei etnii, ci şi la nivelul multiculturalităţii” (pp. 40-41).

Efectele modelului intercultural deschis al Dobrogei, ca zonă de acceptare etnică
(p. 39), sunt, aşadar, vizibile mai mult la nivelul culturii tradiţionale decât la al aceleia
moderne, care nivelează diferenţele etnice şi creează altele, dictate de situaţia socialeconomică.
De asemenea, reconstrucţia tradiţiilor etnice este mai uşor de încercat
pornind de la date de cultură materială, cum ar fi locuinţele, obiectele de interior sau
portul popular, decât de la elemente intangibile, cum ar fi mentalităţile sau comportamentele
conotate etnic. Autoarea se referă în detaliu la arhitectură, artă şi port popular
în spaţiul de referinţă al cercetării, oferind o serie de informaţii actuale, care reflectă o
foarte bună cunoaştere a terenului şi susţin teza interferenţei ca trăsătură definitorie a
culturii dobrogene.
Un alt decupaj al obiectului de studiu propune descrierea familiei etnic mixte, fenomen caracteristic comunităţilor multietnice, deci şi Dobrogei. Tema se pretează
unei abordări sociologice, totuşi, Steluţa Pârâu nu recurge la statistici contemporane,
preferând să-şi sistematizeze constatările în funcţie de trei perspective – „reprezentări
ale interculturalităţii”; „structura familiei etnic mixtă”; „locul de întâlnire al partenerilor”
(p. 43) –, după ce atrage atenţia că şi problematica familiei etnic mixte trebuie
tratată diferenţiat la nivelul civilizaţiei tradiţionale, respectiv, contemporane.

Glisarea spre aşa-numita cultură populară imaterială se produce în capitolul despre
„Aspecte ale locuirii interetnice în arealul Deltei Dunării”, unde Steluţa Pârâu aduce în

127

discuţie, pe baza consemnării similitudinilor, diferenţelor şi interferenţelor manifestate
între comunităţile etnice din arealul Deltei (de exemplu, în tradiţiile locale referitoare la
agricultură, pescuit, „atitudini comportamentale ale omului în viaţa cotidiană şi
momente considerate sacre”), ideea uniformizării culturilor aflate în contact direct pe
perioade lungi de timp (p. 137, la care se discută diferenţa dintre similitudine şi izomorfism).
De asemenea, autoarea încearcă o sondare a mentalului etnic dobrogean referinduse
la câteva arhetipuri proiectate în basmele etniilor reprezentate în Dobrogea. Intitulat
„Conţinut şi expresie în basm (Consideraţii preliminare pentru un studiu comparativ)”,
capitolul final al lucrării constituie mai degrabă o deschidere spre alte posibilităţi de
abordare a problematicii multiculturalităţii decât un studiu închis. Steluţa Pârâu porneşte
de la un corpus de 50 de basme selectate din antologii „tradiţionale” pentru etniile care
o interesează (Ispirescu, Afanasiev, Papahagi, colecţia „Poveşti nemuritoare”) şi identifică
în ele concretizarea specifică a patru sfere semantice (metamorfoza, răsplata, fidelitatea,
nechibzuinţa), completându-le cu o serie de observaţii despre planul expresiei şi
sugerând că o analiză aprofundată ar putea conduce la concluzii privitoare la „particularităţi
artistice şi psihologice ale fiecărei etnii” (p. 158). Dacă modurile de creaţie ar putea fi diferite etnic, ţinând cont însă de dominanta oralităţii, este greu de crezut că basmul
ca text/ conţinut mai poate furniza material convingător pentru psihologia etnică, în
condiţiile în care ideea de psihologie etnică în sine este una controversată.

Studiul etnologic al Steluţei Pârâu este încheiat de un amplu capitol istoric realizat de
Mihai Milian (pp. 167-210), bogat în informaţii demografice şi subliniind prezenţa
românească în Dobrogea, fără ca acest argument al autohtonismului valah să implice
vreo formă de respingere a comunităţilor neromâneşti, în spiritul Proclamaţiei din 1878
a regelui Carol I, reprodusă la sfârşitul volumului. Elementele de vocabular şi toponimie
turcească, lista de toponime slave din Dobrogea şi tabelele statistice comentate ne ajută
să înţelegem mai bine deschiderea modelului intercultural zonal, dar şi unele aparente
transformări prea rapide ale structurii populaţiei din această arie de locuire veche şi aflată
permanent în mişcare. Cele cinci planşe cu fotografii color anexate la finalul cărţii ne
readuc în minte faptul că „reconstrucţia” s-a referit la cultura tradiţională, deoarece mai
putem vorbi despre identitate etnică în contemporaneitate numai din perspectiva
asumării unei tradiţii mai mult ca model decât ca mod de viaţă. De asemenea, lectura
cărţii Steluţei Pârâu le furnizează etnologilor familiarizaţi cu terenul contemporan un
aparat conceptual util în dezbaterea despre „inventarea” şi „comercializarea” tradiţiei şi,
în acelaşi timp, argumente pentru valoarea diferenţei culturale ca marcă a patrimoniului
local şi naţional.
128

 

SURSA

Ioana Ruxandra Fruntelată, Steluţa Pârâu: Multiculturalitatea în Dobrogea, ''Cercetări Etnologice Româneşti Contemporane'', Bucureşti, toamna 2008, volumul IV, pp. 125-128.

Marius Teja

Marius Teja

M-am născut în 1969 în Constanţa, dintr-un tată fărşerot şi o mamă cipană (Nurciu). Am absolvit în 1997 Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Am lucrat în Bucureşti în învăţămîntul preuniversitar şi în presă. În prezent sunt pensionat şi locuiesc în Constanţa.

Website: www.aromanul.ro

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated.
Basic HTML code is allowed.

Login

Register

*
*
*
*
*

* Field is required